ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 345/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 345/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 august

2011, reclamantul R.V. a chemat în judecata pe pârâții Statul Roman, Guvernul

României, M.F.P., primarul Municipiului Bârlad, Primăria Municipiului Bârlad,

Consiliul Local Bâriad, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Bârlad.

Prefectul Județului Vaslui si

Prefectura Județului Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata de daune

interese și daune morale pentru prejudiciul creat în urma omisiunii de a

rezolva cererile sale în termen legal și la plata de despăgubiri bănești pentru

imobilul preluat abuziv de către stat, astfel cum s-a dispus de către C.E.D.O.

prin Hotărârea din 19 ianuarie 2010 pronunțată în cauza Rogojină contra

României.

În drept, a invocat dispozițiile art.

998-1000, 1075, 182, 1083 C. civ. și art. 5802, art. 5805

1

art,

572 și 322 pct. 9 C. proc. civ.

La termenul din data de 31 ianuarie

2013, Înalta Curte de Casație si Justiție a calificat acțiunea ca fiind o

cerere de revizuire îndreptată împotriva sentinței civile nr. 1386 din 12

octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui și, prin Decizia nr. 1401 din 14 martie

2013, a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Prin sentința nr. 26 din 15 ianuarie

2014 Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtul Prefectul Județului Vaslui, a respins

cererea de revizuire a sentinței nr. 1386 pronunțată de același tribunal la 12

octombrie 2004 si a respins cererea revizuentului de obligare a paratului

primarul Municipiului Bârlad de a emite dispoziție de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent si de obligare a pârâților Guvernul României,

M.F.P., primarul Municipiului Bârlad, Primăria Municipiului Bârlad, Consiliul

Local Bârlad, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Bârlad, prefectul

Județului Vaslui și Prefectura Județuiui Vaslui la plata de daune interese si

daune morale.

Tribunalul a reținut în considerente

că soluția pronunțată prin sentința nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a

Tribunalului Vaslui nu este susceptibilă de revizuire pentru motivul prevăzut

de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. întrucât prin Hotărârea C.E.D.O. din 19

ianuarie 2010 s-a constatat doar încălcarea dreptului de proprietate al

revizuentului de către Statui Roman care nu a pus în executare Dispoziția nr.

2454/2002 emisa de primarul Municipiului Bârlad, neiacându-se referire la

încălcarea vreunui drept prin sentința civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a

Tribunalului Vaslui.

Ca atare, valoarea despăgubirilor

stabilită prin Dispoziția nr. 2454/2004, cât si forma de acordare a masurilor

reparatorii au intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a respingerii

contestației formulate împotriva dispoziției.

În aceste condiții, tribunalul a

reținut că cererea de obligare a pârâtului primarul Municipiului Bârlad de a emite

o noua dispoziție este nefondată.

S~a mai reținut că prin sentința

civila nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui s-a constatat că

pârâtul prefectul Județului Vaslui nu are calitate procesuala pasiva si, ca

atare, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât în

cauză.

Întrucât contestația formulată de

revizuent împotriva Dispoziției nr. 2454/2004 a fost respinsa cu putere de

lucru judecat de Tribunalul Vaslui, prin sentința civilă nr. 1386 din 12

octombrie 2004, cererea revizuentului de acordare a daunelor interese și morale

a fost respinsă.

Împotriva sentinței tribunalului, a

declarat apel revizuentul, susținând că este nemotivată și contradictorie.

În motivarea apelului a arătat că în

mod greșit a fost reținută autoritatea de lucru judecat în raport de o hotărâre

administrativă a unui primar, că întrucât lipsa îndelungată a acordării

despăgubirilor concrete pentru imobilul confiscat care a condus la sancționarea

Statului Roman, se perpetua, a fost nevoit să solicite obligarea pârâților la

acordarea daunelor morale și materiale pentru acoperirea prejudiciului.

Apelul a fost respins, ca nefondat, de

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia civila nr. 179 din 17

septembrie 2014.

În motivarea deciziei, instanța de

apel a reținut că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 322

pct. 9 C. proc. civ., în raport de cele statuate prin Hotărârea C.E.D.O. din 19

ianuarie 2010, întrucât prin această hotărâre nu s-a constatat că prin sentința

civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui ar fi fost

încălcate drepturile sau libertățile fundamentale ale revizuentului, ci a fost

condamnat Statul Roman pentru faptul ca până în anul 2010 nu a executat

Dispoziția nr. 2454/2004 emisa de primarul Municipiului Bârlad care a

recunoscut dreptul revizuentului la acordarea despăgubirilor în cuantum de

119.275 lei.

În urma hotărârii C.E.D.O., conform

ordinelor de plata din 7 iulie 2010, reclamanților R.V. și R.V. li s-a

virat suma de 21.196,50 lei, echivalentul a 5000 euro pentru fiecare.

Instanța a mai reținut că valoarea

despăgubirilor stabilită prin dispoziția nr. 2454/2004 emisa de primarul

Municipiului Bârlad, cât și modalitatea de acordare a masurilor reparatorii au

fost supuse controlului judiciar prin sentința civilă nr. 1386 din 12 octombrie

2004 a Tribunalului Vaslui, care se bucura de autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei deciziei, a declarat

recurs revizuentul, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct 4, 6, 7 și 8

din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul

reclamant reproșează instanței de apel că a depășit atribuțiile puterii

judecătorești prin erijarea în emitentul unor acte

administrațiv-jurisdicționale, cu eludarea legii speciale. Susține că, deși în

cauza supusă judecății, C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor și

libertăților fundamentale datorate unor hotărâri judecătorești, instanța nu s-a

conformat dispozițiilor imperative ale hotărârii C.E.D.O., Totodată, arată că,

prin soluția pronunțată, instanța de apel nu numai că a depășit atribuțiile

puterii judecătorești ci a încălcat și autoritatea de lucru judecat a hotărârii

C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010. Mai arată că decizia atacată nu este motivată,

susținând, în acest sens, că instanța de apel nu a justificat pentru ce a tăcut

aplicarea și interpretarea unei anumite norme de drept și nu a arătat nici

motivele care au determinat-o să pronunțe hotărârea recurată. In plus, susține

că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea și interpretarea

greșită a legii.

Recursul nu este fondat.

Mai întâi, Înalta Curte observă că,

potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din N.C.P.C. (art. 3 din

Legea nr. 76 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ.), dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și

executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Având în vedere data formulării

cererii de chemare în judecată - 02 august 2011 -, rezultă că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., chiar dacă recurentul a invocat,

ca temei de drept al recursului, art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 din

N.C.P.C., fiind aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1964.

Analizând decizia recurată în urma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile recurentului reclamant

privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de apel

nu sunt fondate.

Astfel, depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești se concretizează printr-o imixtiune a instanței în sfera activității

executive sau legislative reprezentată de săvârșirea unor acte care intră în

atribuțiile unor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat,

decât cea judecătorească.

Abuzul de putere, în sensul acestui

text de lege, constând în încălcarea de către judecători a principiului

separației puterilor în stat și imixtiunea lor în atribuțiile puterii

legislative sau executive, s-ar putea realiza nu numai prin emiterea unui act ce

intră în atribuțiile altei puteri din stat, dar si prin aplicarea unor texte

legale abrogate sau a unei legi înainte de intrarea ei in vigoare, deci, în cu

totul alte modalități decât prin examinarea întrunirii condițiilor impuse de

prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., cum s-a procedat în speță.

Instanța de apel a reținut, în mod

corect, că aceste condiții nu sunt îndeplinite în raport de cele statuate de

Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010, din moment ce, prin această hotărâre

nu s-a constatat faptul că sentința civila nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a

Tribunalului Vaslui ar fi încălcat drepturile sau libertățile fundamentale ale

reclamantului, ci s-a constatat că, pana în anul 2010, Statul Roman nu a

executat Dispoziția din 7 mai 2004, respectiv nu a acordat despăgubirile în

suma de 119.275 lei.

Trebuie precizat că, potrivit art. 322

pct. 9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri judecătorești este posibila doar

în cazul în care se constată, de către C.E.D.O., că, prin acea hotărâre, au

fost încălcate drepturile sau libertățile fundamentale ale unei persoane.

Situația nu se regăsește însă în speța de față, deoarece prin Hotărârea

C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010 s-a constatat, într-adevăr, încălcarea dreptului

de proprietate al reclamanților V. și V.R., dar nu de către instanța care

a pronunțat sentința nr. 1386 din 12 octombrie 2004, ci de către Statui Roman,

care nu a acordat despăgubirile recunoscute prin Dispoziția nr. 2454 din 7 mai

2004 emisa de primarul Municipiului Bârlad.

Prin urmare, fără a depăși atribuțiile

puterii judecătorești, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța a

reținut, în mod corect, că nu se impune revizuirea sentinței nr. 13 86 din 12

octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui întrucât nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 322 pct. 9 Cod procedura civila.

Nici critica prin care recurentul

susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Hotărârii

C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010 nu poate fi primită.

Prin autoritate de lucru judecat se

înțelege modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte

litigioase în raporturile dintre părți, iară posibilitatea de a se statua

diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al

lucrului judecat se impune intr-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea

litigioasă dezlegată anterior, Iară posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de

lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine șî

stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între hotărârile judecătorești

pronunțate între aceleași părți într-o pricină cu același obiect și întemeiate

pe aceeași cauză juridică,

În speță, nu se poate reține

încălcarea autorității de lucru judecat a Hotărârii C.E.D.O. în procesul de

revizuire, pentru faptul că, așa cum s-a arătat anterior, prin aceasta C.E.D.O.

nu a constatat vreo nerespectare a drepturilor reclamanților prin sentința

instanței de fond, care să constituie un motiv temeinic pentru admiterea

cererii de revizuire, date fiind dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

care prevăd că se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, dacă C.E.D.O. a constatat o

încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri

judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se

producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul

hotărârii C.E.D.O. hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere a

constituit premisa de analiză a încălcării art. 1 din Protocolul 1 adițional la

C.E.D.O. („valoarea patrimonială" echivalentă noțiunii de „bun" din

perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. și care a permis antrenarea garanțiilor

convenționale ale acestei norme).

Ca atare, nu sentința civilă nr. 1386

din 12 iunie 2004 a Tribunalului Vaslui este cauza încălcării arii din

Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., ci conduita ulterioară a autorităților de a

nu fi executat Dispoziția nr. 2454/2004 a Primarului Municipiului Bârlad a

cărei legalitate și temeinicie s-a confirmat prin hotărârea judecătoreasca

menționată.

în plus, din perspectiva art. 322 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, de altfel,

Statul Român a achitat deja despăgubirile ce i-au fost acordate, în aplicarea

dispozițiilor artl din Convenție (conform dovezilor de la filele 51-54 din

Dosarul nr. 6515/1/2007 al Înaltei Curții de Casație și

Justiție), astfel încât la data promovării cererii de revizuire

consecințele încălcării constatate de C.E.D.O. erau deja înlăturate.

Hotărârea judecătorească trebuie să

cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt și în drept,

convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod

necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările

părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului

juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport legal și

pronunțată cu nerespectarea prevederilor art 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii trebuie sa fie

clară și concisă, ea constituind astfel o garanție a respectării noțiunii

de proces echitabil și fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a

se putea exercita controlul judiciar.

Or, din perspectiva celor menționate,

este de observat că decizia instanței de apel se circumscrie exigentelor art.

261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a analizat, cu precădere,

îndeplinirea condițiilor legale pentru admiterea cererii de revizuire. De

asemenea, instanța a motivat, destul de amplu, convingerea că acestea nu sunt

îndeplinite.

În sprijinul acestei convingeri, în

considerentele deciziei, s-a arătat că, prin Hotărârea din 19 ianuarie 2010,

C.E.D.O. a considerat ca nefondatâ plângerea reclamanților privind lipsa

accesului la o instanță si inegalitatea armelor din cadrul procedurii

judiciare, precum si cea cu privire la inechitatea și lipsa de independență și

imparțialitate a judecătorilor care le-au examinat acțiunile si nici nu a

constatat vreo aparentă încălcare a drepturilor și libertăților garantate de

Convenție,

Ca atare, nu va fi reținut nici

motivul de recurs potrivit căruia hotărârea atacata nu este motivata.

Ultimul motiv de recurs, privind

aplicarea greșită a legii nu poate fi analizat întrucât recurentul nu a indicat

textul legal aplicat sau interpretat greșit de către instanța de apel. Este

adevărat ca în dezvoltarea acestui motiv de recurs se face referire la

încălcarea dreptului de proprietate, însă acest aspect vizează fondul

dreptului, care nu poate fi analizat pe calea unei cereri de revizuire, mai

ales a uneia care nu îndeplinește condițiile legale impuse de art. 322 pct. 9

C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele

prezentate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de revizuentul R.V.V. împotriva Deciziei nr. 179 din 17 septembrie 2014 a

Curții de Apel lași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

30 ianuarie 2015.