ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3864/2011

Asupra recursului constată

următoarele:

Cu notificarea din 29 noiembrie 2005 a Biroului

executorului judecătoresc K.A., numita A.R.E. a solicitat acordarea de despăgubiri

pentru imobilul situat în Municipiul Sighișoara, strada M., ce se identifică sub

nr. top. XX în CF nr. AA, imobil de care autorul său, A.K.W. a fost deposedat de

stat în anul 1984, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția din 6

decembrie 2005, Primăria Municipiului Sighișoara a respins, ca tardivă, notificarea

formulată cu privire la imobilul - construcție situat în strada M., reținând că

termenul de depunere a unor astfel de notificări, prevăzut de dispozițiile art.

23 din Legea nr. 10/2001, a expirat la data de 14 februarie 2002 (art. 1) și, respectiv,

a dispus înaintarea către Comisia de fond funciar solicitarea de despăgubire pentru

cota de 5/12 părți indivize din terenul aferent construcției de la art. 1 (art.

2).

Prin cererea înregistrată

la data de 24 august 2006, reclamanta A.R.E. a cerut anularea dispoziției mai sus

arătate și acordarea despăgubirilor solicitate pentru imobilul preluat de stat.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că nu poate fi reținută excepția tardivității notificării

pe care a formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001, cât timp imobilul în litigiu

a fost preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, fără a se dispune comunicarea

deciziei administrative de preluare către proprietarul deposedat.

În aceste condiții, reclamanta

a susținut că și-a păstrat calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, caz

în care se impune a îi fi restituit în natură, cu mențiunea că dispozițiile Legii

nr. 10/2001 se aplică și terenurilor situate în intravilanul localităților care

nu au fost restituite foștilor proprietari în cadrul altor legi de reparație.

Prin sentința civilă

nr. 1375 din 23 decembrie 2009, Tribunalul Mureș, secția civilă, reînvestit cu judecata

cauzei prin decizia civilă nr. 66/A din 7 mai 2009 a Curții de Apel Târgu-Mureș,

a respins cererea, ca nefondată.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că notificarea a fost formulată de reclamantă la data de 29 noiembrie

2005, adică după expirarea termenului legal – 14 august 2002, termen prevăzut de

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța a mai reținut

că nu poate primi apărarea reclamantei, potrivit căreia cursul termenului de notificare

ar fi fost întrerupt ca urmare a faptului că nu i-a fost comunicată de stat decizia

de preluare, întrucât acest termen nu este un termen de prescripție, susceptibil

de întrerupere ori suspendare, ci un termen de decădere.

Instanța a statuat, totodată,

că nu poate primi nici apărarea reclamantei potrivit căreia nu a știut de preluarea

de către stat, pe lângă construcție, și a cotei de 5/12 părți indivize din terenul

aferent acesteia, întrucât măsura a fost înscrisă în CF nr. AA Sighișoara, sub B

YY.

Prin decizia civilă

nr. 89/A din 9 iunie 2010, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantă.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru formularea notificării se sancționează

cu pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent.

Instanța de apel a statuat,

totodată, că termenul de formulare a notificării, care este un termen de decădere,

astfel cum corect a reținut și prima instanță, este opozabil reclamantei și că,

sub aspectul analizat, al tardivității notificării, nu este relevant faptul comunicării

ori necomunicării de către stat a dispoziției de preluare a imobilului.

De altminteri, instanța

a constatat că reclamanta nu poate invoca necunoașterea faptului preluării imobilului

de către stat, cât timp acest fapt a fost înscris în cartea funciară în data de

22 noiembrie 1984 și cât timp avea cunoștință că prin stabilirea domiciliului său

în străinătate, proprietatea sa va intra sub incidența dispozițiilor Decretului

nr. 223/1974.

Instanța de apel a mai

reținut și faptul că, date fiind limitele investirii - controlul legalității deciziei

administrative emise de pârât în procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la notificarea

formulată de reclamantă - nu pot face obiectul analizei instanței de judecată criticile

privind caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat în anul

1984 și lipsa valabilității titlului statului cu privire la acest imobil.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 și

art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

În motivarea recursului,

reclamanta susține că instanțele de fond au soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, limitându-se a constata, în mod greșit, tardivitatea notificării

pe care a formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001.

Reclamanta reiterează

apărarea potrivit căreia decizia administrativă de preluare de stat a imobilului,

emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, nu i-a fost comunicată, caz în care

Statul Român nu deține un titlu valabil pentru imobilul în litigiu, sens în care

se impunea analizarea pretențiilor formulate prin notificare.

Totodată, reclamanta susține

că termenul de formulare a notificării, prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

este un termen de prescripție și nu de decădere, cu mențiunea că indiferent de calificarea

dată, acest termen nu îi este opozabil, motivat de faptul că dispoziția de preluare

a imobilului nu i-a fost comunicată, caz în care, cursul termenului a fost suspendat.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit prevederilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., “Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor

de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în

parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Excepția tardivității

notificării, excepție pe care pârâtul Primarul Municipiului Sighișoara și-a fundamentat

soluția de respingere a notificării prin decizia a cărei anulare se cere, este o

excepție de procedură care impune a fi analizată cu prioritate, întrucât în cazul

în care este primită face de prisos cercetarea în fond a pricinii.

Relativ la excepția tardivității

notificării formulată de reclamantă la data de 29 noiembrie 2005, Înalta Curte constată

că aceasta a fost primită în mod corect, în raport de dispozițiile legale incidente

raportului juridic dedus judecății.

Anume, soluția s-a impus

în aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială

a actului normativ, devenit art. 22, după republicarea legii), dispoziții care impuneau

persoanei îndreptățite obligația de a notifica în termen de 6 luni de la data intrării

în vigoare a legii de reparație persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea

în natură a imobilului.

Termenul de notificare,

care a început să curgă de la data intrării în vigoare a legii de reparație, 14

februarie 2001, și nu de la data deposedării persoanei de imobil, cum greșit se

invocă de reclamantă, a fost prelungit prin dispozițiile O.U.G. nr.

109/2001 și nr. 145/2001

până la data de 14 februarie 2002.

Sancțiunea nerespectării

de către persoana îndreptățită a termenului legal de notificare este prevăzută expres

prin dispozițiile art. 21 alin. (5) din lege, anume „atrage pierderea dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Așa fiind, în raport de

textele de drept menționate, în mod corect instanțele de fond au statuat că nu pot

fi primite apărările confuze formulate de reclamantă privind natura termenului de

notificare, ca fiind aceea a unui termen de prescripție și nu de decădere și, respectiv,

privind intervenția unei cauze de suspendare a cursului termenului, cauză care ar

fi intervenit la o dată, 13 noiembrie 1984, la care dreptul afectat de curgerea

termenului, acela de a formula notificare, nu se născuse.

Este de observat, totodată,

că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul a reglementat condițiile în

care persoanele interesate pot solicita restituirea în natură ori acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobile de care au fost deposedate în mod abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 2009, categorie în care se încadrează

și imobilul în litigiu.

În atare condiții, apărările

invocate de reclamantă relative la caracterul abuziv al preluării imobilului în

litigiu, prin

dispoziția

din 13 noiembrie 1984, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974 și la lipsa de

valabilitate a titlului statului asupra acestuia, justificat de faptul necomunicării

dispoziției de preluare, sunt apărări de fond ale procesului.

Or, astfel cum au statuat

și instanțele de fond, astfel de apărări nu mai pot face obiectul analizei în prezentul

proces, cât timp a fost primită o excepție de procedură care împiedică cercetarea

în fond a pretențiilor formulate de reclamantă, anume excepția tardivității notificării,

pentru nerespectarea termenului impus de legiuitor tuturor persoanelor deposedate

abuziv de imobile în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.

De altminteri, analizarea

pe fond a pretențiilor formulate prin notificare de o persoana pretins îndreptățită

la măsuri reparatorii, în condițiile nerespectării termenului impus de legiuitor

pentru efectuarea acestui act de procedură, notificarea, ar echivala cu o eludare

a dispozițiilor legii de reparație, în cadrul căreia se desfășoară judecata și în

prezenta cauză, ceea ce nu este permis.

Cu atât mai puțin, astfel

de apărări, care nu au făcut obiectul examinării instanțelor de fond, ar putea face

obiectul analizei instanței de recurs, astfel cum eronat solicită reclamanta prin

recurs.

Așa fiind, pentru considerentele

de drept arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta A.R.E. împotriva deciziei nr. 89/A din 9 iunie 2010 a Curții

de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2011.