ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 370/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 333/ A din data de 22 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefundat, apelul formulat de apelanta reclamantă L.D. împotriva sentinței civile nr. 1206 din 15 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 59174/3/2010, în contradictoriu cu intimata pârâtă C.N.A.D.R. SA. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele argumente: Prin sentința civilă nr. 1206 din 15 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta L.D.

în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R. Pentru a dispune în acest sens, instanța a reținut următoarele considerente: Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor ce i se cuvin în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes național a imobilului – teren în suprafață de 517 m.p., situat în comuna Cernica, parcela A 255/1/4, tarlaua 27, cu număr cadastral nedefinitiv 166/2. Printr-o altă cerere, înregistrată sub nr. 6957/3/2009 reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâtă solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să inițieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a imobilului – teren cu suprafața de 519 m.p., astfel cum acesta a fost identificat.

Cererea a fost admisă, fiind pronunțată sentința civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, iar pârâta fiind obligată să inițieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a imobilului teren în suprafață de 519 m.p. Pentru lipsa procedurii prealabile a exproprierii, ca efect al punerii în executare a sentinței civile nr. 88 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului București pronunțată în celălalt dosar, reclamanta avea deschisă procedura instituită de Legea nr. 554/2004. În lipsa procedurii exproprierii propriu-zise, potrivit art. 3 și urm. din Legea nr. 198/2004, reclamanta nu are deschisă procedura specială ulterioară a fixării și acordării despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât bunul imobil se află în proprietatea sa.

Legea nr. 198/2004 se completează cu Legea nr. 33/1994, acțiunea formulată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004 urmând a se soluționa în conformitate cu dispozițiile art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994. Prin decizia civilă nr. 8/ A din 13 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță, reținându-se, în esență, că în mod greșit s-a respins acțiunea ca inadmisibilă, deoarece prin sentința civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, s-a admis cererea reclamantei și a fost obligată pârâta C.N.A.D.R., să inițieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes național a imobilului teren în suprafață de 519 m.p., situat în comuna Cernica parcela nr. 255/1/4 tarlaua 27 cu nr. cadastral nedefinitiv 166/2.

Deși teoretic terenul se află în proprietatea reclamantei, în fapt aceasta nu își poate exercita dreptul său de proprietate pentru suprafața în litigiu și nici nu a primit o despăgubire. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii aduce atingere accesului liber la justiție garantat de art. 6 din C.E.D.O. Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat cereri de recurs pârâta C.N.A.D.N.R. SA și M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar prin decizia civilă nr. 6667 din 1 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție le-a admis, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în vigoare la data soluționării apelului), au fost aplicate greșit de către instanța de apel, întrucât nici reclamanta și nici pârâta nu au solicitat prin cererea de apel ori prin întâmpinare trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În cadrul rejudecării apelului a fost administrată proba cu expertiză tehnico-științifică având ca obiectiv stabilirea valorii terenului litigios, s-au efectuat adrese către C.N.A.D.R. pentru a se comunica dacă terenul litigios se află pe lista imobilelor ce urmează a fi expropriate, dacă a fost demarată procedura de expropriere și în ce stadiu se află această procedură, precum și către O.C.P.I. Ilfov pentru comunicarea unei copii de pe cartea funciară a imobilului. Curtea a reținut că apelul formulat de apelanta reclamantă L.D.

este nefondat, în mod corect prima instanță reținând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru următoarele considerente: Potrivit probelor administrate în cauză, atât în fața instanței de fond cât și în cadrul rejudecării apelului, suprafața de 519 mp se află în prezent în proprietatea reclamantei, deși pârâta a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă să inițieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică pentru terenul în litigiu. Astfel, conform mențiunilor din cartea funciară a imobilului identificat cu număr cadastral 166/2 situat în comuna Cernica, județ Ilfov, reclamanta este proprietara terenului în suprafață de 3000 mp din care face parte și suprafața în litigiu, suprafață pentru care nu s-a efectuat dezmembrare.

Pârâta C.N.A.D.R. a comunicat cu adresa nr. 92/25938 din 9 mai 2013 că pentru terenul în litigiu nu s-a demarat procedura de expropriere, însă acesta figurează în lista imobilelor afectate de construcția Autostrăzii București – Constanța, conform constatărilor comisiei de experți, acest teren constituind zonă de protecție a autostrăzii. Potrivit O.G. nr. 43/1997 zonele de protecție sunt suprafețele de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării viitoare a drumului public, iar art. 17 alin. (2) din ordonanță prevede că zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, aceștia din urmă având obligația de a respecta anumite restricții ce vizează neprejudicierea integrității drumului public sau a siguranței traficului în zonă.

Prin urmare, în privința suprafeței de 519 mp situată în zona de protecție a autostrăzii București – Constanța se poate vorbi despre o posibilă îngrădire a capacității de utilizare a terenului conform destinației sale (categoria de folosință a imobilului în litigiu fiind agricol, arabil extravilan). Însă, reclamanta nu a solicitat în cauză despăgubiri pentru o eventuală îngrădire a folosinței terenului conform destinației sale. Ca urmare, întrucât pentru terenul în litigiu nu s-a demarat procedura de expropriere, fiind în continuare în proprietatea reclamantei, calea aleasă de aceasta pentru acoperirea unui eventual prejudiciu nu este admisibilă.

În cazul suprafețelor de teren expropriate legiuitorul a stabilit o procedură prealabilă or, în cauză, pârâta nu a demarat procedura de expropriere, iar reclamanta nu a făcut dovada că a solicitat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 88/2010 a Tribunalului București, procedură în care pârâta poate fi obligată la amendă civilă pentru zilele de întârziere, sume ce pot constitui un eventual prejudiciu suferit de reclamantă, conform dispozițiilor art. 580 3 C. proc. civ.

De vreme ce, așa cum susține apelanta reclamantă, s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că suprafața de 519 mp este zonă de protecție pentru autostrada București – Constanța, pârâta fiind obligată să inițieze procedura de expropriere, aceasta avea deschisă calea executării silite a hotărârii judecătorești irevocabile și numai după emiterea unei Hotărâri de stabilire a despăgubirilor, putea contesta cuantumul acestora în raport de prejudiciul suferit. Nu se poate reține nici că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii formulate de reclamantă constituie o încălcare a dispoziției art. 6 C.E.D.O. în condițiile în care calea aleasă de reclamantă pentru recuperarea prejudiciului suferit nu este cea legală, aceasta având la îndemână calea executării silite a unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta L.D., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și formulând următoarele critici: 1. Nu s-au respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care prevăd că, în cazul casării, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar după casare, instanța de fond va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Rejudecând cauza, instanța de apel s-a limitat în a se pronunța asupra excepției de inadmisibilitate și nu a examinat și fondul cauzei pentru rezolvarea căruia s-au administrat numeroase probe.

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și nu s-a pronunțat și asupra motivelor invocate de C.N.A.D.N.R., trimițând cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Din încheierea de dezbateri de la termenul de judecată se poate observa că nu s-a pus în discuție de către instanța de apel excepția de inadmisibilitate a acțiunii, hotărârea pronunțându-se fără să se asculte susținerile părților și reprezentantului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. 2. Motivarea deciziei conține constatări care sunt împotriva dispozițiilor legale,contrazicând situația de fapt și situația juridică a terenului în litigiu.

Se reține că, potrivit probelor administrate în cauză, atât la instanța de fond, cât și în cadrul rejudecării apelului, suprafața de teren de 519 mp se află în prezent în proprietatea sa, constatare ce se bazează pe mențiunile din cartea funciară, potrivit cărora reclamanta figurează ca proprietară a terenului de 3000 mp. Prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză se stabilește că reclamanta nu este proprietara întregului teren, ca urmare a acaparării de către C.N.A.D.N.R. a suprafeței de 519 mp, care reprezintă conform opiniei din luna iunie 2014 a expertului tehnic inginer I.A., zonă de siguranță a autostrăzii, și nu zonă de protecție, cum greșit afirmă Curtea de Apel București.

Acest expert justifică susținerea în sensul că terenului său este zonă de siguranță și mai precizează că nici suprafața de teren de 2481 mp, neocupată de lucrările efectuate de C.N.A.J.D.N.R. în zonă, nu mai poate fi folosit conform destinației sale de teren agricol sau sub o altă destinație. Mai mult, această suprafață, neocupată în prezent nu mai poate fi folosită de către reclamantă ca teren agricol, deoarece are față de aceasta statut de drum închis. Curtea de Apel București mai arată că în privința terenului de 519 mp situat în zona de protecție a autostrăzii se poate vorbi de o „posibilă îngrădire a capacității de utilizare a terenului conform destinației sale”. Aceasta deși din concluziile expertului tehnic I.A.

rezultă că este vorba de zona de siguranță, în care „nu se poate construi nimic, nu pot să circule pietonii și autovehiculele, nu se pot monta niciun fel de obiecte decât cele aparținând C.N.A.D.N.R.”, exact cum este cazul său. Practic este o împiedicare a sa totală de a folosi acest teren, cât și chiar parcela rămasă neocupată, pentru întotdeauna, pentru că zonele de siguranță fac parte integrantă din autostradă. Într-adevăr, nu a solicitat despăgubiri pentru o „eventuală îngrădire a folosinței terenului conform destinației sale”, ci a solicitat despăgubiri pentru suprafața de 519 mp de C.N.A.D.N.R. și care, devenind zonă de siguranță a autostrăzii, va avea această destinație tot timpul, existând atât timp cât va exista și această autostradă.

Se mai reține că întrucât nu s-a efectuat procedura de expropriere de către pârâtă și cum această condiție este obligatorie pentru a putea sesiza instanța, acțiunea sa prin care solicită despăgubiri este inadmisibilă. Nu se ține cont de obligația pârâtei, stabilită prin sentința civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă, să inițieze procedura de expropriere, pe care aceasta nu a îndeplinit-o, precum și de prevederile art. 44 alin. (3) din Constituția României, care obligă expropriatorul să facă exproprierea numai pentru cauză de utilitate publică cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Prin urmare, vina neefectuării procedurii de expropriere aparține în exclusivitate pârâtei și nu poate fi reținută ca motiv de soluționare a cauzei.

Nu se ține cont de jurisprudența C.E.D.O. și situația de fapt a terenului, consfințită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Articolul 1 din Protocolul Adițional la C.A.D.O. stipulează că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii, iar principiile generale ale dreptului internațional, prevăd că orice persoană are dreptul la respectarea proprietății sale. Din practica C.E.D.O. rezultă că există o expropriere indirectă care permite în general administratorului să treacă dincolo de regulile stabilite și să ocupe un teren tranformându-l ireversibil, astfel încât să fie considerat ca intrat în patrimoniul public, fără ca în paralel un act formal de declarare a proprietății să fie adoptat (cauza S. împotriva Italiei și B.A.

SRL împotriva Italiei). În sentința civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, pronunțată de Tribunalul București, se reține că „în speța dedusă judecății, reclamantei nu i s-au acordat niciodată despăgubiri pentru utilizarea terenului de către pârâtă, astfel încât lucrările efectuate pe acest teren reprezintă, în realitate, o expropriere în fapt, dar fără respectarea procedurii prevăzute de Legea 33/1994 și Legea 198/2004 și care a condus la privarea reclamantei de o parte a dreptului său de proprietate”. Stabilite fiind noțiunile de „expropriere indirectă” (în practica judiciară C.E.D.O.), cât și de „expropriere de fapt” (prin hotărâre judecătorească), respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, este greșită, putând cere despăgubiri direct instanței de judecată.

Se mai reține în motivare că nu a făcut dovada că a solicitat executarea silită a sentinței civile nr. 88 din 28 ianuarie 2010, fără să se discute acest aspect în prezența părților. Astfel, văzând că toate demersurile pentru inițierea procedurii de expropriere nu au rezultat, s-a adresat executorului judecătoresc, care a deschis dosarul de executare, conform actului depus în copie. Nu știe nici acum dacă acesta a demarat procedura de executare silită sau în ce stadiu se află, pentru că a fost în imposibilitatea de a lua legătura cu acesta. Considerentul în sensul că respingerea acțiunii sale ca inadmisibilă nu poate fi considerată ca o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția C.E.D.O. deoarece calea acțiunii este greșită, nu poate fi acceptat întrucât pârâta este obligată să demareze procedura de expropriere și să îi plătească în prealabil despăgubirile, conform Constituției României, independent de executarea silită a unei sentințe judecătorești.

Respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, este o piedică în a își apăra dreptul constituțional de proprietar al unui teren și de a-l folosi în deplinătatea sa, precum și dreptul de a se adresa justiției, deoarece condiția prealabilă de a se efectua mai întâi exproprierea nu era obligația sa, ci a pârâtei C.N.A.D.N.R., care nu a făcut-o și probabil nu o va face niciodată. Nu are altă cale pentru rezolvarea litigiului decât să apeleze la justiție. Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce privește excepția, a susținut că motivele invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., acestea vizând în exclusivitate aspecte de fapt. Pe fond, a susținut că nu era necesar ca instanța să pună în discuție excepția nulității, aceasta făcând parte din cererea de apel, iar restul motivelor sunt contrazise de celelalte considerente ale hotărârilor pronunțate, care sunt legale. Analizând criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., și înlătură astfel excepția nulității invocată de către intimată, Înalta Curte constată că recursul este fondat și se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed: 1. Primul motiv de recurs, ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., este nefondat, instanța de apel neîncălcând normele reclamate. Motivul pentru care instanța de recurs a desființat decizia anterioară de apel și a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare este reprezentat de încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Într-adevăr, art. 315 alin. (3) C. proc. civ., prevede că instanța va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, însă instanța de apel nu era ținută să analizeze pretențiile reclamantei pe fond, atât timp cât a confirmat sentința primei instanțe pe aspectul inadmisibilității acțiunii formulate. Din perspectiva acelorași dispoziții procedurale, reclamanta nu are interes în a invoca neanalizarea de către instanța de apel a criticilor de recurs formulate de către intimată, neanalizate de către instanța de recurs și puse în sarcina instanței la rejudecare, numai partea care le-a formulat putându-se prevala de acest lucru.

În condițiile în care sentința primei instanțe susține excepția inadmisibilității acțiunii, nu este necesar ca aceasta să fie pusă în discuție cu ocazia judecării căii de atac, în respectarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. Această excepție nu a fost reținută pentru prima dată de instanța de apel, aceasta având a soluționa criticile formulate relativ la modul de soluționare a cauzei în fața primei instanțe. 2. Cel de-al doilea motiv de recurs este fondat, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele ce succed. Prin sentința civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă solicitarea reclamantei formulată împotriva pârâtei din prezenta cauză, de a fi obligată aceasta din urmă să inițieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes național a imobilului teren în suprafață de 519 mp, proprietate a reclamantei, individualizat.

În acțiunea din dosarul de față, cu referire și la dosarul anterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri ce i se cuvin în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes național a terenului de 519 mp, individualizat, fără să fie formulate pretenții și în ceea ce privește restul suprafeței de teren neafectată, ceea ce înseamnă că apărările formulate prin cererea de recurs relativ la aceasta nu fac obiectul litigiului de față, cu aplicarea art. 112, art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ. Prin hotărârea din litigiul anterior s-a constatat că suprafața de 519 mp, din suprafața totală de 3000 mp proprietate a reclamantei, este afectată de lucrări destinate autostrăzii București-Constanța, având destinația de zonă de protecție a autostrăzii și fiind delimitată de restul parcelei prin gard de sârmă pe piloni metalici.

Această constatare a instanței asupra regimului juridic al parcelei în litigiu, în raport de probele administrate în condiții de contradictorialitate între aceleași părți, se bucură de putere de lucru judecat, așa cum a și reținut instanța de apel, iar în prezentul dosar nu se mai poate rediscuta calificarea acesteia ca fiind zonă de siguranță pentru autostradă. Respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, confirmată prin decizia de apel, încalcă efectele, respectiv puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 88 din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București între aceleași părți, precum și dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, protejat atât de normele din dreptul intern, cât și de C.E.D.O., și de jurisprudență relevantă a Curții Europene de Justiție, astfel cum acestea s-au detaliat în motivarea sentinței, reluate în susținerea recursului.

Instanța de apel a reținut că în privința suprafeței de teren în litigiu se poate vorbi de o posibilă îngrădire a capacității de utilizare a terenului conform destinației sale, însă reclamanta nu a solicitat în cauză despăgubiri pentru o eventuală astfel de îngrădire. Procedând în acest fel, instanța de apel nu a ținut cont de dezlegările din litigiul anterior, în care s-a constatat că lucrările efectuate reprezintă, în realitate, o expropriere de fapt, fără respectarea procedurii speciale din materia exproprierii. În acest context, prin obligarea pârâtei de demarare a procedurii exproprierii s-a apreciat că afectarea dreptului de proprietate al reclamantei(mai exact gradul de afectare), și nu protecția unor prerogative ale acestuia, nu poate fi înlăturată decât prin exproprierea și „de drept”, cu plata despăgubirilor aferente.

Pentru a dispune în acest sens, instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 20, 44 alin. (2) și (3) din Constituție, art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și jurispudența relevantă a C.E.D.O., cu referire expresă la hotărârile pronunțate în cauzele S. și B.A. SRL împotriva Italiei. Lipsirea în continuare a reclamantei-recurente de prerogativele dreptului de proprietate fără o justă despăgubire, reținut a fi afectate într-o asemenea măsură încât să impună măsura exproprierii, nu face decât să încalce în continuare aceleași norme și jurisprudență a Curții Europene, amplu detaliate în hotărârea pronunțată în litigiul anterior. Prin măsura dispusă, instanța anterioară nu a făcut decât să dea legalitate unei exproprieri de fapt, măsurile de luat fiind puse în sarcina pârâtei-intimate, care are aceeași calitate și în dosarul de față.

Faptul că intimata-pârâtă nu a respectat hotărârea judecătorească, deși art. 371 1 alin. (1) C. proc. civ., prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie, nu poate fi imputat reclamantei și sancționat astfel demersul său de intrare în legalitate, punând-o pe aceasta într-o stare de incertitudine pe termen nedeterminat, chiar și în ipoteza în care s-ar executa silit hotărârea sau s-ar solicita despăgubiri pentru întârziere în executare, demararea procedurii ce vizează protecția dreptului de proprietate al reclamantei depinde tot de poziția titularului, respectiv intimata-pârâtă.

De altfel, poziția intimatei este evidentă și în afara oricărui dubiu, în condițiile în care, așa cum a reținut instanța de apel, cu adresa nr. 92/25938 din 9 mai 2013 a comunicat că pentru terenul în litigiu nu s-a demarat procedura de expropriere, însă acesta figurează în lista imobilelor afectate de construcția autostrăzii București-Constanța, aceasta, după cum se poate observa, la mai mult 3 ani de la data soluționării litigiului anterior. Oricum, nici în prezent nu este demarată procedura exproprierii, în care să fie emisă o hotărâre ce poate fi contestată în instanță în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate, deși obiectivul pentru care a fost afectat imobilul a și fost realizat.

O acțiune de genul celei de față este similară celor în care s-a unificat practica judiciară prin pronunțarea deciziei în interesul legii nr. XX/2007, prin care s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate . Aplicând raționamentul la cauza de față, pe deplin valabil, se observă că, în cazul când unitatea abilitată nu respectă obligațiile impuse prin Legea nr. 198/2004, în speță și de o hotărâre judecătorească, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea formulată.

Într-un astfel de caz, lipsa demersurilor de expropriere a imobilului echivalează cu refuzul îndeplinirii unei obligații legale, confirmată printr-o hotărâre judecătorească, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Similar aceleiași decizii în interesul legii, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă sau prematur introdusă, prin lipsa hotărârii ce poate fi contestată conform legii, neemisă, ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., la care România a devenit parte.

Constatând, prin urmare, că în cauză s-a reținut în mod greșit inadmisibilitatea acțiunii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., precum și art. 315 C. proc. civ., dispunând casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă C.N.A.D.N.R. SA Admite recursul declarat de reclamanta L.D. împotriva deciziei nr. 333/ A din data de 22 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2015.