ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4444/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4444/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 579 din 30 octombrie 2008 Tribunalul Cluj

a admis acțiunea formulată de reclamanții P.M. și V.L.,

împotriva pârâtului Primarul Municipiului Cluj-Napoca, și, în consecință, a

anulat în parte dispoziția de propunere privind acordarea de despăgubiri nr.

3897 din 28 februarie 2007 emisă de pârât; a dispus restituirea în natură, în

favoarea reclamanților P.M. și V.L., a suprafeței de teren de 350 m.p. din

imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, strada F., înscris în CF nr. XX Cluj, nr. top.

AA; a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri în sumă de 327.921 euro, ce

vor fi achitate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, pentru diferența de teren în suprafață de 449 m.p. ce nu

poate fi restituită în natură și pentru construcțiile demolate, din imobilul

identificat mai sus; a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 2.040

RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin

dispoziția nr. 3897 din 28 februarie 2007, dată în soluționarea notificării înregistrate

sub nr. 2082 din 08 noiembrie 2001 la B.E.J. C.M., ce a format obiectul dosarului

intern nr. 2211, s-a propus acordarea, în favoarea reclamanților, de despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

având în vedere despăgubirile primite la expropriere, pentru imobilul revendicat

situat în strada F.

Pentru a verifica dacă există teren care poate fi restituit

în natură din imobilul în litigiu, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize

tehnice judiciare topografie de către expert F.F., din concluziile căreia a rezultat

că din suprafața reală de 767 m.p., suprafața de 417 m.p. este ocupată de bloc,

spații verzi și căi de acces, iar suprafața de 350 m.p. este ocupată de garaje și

căile de acces la acestea.

Prin urmare, raportat la concluziile raportului de expertiză,

tribunalul a apreciat că, în conformitate cu dispozițiile mai sus menționate, se

pot restitui în natură, în favoarea reclamanților, terenuri în suprafață de 350

m.p., acestea fiind ocupate în prezent de construcții fără caracter definitiv.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, astfel cu

reiese din raportul de expertiză întocmit, valoarea actuală de circulație a părții

de teren ce nu poate fi restituit în natură se ridică la suma de 296.340 euro, iar

a construcției demolate, evaluată în baza actelor de la dosar și a situației de

carte funciară, se ridică la suma de 31.581 euro.

Prin urmare, cuantumul total al despăgubirilor pentru

partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură reprezentând teren ocupat

de blocul de locuință și construcțiile demolate, s-a reținut a fi de de 327.921

euro, ce urmează a fi achitate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, din care s-a scăzut valoarea actualizată a despăgubirilor

primite cu ocazia exproprierii.

Prin decizia civilă nr. 126/A/2009 a Curții de Apel Cluj

s-a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, împotriva sentinței civile nr.

579 din 30 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, care a fost menținută.

Prin decizia civilă nr. 2002 din 24 martie 2010

Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis

recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei

nr. 126/A din 16 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj și a casat decizia, trimițând

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că probatoriul administrat, respectiv, proba cu expertiza tehnică

nu a clarificat toate aspectele de fapt care ar putea să fundamenteze un punct de

vedere pertinent asupra configurației de fapt și situației de drept a terenului

în suprafață de 350 m.p., respectiv, asupra semnificației acesteia în zona pretins

sistematizată.

Pentru acest motiv, instanța de recurs a casat decizia

pronunțată în apel cu indicația ca instanța de apel să complinească probatoriul

cu un supliment la raportul de expertiză pentru a stabili pe deplin situația de

fapt a imobilului.

S-a arătat că instanța de apel va analiza celelalte critici

formulate referitoare la modalitatea concretă în care instanțele anterioare au stabilit

dreptul reclamanților la despăgubiri în sumă de 327.921 euro pentru diferența de

teren în suprafață de 449 m.p. care nu poate fi restituită în natură și pentru construcțiile

demolate, întrucât situația ce urmează a fi clarificată în rejudecare are relevanță

și asupra celeilalte forme de reparație, anume, măsuri reparatorii prin echivalent

în condițiile legii speciale, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În rejudecare, dosarul s-a înregistrat sub nr. 1153+/33/2010

la Curtea de Apel Cluj.

În rejudecare, instanța de apel a dispus suplimentarea

probatoriului pentru a clarifica amplasamentul terenului, stabilirea amplasamentului

tuturor construcțiilor edificate pe terenul în litigiu, stabilirea existenței servitutilor

terestre sau subterane, situația aleilor și a spațiilor verzi din jurul blocului,

în considerarea indicațiilor deciziei de casare.

Prin decizia civilă nr. 244/A din 20 mai 2011, Curtea

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie,

admite în parte apelul pârâtului Primarul

municipiului Cluj-Napoca; a schimbat în parte sentința, în sensul că a dispus restituirea

în natură, în favoarea reclamanților P.M. și V.L., a suprafeței de teren de 308

m.p. din imobilul situat în Cluj-Napoca strada F., înscris în CF nr. XX Cluj,

nr. top. AA, potrivit variantei II a suplimentului la raportul de expertiză; a stabilit

dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru diferența de teren, în

suprafață de 491 m.p., care nu poate fi restituită în natură și pentru construcțiile

demolate, avându-se în vedere despăgubirile primite la expropriere.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

că, potrivit suplimentului la raportul de expertiză efectuat de d-na. expert F.F.,

pe terenul în suprafață de 350 m.p. - propus a fi restituit în natură, nu există

alte construcții decât cele arătate inițial, adică garajele metalice, accesul pietonal,

cu lățime de 2,5 m.p. (secundar, deoarece accesul principal al locatarilor blocului

se face din strada F.). Potrivit datelor furnizate de SC C.A.S. SA, E.G.D., terenul

de 350 m.p. nu este afectat de rețele de apă, canal sau gaz.

S-a mai arătat că în ipoteza restituirii în natură a terenului

în suprafață de 350 m.p. nu este afectat accesul locatarilor la blocul, după cum

rezultă din planul de situație varianta 1. Deoarece mai există garaje care nu sunt

cuprinse în suprafața de 350 m.p. și restituirea în natură a terenului de 350 m.p.

ar închide accesul la aceste garaje, s-a propus restituirea în natură a suprafeței

de 308 m.p., potrivit variantei 2 din planul de situație.

Răspunzând la obiecțiunile reclamanților, expertul numit

în cauză a arătat că terenul revendicat de reclamanți se învecinează cu terenul

numitului K.S., cu nr. top. BB, nr. cad. CC, înscris în CF nr. DD, provenit prin

conversia pe hârtie din CF nr. EE Cluj, teren pe care există o parte din șirul de

garajelor evidențiate în planul de situație. S-a mai arătat că în ipoteza restituirii

de 350 m.p. în favoarea reclamantelor, numitul K.S. va putea solicita instituirea

unui drept de servitute.

Din planul de situație depus la suplimentul raportului

de expertiză rezultă faptul că accesul pietonal și auto aflat între garaje și blocul,

deservește atât accesul la garaje, cât și accesul secundar în bloc.

Este real că acest acces este secundar, însă, în ipoteza

în care s-ar restitui reclamanților suprafața de 350 m.p., proprietarii blocului

nu ar mai avea acces auto la intrarea situată în spatele blocului. De asemenea pârâtul,

prin serviciile din subordine, nu ar mai putea întreține și îngriji spațiul verde

aflat între bloc și alee în ipoteza în care s-ar îngusta calea de acces, potrivit

variantei I.

Suprafața de 350 m.p. propusă a fi restituită îngustează

aleea spre intrarea secundară în blocul, iar proprietarii apartamentelor din acest

bloc nu ar mai avea acces auto la această intrare în bloc, nu s-ar mai putea asigura

îngrijirea și întreținerea spațiilor verzi aflate între bloc și aleea de acces auto

și pietonal. De asemenea, îngustarea aleii face imposibilă intervenția pompierilor

sau salvării în cazul în care este necesară prezența acestora.

În consecință, instanța de apel a apreciat că dispozițiile

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 permit restituirea în natură a terenului

liber, iar din cele anterior redate rezultă fără echivoc că restituirea suprafeței

de 350 m.p. ar ocaziona reale dificultăți în buna funcționare și folosire a blocului.

Or, terenul inițial a fost expropriat pentru construirea acestor blocuri și, în

consecință, poate fi restituit potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 terenul

liber care nu afectează buna funcționare a construcțiilor pentru care s-a dispus

exproprierea.

Raportat la starea de fapt mai sus reținută, instanța

de apel a constatat că este fondată parțial prima critică formulată de Primarul

municipiului Cluj-Napoca, în sensul că nu poate fi restituită în natură suprafața

de 350 m.p., ci doar suprafața de 308 m.p., potrivit variantei II a suplimentului

raportului de expertiză efectuat de d-na. expert F.F.

Având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) și art.

11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a dispus restituirea în natură

a suprafeței de 308 m.p., potrivit variantei II a suplimentului la raportul de expertiză

efectuat de doamna expert F.F.

A doua critică vizează faptul că în mod nelegal s-a stabilit

cuantumul despăgubirilor în sumă de 327.921 euro, deoarece cuantumul sumei este

pentru partea din imobil este mult prea mare, iar pe de altă parte regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv revine Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din acest punct de vedere, curtea de apel a reținut că

a existat o constantă practică în sensul stabilirii despăgubirilor direct de către

instanță, întrucât Fondul Proprietatea nu era funcțional. Curtea europeană a stabilit

în cauza Taub vs. România 2006, în cauza Jujescu vs. România, Faimblat că Fondul

Proprietatea nu a fost listat la bursă și nu funcționează într-o manieră susceptibilă

de a acorda efectiv indemnizații persoanelor cărora nu li s-a restituit în natură

imobilele de care au fost deposedați. în această situație, instanța a constatat

că dispozițiile Titlului VII Legea nr. 247/2005 contravin art. 1 din Protocolul

1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și

potrivit jurisprudenței invocate, proceda la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Insă, în martie 2011 Fondul Proprietatea a fost listat

la bursă, astfel că instanța de apel a apreciat că acesta funcționează într-o manieră

susceptibilă de a acorda efectiv despăgubiri.

În consecință, curtea de apel a reținut că se aplică legislația

internă în materia măsurilor reparatorii în echivalent, așa încât a stabilit dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru diferența de teren, în suprafață

de 491 m.p., care nu poate fi restituită în natură și pentru construcțiile demolate,

avându-se în vedere despăgubirile primite la expropriere.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanții,

cât și pârâtul.

Recurenții-reclamanți

au arătat că reducerea suprafeței de teren ce urmează a fi restituită în

natură acestora este neîntemeiată și nu este în concordanță cu prevederile legale

și apreciază că este corectă prima varianta de restituire propusă de către d-na

expert F.F., respectiv, cea în care se propune restituirea în natură a suprafeței

de 350 m.p., întrucât nu se impune lăsarea unui drept de trecere pentru proprietarul

parcelei învecinate.

Proprietarul parcelei învecinate, numitul K.S. nu a solicitat

constituirea unui drept de servitute în favoarea acestei parcele, și, mai mult,

parcela acestuia nu are caracter de loc înfundat.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 unul dintre principiile care guvernează procesul

de soluționare a notificărilor îl constituie prevalenta restituirii în natură. Acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent intervine doar în situația și în măsura în

care restituirea în natură nu este posibilă.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că nu poate

fi primită susținerea pârâtului potrivit căreia imobilul teren a fost afectat în

întregime scopului pentru care a fost expropriat întrucât art. 10 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 prevede că se restituie inclusiv terenurile fără construcții afectate

de lucrări de interes public aprobate și neexecutate, cu atât mai mult terenurile

neafectate de asemenea lucrări. Pe de altă parte, chiar dacă prin sistematizare

se înțelege nu doar edificarea unor blocuri de locuințe, ci și alei și spatii verzi,

dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd obligativitatea restituirii în natură inclusiv

a terenurilor pe care se află construcții demontabile; or, în accepțiunea legii,

garajele sunt asemenea construcții.

Recurenții-reclamanți mai arată că în mod corect instanța

de fond a apreciat, după administrarea probelor, și având în vedere concluziile

raportului de expertiză tehnică judiciară menționat, faptul că este posibilă restituirea

în natură a suprafeței de teren de 350 m.p. din imobilul situat în mun. Cluj-Napoca,

strada F., înscris în CF nr. XX Cluj nr. top. AA, acesta fiind liber.

Recurenții-reclamanți mai arată că nu se justifică nici

reducerea suprafeței de teren care poate fi restituită de la 350 m.p. la 308 m.p.,

întrucât în ipoteza restituirii întregii suprafețe de 350 m.p., nu ar fi în niciun

fel afectat accesul secundar al locatarilor în bloc.

Mai mult, parcela învecinată, restituită în natură numitului

K.S. are o suprafață de 350 m.p., la restituirea căreia, atât Curtea de Apel Cluj,

cât și instanța supremă, nu au apreciat că ar împieta în vreun fel asupra accesului

locatarilor sau că ar avea vreo consecință negativă.

Recurenții-reclamanți mai arată că în mod greșit instanța

de apel a stabilit dreptul acestora la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile

Legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, fără a mai stabili cuantumul acestor despăgubiri, întrucât în prezent

Fondul Proprietatea ar fi funcțional.

Această apreciere este o interpretare greșită a legii,

precum și a deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât în deciziile

menționate de către instanța de apel se face referire la necesitatea soluționării

cauzei într-un termen rezonabil, și printr-o singură cerere adresată justiției.

În mod corect a reținut instanța de fond faptul că stabilirea

cuantumului despăgubirilor bănești chiar de către instanța de judecată sesizată

cu o plângere împotriva dispoziției de soluționare a notificării, duce la eliminarea

dublei proceduri administrative și jurisdicționale instituită prin Titlul VII Legea

nr. 247/2005, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană în cauza Faimblat contra

României (hotărârea din 13 ianuarie 2009) cu referire la o posibilă încălcare a

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, în cazul unei soluții contrare.

Recurentul-pârât

a arătat că în mod greșit instanța de apel a dispus restituirea în natură,

către reclamanți, a suprafeței de 308 m.p. din imobilul (teren) în litigiu, întrucât

acesta are destinația de platformă betonată, construită din fondurile Statului Român,

fiind realizate obiectivele pentru care a fost expropriat terenul, și anume, construirea

blocului de locuințe și platforma mai sus amintită, cu garajele amplasate și aleile

stabilite în vederea asigurării accesului la imobilele învecinate.

Restituirea în natură a suprafeței arătate ar conduce

la imposibilitatea utilizării socio-economice rezonabile, rezultând o fărâmițare

din punct de vedere urbanistic a parcelei actuale.

În urma individualizării suprafeței de teren, rezultată

atât din situația de fapt, cât și din identificarea din cuprinsul înscrisurilor

doveditoare în acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) și

(4) din Legea nr. 10/2001, se poate observa clar faptul că instanța de apel a dispus

în mod greșit restituirea în natură a celor 308 m.p.

Simpla împrejurare că un teren nu este ocupat de construcții

cu un caracter permanent, nu este suficient pentru a-l considera liber, și, deci,

susceptibil de a fi restituit în natură, mai exact, din suprafața totală de 767

m.p., suprafața de 308 m.p. apreciată a fi liberă în suplimentul raportului, este

compusă din 208 m.p. garaje și 100 m.p. teren situat în spatele garajelor, amplasate

pe o platformă betonată.

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare la motivele

de recurs ale pârâtului, solicitând respingerea recursului declarat de acesta; nu

s-au administrat alte înscrisuri în această etapă procesuală.

Recursul reclamanților este nefondat, în timp ce recursul

formulat de pârât va fi admis, potrivit celor ce urmează.

Criticile formulate de ambele părți vor fi analizate împreună,

având în vedere succesiunea aplicării dispozițiilor art. 11 alin. (1)-(7) din

Legea nr. 10/2001.

Imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, strada F., înscris

în CF nr. XX, nr. top. AA a fost preluat de stat de la autoarea recurenților reclamanți

N.M., prin Decretul de expropriere nr. 363/1978 pentru construirea cartierului G.

în municipiul Cluj; acesta era compus din casă și teren în suprafață de 799 m.p.,

iar pentru măsura dispusă, autoarea reclamanților a încasat despăgubiri pentru construcție,

nu și pentru teren; suprafața reală a terenului, astfel cum s-a reținut de instanțele

de fond, potrivit expertizei topo efctuate în cauză este de de 767 m.p.

Notificarea formulată de reclamanți, moștenitorii numitei

N.M., a fost soluționată de primarul municipiului Cluj, în sensul propunerii de

acordare a despăgubirilor în condițiile Titlui VII din Legea nr. 247/2005 (pentru

întregul teren și construcția demolată), prin dispoziția nr. 3897 din 28

februarie 2007, apreciindu-se că terenul nu poate fi restituit în natură nici în

parte, întrucât întreaga zonă este sistematizată; totodată, s-a menționat în dispoziția

arătată că la stabilirea despăgubirilor, urmează a se avea în vedere și suma încasată

cu acest titlu, la momentul exproprierii.

Potrivit celor dispuse de instanța de casare, întrucât

prin decizia recurată se confirmase măsura restituirii în natură a unei suprafețe

de teren de 350 m.p., instanța de apel, în rejudecare, a dispus efectuarea unui

supliment la raportul de expertiză și, aplicând dispozițiile art. 11 din Legea

nr. 10/2001 la situația de fapt reținută și potrivit acestei probe suplimentare,

a dispus restituirea unei suprafețe de 308 m.p., iar nu de 350 m.p.; această măsură

face obiectul criticilor formulate prin ambele recursuri, fiecare potrivit finalității

impuse de poziția sa procesuală.

Astfel cum instanța de apel a reținut, scopul exproprierii

a fost realizat, întrucât terenul respectiv se găsește blocul pe o suprafață de

417 m.p., restul de 350 m.p., fiind obiect al disputei judiciare.

Pe acesta suprafață de 350 m.p. se află amplasate garaje,

întregul teren constând în alee betonată ce asigură atât accesul pietonal și deservește

accesul la aceste garaje, dar constituie, totodată, și accesul secundar la blocul

(intrarea din spatele blocului); din acest teren, instanța de apel a dedus o suprafață

de 42 m.p. din rațiuni de acces la o proprietate vecină (a numitului K.S.) asimilând-o

unei servituti legale, așa încât a considerat că este posibilă restituirea în natură

a unei suprafețe de 308 m.p., sens în care a și dispus.

Înalta Curte constată că această acesta rațiune avută

în vedere de instanța de apel, excede dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001

care nu permit a se reține aspecte secundare în raport cu realizarea scopului exproprierii,

numai pentru determinarea unei suprafețe de teren aparent libere și deci, susceptibilă

de restituire în natură, iar nu un teren liber în sensul Legii nr. 10/2001.

Art. 11 alin. (3) și (4) din lege prevede că: „în cazul

în care, construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate

obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată

de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane sau rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se

în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6), se vor aplica în mod corespunzător.

În cazul în care construcțiile pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile raparatorii se stabilesc

în echivalent pentru întregul imobil".

Față de normele anterior citate, rezultă că în concepția

legiuitorului, realizarea scopului exproprierii nu are un înțeles restrictiv, (neînsemnând

numai amprenta la sol a blocurilor construite, în acest caz), de vreme ce legea

nu permite restituirea în natură nici în situația în care lucrările ocupă funcțional

întregul teren expropriat sau când acesta ar fi afectat unor amenajări de utilitate

publică.

Or, faptul că terenul solicitat spre restituire de reclamant

se află în imediata vecinătate a unui bloc, a spațiului verde aferent acestuia,

fiind ocupat de alei, parcare auto și drum public (alee pietonală și de acces secundară

pentru bloc), conduce la concluzia incidenței art. 11 alin. (3) din lege, întrucât

acestea constituie amenajări de utilitate publică, astfel noțiunea de referință

este definită prin dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități

publice, respectiv, suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității: căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele.

Drept urmare, existența unor spații verzi, a unor alei

și a parcării aferente blocului pentru a cărei construire s-a dispus măsura exproprierii,

reprezintă un impediment legal la restituirea în natură, cum corect susține recurentul

pârât prin motivele de recurs, cele enumerate fiind susceptibile de încadrare în

noțiunea de amenajări de utilitate publică.

Totodată, existența acestor impedimente la restituirea

în natură, se înscriu în dispozițiile art. 11 alin. (4) din lege (ocuparea funcțională

a terenului de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea), întrucât aceste amenajări

se circumscriu unui efort de sistematizare echilibrată a zonei, care a fost concepută

și realizată după expropriere, într-o anumită logică urbanistică, ce trebuie prezervată.

În consecință, instanța de apel a făcut o greșită aplicare

a dispozițiilor art. 11 alin. (3) și (4) din legea specială, anterior analizate,

constatare ce conduce la concluzia caracterului fondat al criticilor recurentului

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, simetric, la înlăturarea ca nefondate

a motivelor susținute prin memoriul de recurs de recurenții reclamanți care au solicitat

restituirea suprafeței de 350 m.p., așa cum dispusese prima instanță.

De asemenea, nu pot fi primite nici celelalte critici

ale reclamanților referitoare la refuzul instanței de apel a le stabili în curpinsul

hotărârii și cuantumul acestor despăgubiri, ca măsură reparatorie prin echivalent

(pentru întregul imobil, ca efect al pronunțării prezentei decizii), instanța de

apel reținând că la acest moment Fondul Proprietatea, fiind listat la bursă din

martie 2011, nu ar fi în continuare nefuncțional.

Înalta Curte apreciază că soluția este legală, dar prin

raportare la decizia nr. LII din 04 iunie 2007, pronunțată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii; prtivit acestei

decizii: „Prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".

Or, dispoziția contestată în prezenta cauză, a fost emisă

de primarul muncipiului Cluj la o dată ulterioară adoptării și intrării în vigoarea

a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respectiv, la data de 28 februarie 2007,

astfel că instanței învestite cu contestația împotriva acestei dispoziții de soluționare

a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu îi mai este permis să procedeze

ea însăși la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, atribuție ce aparține Comisiei

Centrale constituite în temeiul Titlului VII și pentru derularea procedurilor reglementate

prin acest act normativ.

Pe de altă parte, întrucât în cadrul procedurii ce se

va derula la inițiativa recurenților reclamanți în baza Titlului VII, Comisia Centrală

este ținută să verifice cuantumul despăgubirilor chiar în situația în care ele sunt

deja consemnate în conținutul dispozițiilor emise anterior Legii nr. 247/2005, această

stabilire a despăgubirilor ar fi inutilă, întrucât Comisia va trebui să și-o însușească

prin verificări proprii realizate printr-un raport de evaluare.

Astfel, art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII, prevede

că „Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de

despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii

de restituire în natură; (5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea

dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire

în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau

societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".

În plus, pe lângă faptul că România se află încă în perioada

de grație stabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru adoptarea unor

măsuri cu caracter general prin care să se asigure indemnitarea efectivă a persoanelor

îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, în procedura hotărârii pilot Măria

Atanasiu ș.a.c. României din 12 octombrie 2010, publicată. în M. Of. nr. 778/22.11.2010,

recurenții reclamanți nu se află în poziția de a solicita antrenarea garanțiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (și să solicite sancționarea

nefuncționalității Fondului Proprietatea), întrucât nu sunt titularii uni „bun actual"

(neobținând restituirea în natură), și nici ai unei „valori patrimoniale" în

sensul jurisprudenței Curții europene, înainte de momentul pronunțării prezentei

decizii.

Până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației,

dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent reprezintă doar un „interes

patrimonial" condiționat de întrunirea cerințelor legale în cadrul procedurilor

prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi, cerințe cumulative.

În consecință, „interesul patrimonial" (creanța condițională),

astfel cum această noțiune se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, reprezintă mai puțin decât noțiunea de „valoare patrimonială" și nu

reprezintă obiect al normei din art. 1 Protocolul 1, în timp ce „valoarea patrimonială"

are aceeași semnificație conceptuală cu cea a noțiunii autonome de „bun", (ex:

Cauza Caracas c. României din 29 iunie 2006, paragr. 46-52, Cauza Costandache din

11 iunie 2002, etc.).

Ca atare, un „interes patrimonial" poate deveni,

în anumite condiții, o „valoare patrimonială" și să antreneze garanțiile normei

convenționale ce ocrotește dreptul de proprietate, însă el nu intră de plano sub

incidența art. 1 Protocolul 1, ci se situează în anterioritatea noțiunii de „bun"

(în valența sa de „valoare patrimonială").

În materia în discuție un „interes patrimonial" devine

„valoare patrimonială" dacă reclamantul îndeplinește cerințele legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizează căile de atac prevăzute

de aceste legi (parag. 142 din Cauza Atanasiu)

Aplicând cele anterior redate la datele cauzei de față,

se impune precizarea că, în absența contestării de către reclamanții a dispoziției

nr. 3897/2007 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, aceaștia erau în măsură

să o invoce ca „valoare patrimonială" ocrotită de art. 1 Protocolul 1, chiar

în condițiile în care dispoziția conține doar o propunere de despăgubiri al căror

cuantum nu este individualizat, întrucât determinarea lui în concret ca și plata

despăgubirilor fac obiectul dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

recurentul pârât soluționând notificarea în limitele competențelor sale stabilite

prin normele Legii nr. 10/2001.

Contestând însă dispoziția, prin conduita lor (opțiune

legală, de altfel), reclamanții sunt cei care și-au temporizat posibilitatea de

a invoca garanțiile art. 1 Protocolul 1, atrăgându-și și sarcina epuizării căilor

de atac interne, astfel cum s-a arătat, până la momentul pronunțării unei hotărâri

irevocabile (cea de față) în contestație, chiar dacă prin emiterea dispoziției cu

propunere de despăgubiri, se vădește că aceștia îndeplinesc cerințele prevăzute

de legislația națională de reparație, aceasta fiind insuficientă din perspectiva

invocării art. 1 Protocolul 1, până la acest moment.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta

Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca

nefondat recursul reclamanților, iar în baza aceluiași text, dar și văzând prevederile

art. 312 alin. (3) rap. la art. 304 pct. 9, recursul pârâtului va fi admis; drept

urmare, decizia recurată va fi modificată în parte, în sensul că, în baza art. 296

C. proc. civ. se va schimba în tot sentința apelată, iar pe fond, se va respinge

ca neîntemeiată contestația; vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei

recurate (referitoare la admiterea apelului formulat de pârât).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții

P.M. și V.L., împotriva deciziei nr. 244 A din 20 mai 2011 a Curții de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului

Cluj-Napoca.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că schimbă

în tot sentința civilă nr. 579 din 30 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, secția

civilă.

Respinge ca neîntemeiată contestația.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2012.