ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 345/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 august 2011, reclamantul R.V. a chemat în judecata pe pârâții Statul Roman, Guvernul României, M.F.P., primarul Municipiului Bârlad, Primăria Municipiului Bârlad, Consiliul Local Bâriad, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Bârlad. Prefectul Județului Vaslui si Prefectura Județului Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata de daune interese și daune morale pentru prejudiciul creat în urma omisiunii de a rezolva cererile sale în termen legal și la plata de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv de către stat, astfel cum s-a dispus de către C.E.D.O.

prin Hotărârea din 19 ianuarie 2010 pronunțată în cauza Rogojină contra României. În drept, a invocat dispozițiile art. 998-1000, 1075, 182, 1083 C. civ. și art. 5802, art. 5805 1 art, 572 și 322 pct. 9 C. proc. civ. La termenul din data de 31 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație si Justiție a calificat acțiunea ca fiind o cerere de revizuire îndreptată împotriva sentinței civile nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui și, prin Decizia nr. 1401 din 14 martie 2013, a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Prin sentința nr. 26 din 15 ianuarie 2014 Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Prefectul Județului Vaslui, a respins cererea de revizuire a sentinței nr. 1386 pronunțată de același tribunal la 12 octombrie 2004 si a respins cererea revizuentului de obligare a paratului primarul Municipiului Bârlad de a emite dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent si de obligare a pârâților Guvernul României, M.F.P., primarul Municipiului Bârlad, Primăria Municipiului Bârlad, Consiliul Local Bârlad, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Bârlad, prefectul Județului Vaslui și Prefectura Județuiui Vaslui la plata de daune interese si daune morale.

Tribunalul a reținut în considerente că soluția pronunțată prin sentința nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui nu este susceptibilă de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. întrucât prin Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010 s-a constatat doar încălcarea dreptului de proprietate al revizuentului de către Statui Roman care nu a pus în executare Dispoziția nr. 2454/2002 emisa de primarul Municipiului Bârlad, neiacându-se referire la încălcarea vreunui drept prin sentința civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui. Ca atare, valoarea despăgubirilor stabilită prin Dispoziția nr. 2454/2004, cât si forma de acordare a masurilor reparatorii au intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a respingerii contestației formulate împotriva dispoziției.

În aceste condiții, tribunalul a reținut că cererea de obligare a pârâtului primarul Municipiului Bârlad de a emite o noua dispoziție este nefondată. S~a mai reținut că prin sentința civila nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui s-a constatat că pârâtul prefectul Județului Vaslui nu are calitate procesuala pasiva si, ca atare, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât în cauză. Întrucât contestația formulată de revizuent împotriva Dispoziției nr. 2454/2004 a fost respinsa cu putere de lucru judecat de Tribunalul Vaslui, prin sentința civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004, cererea revizuentului de acordare a daunelor interese și morale a fost respinsă.

Împotriva sentinței tribunalului, a declarat apel revizuentul, susținând că este nemotivată și contradictorie. În motivarea apelului a arătat că în mod greșit a fost reținută autoritatea de lucru judecat în raport de o hotărâre administrativă a unui primar, că întrucât lipsa îndelungată a acordării despăgubirilor concrete pentru imobilul confiscat care a condus la sancționarea Statului Roman, se perpetua, a fost nevoit să solicite obligarea pârâților la acordarea daunelor morale și materiale pentru acoperirea prejudiciului. Apelul a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia civila nr. 179 din 17 septembrie 2014. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 322 pct. 9 C. proc.

civ., în raport de cele statuate prin Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010, întrucât prin această hotărâre nu s-a constatat că prin sentința civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui ar fi fost încălcate drepturile sau libertățile fundamentale ale revizuentului, ci a fost condamnat Statul Roman pentru faptul ca până în anul 2010 nu a executat Dispoziția nr. 2454/2004 emisa de primarul Municipiului Bârlad care a recunoscut dreptul revizuentului la acordarea despăgubirilor în cuantum de 119.275 lei. În urma hotărârii C.E.D.O., conform ordinelor de plata din 7 iulie 2010, reclamanților R.V. și R.V. li s-a virat suma de 21.196,50 lei, echivalentul a 5000 euro pentru fiecare.

Instanța a mai reținut că valoarea despăgubirilor stabilită prin dispoziția nr. 2454/2004 emisa de primarul Municipiului Bârlad, cât și modalitatea de acordare a masurilor reparatorii au fost supuse controlului judiciar prin sentința civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui, care se bucura de autoritate de lucru judecat. Împotriva acestei deciziei, a declarat recurs revizuentul, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct 4, 6, 7 și 8 din noul C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul reclamant reproșează instanței de apel că a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin erijarea în emitentul unor acte administrațiv-jurisdicționale, cu eludarea legii speciale. Susține că, deși în cauza supusă judecății, C.E.D.O.

a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale datorate unor hotărâri judecătorești, instanța nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale hotărârii C.E.D.O., Totodată, arată că, prin soluția pronunțată, instanța de apel nu numai că a depășit atribuțiile puterii judecătorești ci a încălcat și autoritatea de lucru judecat a hotărârii C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010. Mai arată că decizia atacată nu este motivată, susținând, în acest sens, că instanța de apel nu a justificat pentru ce a tăcut aplicarea și interpretarea unei anumite norme de drept și nu a arătat nici motivele care au determinat-o să pronunțe hotărârea recurată. In plus, susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Recursul nu este fondat. Mai întâi, Înalta Curte observă că, potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din N.C.P.C. (art. 3 din Legea nr. 76 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată - 02 august 2011 -, rezultă că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., chiar dacă recurentul a invocat, ca temei de drept al recursului, art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 din N.C.P.C., fiind aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1964. Analizând decizia recurată în urma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile recurentului reclamant privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de apel nu sunt fondate.

Astfel, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se concretizează printr-o imixtiune a instanței în sfera activității executive sau legislative reprezentată de săvârșirea unor acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Abuzul de putere, în sensul acestui text de lege, constând în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat și imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive, s-ar putea realiza nu numai prin emiterea unui act ce intră în atribuțiile altei puteri din stat, dar si prin aplicarea unor texte legale abrogate sau a unei legi înainte de intrarea ei in vigoare, deci, în cu totul alte modalități decât prin examinarea întrunirii condițiilor impuse de prevederile art. 322 pct. 9 C. proc.

civ., cum s-a procedat în speță. Instanța de apel a reținut, în mod corect, că aceste condiții nu sunt îndeplinite în raport de cele statuate de Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010, din moment ce, prin această hotărâre nu s-a constatat faptul că sentința civila nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui ar fi încălcat drepturile sau libertățile fundamentale ale reclamantului, ci s-a constatat că, pana în anul 2010, Statul Roman nu a executat Dispoziția din 7 mai 2004, respectiv nu a acordat despăgubirile în suma de 119.275 lei. Trebuie precizat că, potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri judecătorești este posibila doar în cazul în care se constată, de către C.E.D.O., că, prin acea hotărâre, au fost încălcate drepturile sau libertățile fundamentale ale unei persoane.

Situația nu se regăsește însă în speța de față, deoarece prin Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010 s-a constatat, într-adevăr, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților V. și V.R., dar nu de către instanța care a pronunțat sentința nr. 1386 din 12 octombrie 2004, ci de către Statui Roman, care nu a acordat despăgubirile recunoscute prin Dispoziția nr. 2454 din 7 mai 2004 emisa de primarul Municipiului Bârlad. Prin urmare, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța a reținut, în mod corect, că nu se impune revizuirea sentinței nr. 13 86 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 9 Cod procedura civila.

Nici critica prin care recurentul susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Hotărârii C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010 nu poate fi primită. Prin autoritate de lucru judecat se înțelege modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, iară posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune intr-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, Iară posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine șî stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între hotărârile judecătorești pronunțate între aceleași părți într-o pricină cu același obiect și întemeiate pe aceeași cauză juridică, În speță, nu se poate reține încălcarea autorității de lucru judecat a Hotărârii C.E.D.O.

în procesul de revizuire, pentru faptul că, așa cum s-a arătat anterior, prin aceasta C.E.D.O. nu a constatat vreo nerespectare a drepturilor reclamanților prin sentința instanței de fond, care să constituie un motiv temeinic pentru admiterea cererii de revizuire, date fiind dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. care prevăd că se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii C.E.D.O. hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere a constituit premisa de analiză a încălcării art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. („valoarea patrimonială" echivalentă noțiunii de „bun" din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. și care a permis antrenarea garanțiilor convenționale ale acestei norme). Ca atare, nu sentința civilă nr. 1386 din 12 iunie 2004 a Tribunalului Vaslui este cauza încălcării arii din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., ci conduita ulterioară a autorităților de a nu fi executat Dispoziția nr. 2454/2004 a Primarului Municipiului Bârlad a cărei legalitate și temeinicie s-a confirmat prin hotărârea judecătoreasca menționată.

în plus, din perspectiva art. 322 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, de altfel, Statul Român a achitat deja despăgubirile ce i-au fost acordate, în aplicarea dispozițiilor artl din Convenție (conform dovezilor de la filele 51-54 din Dosarul nr. 6515/1/2007 al Înaltei Curții de Casație și Justiție), astfel încât la data promovării cererii de revizuire consecințele încălcării constatate de C.E.D.O. erau deja înlăturate. Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. Motivarea hotărârii trebuie sa fie clară și concisă, ea constituind astfel o garanție a respectării noțiunii de proces echitabil și fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Or, din perspectiva celor menționate, este de observat că decizia instanței de apel se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a analizat, cu precădere, îndeplinirea condițiilor legale pentru admiterea cererii de revizuire. De asemenea, instanța a motivat, destul de amplu, convingerea că acestea nu sunt îndeplinite. În sprijinul acestei convingeri, în considerentele deciziei, s-a arătat că, prin Hotărârea din 19 ianuarie 2010, C.E.D.O.

a considerat ca nefondatâ plângerea reclamanților privind lipsa accesului la o instanță si inegalitatea armelor din cadrul procedurii judiciare, precum si cea cu privire la inechitatea și lipsa de independență și imparțialitate a judecătorilor care le-au examinat acțiunile si nici nu a constatat vreo aparentă încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție, Ca atare, nu va fi reținut nici motivul de recurs potrivit căruia hotărârea atacata nu este motivata. Ultimul motiv de recurs, privind aplicarea greșită a legii nu poate fi analizat întrucât recurentul nu a indicat textul legal aplicat sau interpretat greșit de către instanța de apel. Este adevărat ca în dezvoltarea acestui motiv de recurs se face referire la încălcarea dreptului de proprietate, însă acest aspect vizează fondul dreptului, care nu poate fi analizat pe calea unei cereri de revizuire, mai ales a uneia care nu îndeplinește condițiile legale impuse de art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. În consecință, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul R.V.V. împotriva Deciziei nr. 179 din 17 septembrie 2014 a Curții de Apel lași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2015.