ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5837/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5837/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra

recursului de față constată:

Cu notificarea numărul 105 din 12 februarie 2002

a BEJ S.I.M.,

petentul C.G.R. a cerut acordarea de măsuri

reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul - construcție și

teren, imobil expropriat de stat cu plata unei despăgubiri în sumă de 26.069

lei, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu mențiunea că

vechile construcții au fost demolate în 1987.

Prin Dispoziția nr. 1067 din 23 martie 2005,

Primarul municipiului Bârlad

a respins cererea petentului

pentru acordarea unor despăgubiri bănești (art. 1) și a propus acordarea

petentului de măsuri reparatorii prin echivalent constând, în titluri de

valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acțiuni

comerciale tranzacționate pe piața de capital în valoare de 277367 lei (art. 2)

în funcție de opțiunea sa (art. 3).

Prin contestația înregistrată la 4 mai 2005,

petentul a solicitat anularea dispoziției mai sus arătată susținând că

aceasta nu îndeplinește condițiile de formă și de fond prevăzute de lege și nu

arată în mod explicit care este modalitatea de despăgubire propusă și cuantumul

efectiv al despăgubirii.

Totodată, petentul a cerut obligarea pârâtului

la plata sumei de 200.000 Euro, daune materiale directe, 100.000 Euro daune

morale și daune moratorii de 500.000 lei pe zi întârziere din ziua în care

notificarea trebuia soluționată.

La termenul de judecată din 10.01.2006,

instanța a reținut că în cauză nu are calitatea procesuală pasivă Prefectul sau

Prefectura județului Vaslui.

Prin sentința civilă nr. 22 din 10

ianuarie 2006, Tribunalul Vaslui

a admis în parte

contestația și anulând art. 2 din dispoziție a dispus ca pârâtul, Primarul

municipiului Bârlad, să trimită întreaga documentație care a stat la baza

emiterii deciziei atacată la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

- București, în vederea continuării procedurii de stabilire a cuantumului și

modalității de despăgubire. Prin aceiași sentință instanța a respins cererea

reclamantului de obligare a pârâților la plata de despăgubiri.

În motivarea sentinței tribunalul a

reținut că în raport de dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 și de faptul abrogării dispozițiilor art. 24, alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001, singura entitate cu atribuții în domeniul stabilirii

despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de stat este Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor - București, sens în care se impune trimiterea

întregii documentații acestei comisii care urmează a proceda și la o evaluare a

imobilului.

Reține tribunalul că

reclamantul nu poate primi capetele de cerere formulate de reclamant pentru

acordarea altor tipuri de despăgubiri întrucât, pe de o parte, acesta nu a

dovedit faptul că ar fi suferit vreun prejudiciu ca urmare a declanșării

procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte,

pârâtul s-a conformat dispozițiilor legii, recunoscându-i prin dispoziția

contestată dreptul la despăgubire precum și modalitatea de despăgubire în

raport de dispozițiile legale în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul criticând sentința pentru greșita admitere a excepției lipsei

calității procesuale pasive a Prefectului/Comisiei Județene Vaslui, pentru

indicarea greșită în dispozitivul sentinței a căii de atac de urmat și pentru

valoarea derizorie a despăgubirii propuse spre a-i fi acordată sub motiv că nu

ar fi fost de acord să fie administrate probe concludente, respectiv o

expertiză de evaluare. Apreciază apelantul că prima instanță nu a intrat în

cercetarea fondului procesului și nu a observat întârzierea cu care notificarea

sa a fost soluționată.

Prin decizia civilă nr. 82 din 5 mai

2006, Curtea de Apel lași

a respins apelul declarat de

reclamant.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că

indicarea greșită a căii de atac nu este de natură să suprime dreptul părții

interesate de a ataca cu apel sentința, știut fiind că acestea, căile de atac,

sunt date de legiuitor, motiv pentru care, de altminteri, curtea s-a declarat

învestită cu judecarea unui apel și nu a unui recurs, astfel cum greșit s-a indicat

în dispozitivul sentinței.

Totodată, instanța reține că, potrivit

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, măsurile reparatorii

se stabilesc prin echivalent pentru întregul imobil.

Ca atare, cum terenul în litigiu în

suprafață de 777 mp, expropriat din patrimoniul autorilor reclamantului, C.I.

și C.S., este afectat în întregime de locuințe și lucrări de sistematizare,

curtea a constatat că în mod just entitatea învestită cu soluționarea

notificării a propus ca reclamantului să-i fie acordate măsuri reparatorii prin

echivalent.

Cum, ulterior soluționării în procedura

administrativă a notificării, dispozițiile art. 24 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001 au fost abrogate, instanța de apel a apreciat că în mod corect, în

raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 și art.

16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tribunalul a dispus trimiterea

întregii documentații întocmită în baza notificării Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor București, instituție abilitată să finalizeze

procedura de stabilire a cuantumului și a modalității de despăgubire.

Totodată, instanța a reținut că, în

raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluționarea

notificării formulate de reclamant era Primarul Municipiului Bârlad, caz în

care nu poate primi critica privind greșita soluționare a excepției lipsei

calității procesuale pasive a Prefectului și Prefecturii Județului Vaslui.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul C.G.R., invocând incidența art. 304 pct. 4,7, și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamantul

susține că în mod greșit instanțele de fond nu au soluționat litigiul în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentul

declanșării procedurii și eronat acestea au dat eficiență modificărilor

legislative intervenite pe parcursul judecății prin Legea nr. 247/2005, fapt

care, în opinia sa, echivalează cu o depășire a atribuțiilor puterii

judecătorești.

Totodată, reclamantul critică hotărârile

sub aspectul cuantumului derizoriu al despăgubirii propusă a-i fi acordată și

susține, fără a argumenta, că hotărârile instanțelor de fond nu sunt motivate.

De asemenea, reclamantul invocă că

instanțele de fond au încălcat principiile disponibilității și

contradictorialității dezbaterilor, încălcări argumentate prin aceea că i-au

acordat despăgubiri modice și, respectiv, că în apel instanța nu a impus părții

pârâte să depună întâmpinare.

Analizând criticile formulate de

reclamant, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerații:

Mai întâi, că recursul este o cale

extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii

atacate iar soarta sa depinde de modul în care criticile sunt formulate căci

numai acele motive care au fost dezvoltate pot fi analizate de instanța de

recurs.

Or, potrivit art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a depășit atribuțiile

puterii judecătorești.

Excesul de putere reglementat prin

dispoziția legală mai sus arătată constă în încălcarea de către instanța

judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri în stat, o depășire a

prerogativelor puterii judecătorești prin intrarea nepermisă în atribuțiile

puterii legislative ori executive.

Prin exces de putere, cu alte cuvinte,

se înțeleg numai acele atingeri aduse de judecători principiilor

constituționale și nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de

competență ori de procedură.

Or, atâta timp cât controlul

legalității și temeiniciei deciziilor ori dispozițiilor emise în procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 este dat în competența

instanțelor judecătorești, adică constituie o prerogativă a puterii

judecătorești, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

invocat de reclamant nu poate fi primit.

De altminteri, este de observat că deși

invocă motivul de recurs mai sus arătat, reclamantul dezvoltă critici care

vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de

către judecătorii fondului, critici care în realitate se circumscriu motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la acest motiv de recurs,

este de observat că reclamantul a apelat la procedura de reparație prevăzută de

Legea nr. 10/2001 în scopul obținerii unor despăgubiri pentru un imobil -

construcție și 860 mp teren - care a fost expropriat de stat cu plata unei

despăgubiri prin Decretul de expropriere nr. 297 din 7 decembrie 1987, poziția

54 în tabelul anexă, preluare declarată a fi abuzivă prin dispozițiile art. 2

lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Cum scopul exproprierii a fost

realizat, construcția fiind demolată iar terenul fiind ocupat în întregime cu

alte construcții, în mod firesc instanțele de fond au reținut că imobilul

preluat de stat nu mai poate fi retrocedat în natură, aspect necontestat de

reclamant.

Pentru astfel de situații, potrivit

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii care pot fi

acordate persoanelor îndreptățite se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil expropriat, urmând ca din valoarea stabilită conform art. 11 alin. (5)

și (6) din lege să se scadă valoarea actualizată a despăgubirilor primite la

momentul exproprierii.

Prin dispoziția contestată

reclamantului i s-a făcut o ofertă de despăgubire în sumă de 277.367.705 lei,

sumă până la concurența căreia urmau a-i fi atribuite măsuri reparatorii prin

echivalent de natura celor prevăzute de lege, anume titluri de valoare

nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare ori acțiuni la

societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital.

Întrucât reclamantul a contestat

evaluarea bunurilor realizată de pârât și, dat fiind că pe parcursul

desfășurării procedurii judiciare dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv de stat au fost modificate, respectiv cu privire la acest aspect s-a

instituit o nouă reglementare prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanțele

de fond au dispus transmiterea documentației Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Măsura a fost justificată și prin aceea

că potrivit art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după

primirea dosarului evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de

Comisie va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare

care va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora urmează a fi acordat

titlul de despăgubire persoanei îndreptățite.

Mai mult, potrivit alin. (7) al aceluiași

articol, în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea

dosarului spre reevaluare.

Așa fiind, reclamantul nu justifică un

interes pentru casarea hotărârilor instanțelor de fond și reluarea judecății

doar în scopul efectuării unei verificări a cuantumului despăgubirii pe care

este îndreptățit să o primească întrucât, pe de o parte, măsura ar conduce la

tergiversare nejustificată a procedurii iar, pe de altă parte, reclamantul are

deschisă posibilitatea legală de a obține o nouă evaluare a despăgubirii în

fața Comisiei Centrale, abilitată să-i emită titlul final de despăgubire, titlu

care poate fi supus controlului judecătoresc în procedura prevăzută de art. 19

din același act normativ.

Instanța nu poate primi critica

reclamantului privind greșita aplicare în cauză a dispozițiilor legii noi,

anume cele ale Legii nr. 247/2005.

În drept, legea nouă se aplică imediat

situațiilor obiective (legale) adică acelor situații al căror conținut și

efecte sunt imperativ stabilite de către legiuitor.

Or, atâta timp cât dreptul subiectiv pe

care reclamantul își întemeiază cererea își are fundamentul direct și imediat

în preluarea abuzivă de către stat a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr.

10/2001, adică într-un raport juridic trecut în legătură însă cu care

legiuitorul a înțeles să reglementeze, prin derogare de la normele dreptului

comun, un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport

sunt cele imperativ stabilite de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001

dar și prin cele ale legii noi, imperative și obligatorii, anume ale Legii nr.

247/2005.

Ca atare, în măsura în care imobilul

expropriat nu mai poate fi retrocedat în natură, reclamantul are a urma, în

scopul obținerii titlului de despăgubire, adică în scopul obținerii unei

despăgubiri efective, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Așa fiind, în mod just instanțele de fond,

în soluționarea litigiului au dat eficiență și dispozițiilor prevăzute de Legea

nr. 247/2005, în măsura în care acestea erau aplicabile raportului juridic

dedus judecății.

Referitor la critica reclamantului privind

refuzul instanțelor de fond de a-i acorda daune interese pentru executarea cu

întârziere de către pârât a obligației de despăgubire, Înalta Curte constată

că, de asemenea, nu poate fi primită.

Mai întâi, că reclamantul nu este

creditorul unei sume de bani în contra pârâtului, care, la rândul său, nu este

debitorul reclamantului.

Apoi, cât privește răspunderea entităților

deținătoare ale imobilelor care cad în sfera de aplicație a Legii nr. 10/2001

este de observat că aceasta este reglementată distinct, prin derogare de la normele

dreptului comun, prin dispozițiile art. 41 și urm. din lege, caz în care

cererile în despăgubire întemeiate pe normele dreptului comun nu pot fi primite

în cadrul acestei proceduri speciale.

Totodată, Înalta Curte constată că nu

poate fi primită critica referitoare la nemotivarea hotărârilor date în fond

întrucât nu este în nici un mod argumentată și nici criticile privind

încălcarea de către instanțe a principiilor disponibilității și

contradictorialității dezbaterilor, critici argumentate eronat.

Principiul disponibilității presupune

dreptul părții litigante de a determina conținutul procesului, prin stabilirea

cadrului procesual în privința obiectului și participanților, cu mențiunea că

în ceea ce privește determinarea obiectului cererii, instanța are a se conforma

și dispozițiilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în

speță, dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Principiul contradictorialității

dezbaterilor impune instanței de judecată obligația de a aduce la cunoștință și

de a pune în dezbaterea părților litigante toate aspectele procesului și nu

obligația de a impune acestora efectuarea unor acte procedurale cum greșit

invocă reclamantul, în speță, obligarea părții pârâte de a depune întâmpinare

la apel.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt

și de drept arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de

instanțele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății

de reclamant este nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul C.G.R. împotriva deciziei nr. 82 din 5 mai 2006 a Curții de Apel

lași, secția civilă.

Irevocabilă

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2007.