ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4485/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 137 A din 01 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții L.V., L.E., L.M. și L.P. împotriva sentinței civile nr. 1301 din 06 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că în mod corect a reținut instanța de fond că, după apariția Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi.

Din adresa nr. 721 din 28 februarie 2008 emisă de SC T.A. SA rezultă că fiecare imobil a fost evaluat, iar despăgubirile stabilite au fost ridicate în data de 27 decembrie 1988 de către L.I. și L.A., respectiv în 16 decembrie 1988 de către L.V., L.E., L.M. și L.P. Exproprierea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare deoarece reclamanții au primit ca măsură reparatorie despăgubiri. Reclamanții nu au justificat existența unui bun actual în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să le consfințească dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acestuia sau imposibilitatea punerii în executare.

Prima instanță a stabilit că terenul este supus reglementărilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât preluarea terenului a fost declarată ca fiind o preluare abuzivă, însă s-a apreciat că pretențiile reclamanților puteau fi formulate pe calea legilor speciale, cu respectarea termenelor generale ori speciale de prescripție. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanții au declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C proc. civ., criticile vizând următoarele aspecte: În cauză nu se aplică Legea nr. 10/2001, ci acțiunea în revendicare este promovată potrivit dreptului comun deoarece recurenții se consideră în continuare proprietari, având un bun actual. Recurenții nu au primit despăgubiri pentru acest bun, ceea ce s-a încasat a fost pentru materialele de construcții, urmare a demolării casei.

Respingând acțiunea în revendicare instanța a încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1. Opinia instanței de fond că nu s-a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost criticată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod similar la data publicării Legii nr. 112/1995 când a statuat că nimeni nu poate fi obligat să parcurgă procedura administrativă deoarece s-ar încălca art. 6 din Convenție, respectiv dreptul la un proces echitabil. În cauză nu se aplică dispozițiile deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii pentru că nu se încalcă dreptul de proprietate al unei terțe persoane dobânditoare de la Statul Român.

Statul nu are un titlu valabil asupra terenului în litigiu ceea ce înseamnă că acesta nu a ieșit niciodată din patrimoniul apelanților. Actul exproprierii este lipsit de efecte juridice, scopul exproprierii, respectiv utilitatea publică nu a fost atins, terenurile fiind libere, fără utilități supra și subterane, conform expertizei efectuate în cauză. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

În speță este necontestat faptul că reclamanții nu au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 deși imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 79 din 16 martie 1988. Prin urmare, devin aplicabile considerentele pentru care a fost adoptată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, decizia nr. 33/2008, respectiv faptul că persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Aceasta deoarece s-ar ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalis derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legea specială nr. 10/2001 se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceeași decizie dată asupra recursului în interesul legii s-a arătat că potrivit acestui text, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor.” În jurisprudența Curții s-a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență.

În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincow și Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat și în Cauza Raicu contra României). Reclamanții au susținut că prin admiterea acțiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate și nici securității circuitului civil deoarece terenul nu a fost vândut de către stat. Față de cele arătate anterior cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii instituite de legea specială internă, acest argument nu poate fi primit.

Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Alin. (5) al aceluiași articol prevede că primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

Așadar, terenul în litigiu poate fi folosit de pârât pentru soluționarea notificărilor depuse de cei care au apelat la sistemul Legii nr. 10/2001, neputându-se susține că nu este afectat dreptul unei alte persoane prin restituirea terenului către reclamanți. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legii materiale incidente, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.V., L.E., L.M. și L.P. împotriva deciziei nr. 137 A din 01 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.