ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4485/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

de apel

Prin decizia civilă nr. 137 A din

01 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a

IX-

a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanții L.V., L.E., L.M. și L.P. împotriva sentinței civile nr.

1301 din 06 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a arătat că în mod corect a reținut instanța de fond că,

după apariția Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent nu mai

poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi.

Din adresa

nr. 721 din 28 februarie 2008 emisă de SC T.A. SA rezultă că fiecare imobil a fost

evaluat, iar despăgubirile stabilite au fost ridicate în data de 27 decembrie 1988

de către L.I. și L.A., respectiv în 16 decembrie 1988 de către L.V., L.E., L.M.

și L.P. Exproprierea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare deoarece

reclamanții au primit ca măsură reparatorie despăgubiri.

Reclamanții nu

au justificat existența unui bun actual în sensul Convenției, respectiv o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă care să le consfințească dreptul de proprietate

asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acestuia sau imposibilitatea punerii

în executare.

Prima instanță

a stabilit că terenul este supus reglementărilor speciale prevăzute de Legea

nr. 10/2001 întrucât preluarea terenului a fost declarată ca fiind o preluare abuzivă,

însă s-a apreciat că pretențiile reclamanților puteau fi formulate pe calea legilor

speciale, cu respectarea termenelor generale ori speciale de prescripție.

2.1. Motive

Reclamanții au

declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C proc.

civ., criticile vizând următoarele aspecte:

În cauză nu se

aplică Legea nr. 10/2001, ci acțiunea în revendicare este promovată potrivit dreptului

comun deoarece recurenții se consideră în continuare proprietari, având un bun actual.

Recurenții nu

au primit despăgubiri pentru acest bun, ceea ce s-a încasat a fost pentru materialele

de construcții, urmare a demolării casei.

Respingând acțiunea

în revendicare instanța a încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1.

Opinia instanței

de fond că nu s-a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost criticată

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod similar la data publicării Legii

nr. 112/1995 când a statuat că nimeni nu poate fi obligat să parcurgă procedura

administrativă deoarece s-ar încălca art. 6 din Convenție, respectiv dreptul la

un proces echitabil.

În cauză nu se

aplică dispozițiile deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii pentru că nu se

încalcă dreptul de proprietate al unei terțe persoane dobânditoare de la Statul

Român.

Statul nu are

un titlu valabil asupra terenului în litigiu ceea ce înseamnă că acesta nu a ieșit

niciodată din patrimoniul apelanților.

Actul exproprierii

este lipsit de efecte juridice, scopul exproprierii, respectiv utilitatea publică

nu a fost atins, terenurile fiind libere, fără utilități supra și subterane, conform

expertizei efectuate în cauză.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Acțiunea în revendicare

prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate

fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare

a titlurilor, ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor

imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice numai

regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială

în aplicarea art. 480 C. civ.

În speță este

necontestat faptul că reclamanții nu au formulat notificare în condițiile Legii

nr. 10/2001 deși imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Decretului Consiliului

de Stat nr. 79 din 16 martie 1988.

Prin urmare, devin

aplicabile considerentele pentru care a fost adoptată de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, secții unite, decizia nr. 33/2008, respectiv faptul că persoanele care

nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în

termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea

în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. Aceasta deoarece s-ar ignora principiul de drept

care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalis

derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legea specială

nr. 10/2001 se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și

la cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui

act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui

temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite

termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute

în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele

legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cât privește raportul

dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceeași decizie dată

asupra recursului în interesul legii s-a arătat că potrivit acestui text, „Orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu

poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente

nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a

asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor.”

În jurisprudența

Curții s-a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate

fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile

în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să

ratifice Convenția.

Dacă dispun de

o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică

anume măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se

află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze

în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență.

În procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care,

fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum

se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care

se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni

în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel

de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Este necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se

verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său,

un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă

din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect

-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate

fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului

etc.

În acest sens

este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincow și Pine

contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea acceptă că obiectivul general

al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale

dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu

toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări

nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să

facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze,

astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse

în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului,

pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat și în Cauza

Raicu contra României).

Reclamanții au

susținut că prin admiterea acțiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere altui

drept de proprietate și nici securității circuitului civil deoarece terenul nu a

fost vândut de către stat.

Față de cele arătate

anterior cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii instituite de legea

specială internă, acest argument nu poate fi primit. Conform art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se

vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent

vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv. Alin. (5) al aceluiași articol prevede că primarii sau, după caz,

conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să

afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul

lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile

și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

Așadar, terenul

în litigiu poate fi folosit de pârât pentru soluționarea notificărilor depuse de

cei care au apelat la sistemul Legii nr. 10/2001, neputându-se susține că nu este

afectat dreptul unei alte persoane prin restituirea terenului către reclamanți.

Având în vedere

cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut aplicarea

și interpretarea corectă a dispozițiilor legii materiale incidente, astfel încât

criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții L.V., L.E., L.M. și L.P. împotriva deciziei

nr. 137 A din 01 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IX-

a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 mai 2011.