ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2449/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia la 18 februarie 2008, Inspectoratul General al Poliției Române (I.G.P.R.) în contradictoriu cu D.B.L., a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 7 din 6 februarie 2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția comercială și de contencios administrativ. În motivarea recursului s-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății iar hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, prin Ordinul adjunctului Ministrului de Interne nr. XX din 15 iulie 1986, intimatul-reclamant a fost eliberat din funcția de locțiitor al comandantului Centrului de creștere și dresaj câini S. și mutat, pentru motive disciplinare, la Inspectoratul Județean de Miliție Dolj.

Instanța, susține recurentul, a constatat în mod eronat că ordinul nu a fost pus în executare, intimatul aflându-se la momentul emiterii lui în concediu medical. Mai mult decât atât, instanța de fond nu își motivează legal în nici un fel această afirmație, făcând doar o simplă constatare. De fapt, a precizat recurentul, în baza Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986 emis de adjunctul Ministrului de Interne, șef al Inspectoratului General al Miliției, contestat ca fiind nelegal, intimatul a fost eliberat din funcția deținută la Centrul de creștere și dresaj câini S. și mutat conform art. 34 din Statutul corpului ofițerilor (HCM din 4 octombrie 1965) în vigoare la acea dată, în cadrul Inspectoratului de Miliție Dolj și numit prin ordinul șefului Inspectoratului Județean de Miliție Dolj nr. AA din 15 iulie 1986, în funcția de ofițer specialist II, investigații, poziția 69 din Statul de organizare, vol.II clasa 9, retribuție 2.290 RON.

Se mai arată că din adresa din 8 septembrie 1986 emisă de Direcția cadre și învățământ din cadrul Ministerului de Interne expediată către Inspectoratul Județean Dolj, reiese că prin Decretul prezidențial din 3 septembrie 1986, colonelul D.B.L., din Inspectoratul Județean Dolj a fost trecut în rezervă prin aplicarea art. 43 lit. b) din Statutul corpului ofițerilor. Deci a precizat recurentul, la data emiterii deciziei de pensionare din 25 noiembrie 1986, intimatul-reclamant D.B.L. a fost trecut în rezervă din cadrul Inspectoratului de Miliție al Județului Dolj. S-a mai menționat de recurent că dovada că reclamantul a activat în cadrul Miliției Dolj o reprezintă și Certificatul de scoatere și alocare de drepturi din 26 septembrie 1986 emis de Inspectoratul Județean Dolj pe numele intimatului-reclamant.

Se invocă și adeverința din 20 februarie 2007 emisă de I.P.J. Dolj în care se menționează că „domnul D.B.L., a lucrat în cadrul I.P.J. Dolj, în calitate de ofițer de la 15 iulie 1986 până la 3 septembrie 1986 când a fost trecut în rezervă conform Decretului prezidențial din 3 septembrie 1986”. Așa fiind, a concluzionat recurentul prin recursul declarat, mutarea intimatului a operat chiar dacă intimatul-reclamant se afla la data emiterii ordinului contestat în concediu medical. De altfel, a precizat recurentul, pe perioada incapacității temporare de muncă, intimatului nu i-a încetat activitatea, statutul său fiind în continuare de ofițer activ. Recurentul a invocat art. 1 din Statutul corpului ofițerilor, aprobat prin HCM din 4 octombrie 1965, ce prevede „corpul ofițerilor se compune din ofițeri activi și ofițeri din rezerva forțelor armate”, astfel încât nu se poate accepta interpretarea dată de instanța de fond.

Aceasta, a precizat recurentul, ar însemna că, în perioada de concediu medical, un ofițer activ să nu beneficieze de drepturile și obligațiile prevăzute prin Statut (concediu medical plătit și celelalte facilități acordate cadrelor militare în activitate). Cât privește susținerea instanței de fond cu privire la faptul că mutarea intimatului într-o altă funcție și altă localitate, nu este prevăzută ca sancțiune disciplinară în Statutul corpului ofițerilor, recurentul o apreciază ca nefondată. Astfel, raportul din 21 iunie 1986 întocmit de Direcția Pază și ordine din cadrul Inspectoratului General al Miliției, enumeră deficiențele constatate în sarcina intimatului-reclamant și a apreciat că „activitatea desfășurată de colonel D.L., nu corespunde imperativelor și cerințelor actuale, fapt pentru care se propune retrogradarea din funcția de locțiitor”.

Sub acest aspect se menționează de recurent că intimatul nu a fost sancționat disciplinar ci a fost retrogradat din funcție și eliberat din funcția de locțiitor al comandantului Centrului de creștere și dresaj câini S., ca urmare a propunerii de retrogradare din această funcție formulată de Direcția Pază și Ordine din cadrul fostului Inspectorat General al Miliției. Prin această eliberare din funcție a intimatului, a precizat recurentul, s-a urmărit eficientizarea și îmbunătățirea activității Centrului de creștere și dresaj câini S., activitate în care s-au constatat numeroase deficiențe. Deci a precizat recurentul, nefiind vorba de o sancțiune disciplinară, măsura mutării pe o altă funcție și în altă localitate, nu avea cum să se regăsească printre sancțiunile disciplinare prevăzute de Statutul corpului ofițerilor, Ordinul contestat nr. XX din 15 iulie 1986 fiind legal.

Sentința nr. 7 din 6 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia a fost recurată și de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, susținându-se aceleași motive ca și cele din recursul Ispectoratului General al Poliției Române. În plus, prin acest recurs, se face mențiunea că prin decizia de pensie din 25 noiembrie 1986, s-a stabilit pensie de serviciu pentru intimatul-reclamant (cu vechime completă), drepturile fiindu-i acordate în temeiul Decretului nr. 214/1977, act normativ în vigoare la acea dată, plata pensiei militare efectuându-se cu începere de la data de 1 octombrie 1986. Intimatul-reclamant a depus la dosar certificatul - decizie medicală nr. 1751 din 11 iulie 1986 în care Comisia de expertiză medico-militară din cadrul M.A.N.

a concluzionat că reclamantul D.L. suferă de ulcer duodenal cronic și pseudoneuroastenie aterosclerotică cerebrală. La cererea intimatului - reclamant care a cerut să se comunice instanței ordinul contestat și actele ce au stat la baza acestuia s-au solicitat Ispectoratului General al Poliției Române, aceste acte-documente confidențiale și clasificate conform Legii nr. 182/2002 pentru protecția informațiilor clasificate care au fost consultate de instanță. Din ansamblul actelor cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 7 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, s-a pronunțat pe excepția de nelegalitate invocată de reclamantul D.B.L., în Dosarul nr. 239/85/2005, aflat pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția pentru litigii de muncă și asigurări sociale (având ca obiect recursul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 239/85/2005).

S-a solicitat de D.B.L., conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, constatarea nelegalității Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986, emis de fostul Ispectoratului General de Poliție din cadrul Ministerului de Interne. În motivarea excepției de nelegalitate, reclamantul a arătat că mutarea sa din funcția de locțiitor al comandamentului Centrului de creștere și dresaj câini S. la Inspectoratul de Poliție Dolj ca sancțiune disciplinară este nelegală întrucât la acea dată era în concediu medical, apoi clasat medical și trecut în rezervă la 3 septembrie 1986. Prin încheierea din 22 februarie 2007, instanța de recurs apreciind că soluționarea litigiului pe fond depinde de legalitatea Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986, a dispus suspendarea judecării recursului și înaintarea excepției de nelegalitate la Curtea de Apel pentru soluționare.

Curtea de Apel Alba-Iulia, prin sentința atacată în cauză, nr. 7 din 6 februarie 2008, a reținut că reclamantul a fost încadrat la 1 octombrie 1981 în funcția de locțiitor al comandantului Centrului de creștere și dresaj câini S. Prin Ordinul nr. XX din 15 iulie 1986, reclamantul a fost eliberat din funcție de Inspectoratul General de Poliție și s-a dispus mutarea sa, din motive disciplinare la Inspectoratul Județean Dolj, unde urma să fie numit într-o funcție de execuție. Curtea de Apel Alba-Iulia a susținut că ordinul de mutare nu a fost pus în executare iar apoi petentul a fost trecut în rezervă. Reținându-se de instanță, că din examinarea Statutului corpului ofițerilor aflat în vigoare la data emiterii Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986, rezultă că nu se prevedea că mutarea într-o altă funcție și altă localitate este prevăzută ca sancțiune disciplinară, astfel că actul este ilegal.

S-a admis astfel excepția de nelegalitate. Din actele cauzei, avându-se în vedere sentința recurată și motivele celor 2 recursuri declarate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința atacată este nelegală și netemeinică, astfel încât în mod greșit a fost admisă excepția de nelegalitate potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004. În cauză, ceea ce se contestă este actul administrativ materializat în Ordinul din 15 iulie 1986 emis de Inspectoratul General de Miliție, în prezent Inspectoratul General al Poliției Române. Acest act administrativ este un act administrativ individual.

Față de modificarea Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007 care permite verificarea legalității, oricând pe cale de excepție în cadrul unui proces, din oficiu sau la cererea părții interesate, instanța de fond a procedat la cercetarea legalității acestui act administrativ individual (avându-se în vedere și Deciziile Curții Constituționale nr. 425 și nr. 426 din 2008 prin care textele art. 4 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. II alin. (2) și art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 554/2004 au fost declarate constituționale. În această cercetare, instanța de fond a greșit atunci când a considerat că Ordinul nr. XX din 15 iulie 1986 nu a fost pus în aplicare, fiind evidentă punerea sa în aplicare prin Ordinul nr. AA din 15 iulie 1986 de numire în funcția de ofițer specialist II din care petentul a și fost trecut în rezervă.

De precizat că eliberarea din funcția deținută anterior de petent, a fost determinată așa cum corect a susținut Inspectoratul General al Poliției Române, ca urmare a constatării că această măsură se impunea pentru eficientizarea și îmbunătățirea activității Centrului de creștere și dresaj câini S., deci s-a impus ca o măsură organizatorică (ca urmare a deficiențelor în activitatea de locțiitor al comandantului Centrului de creștere și dresaj câini S.) iar nu ca o sancțiune disciplinară. Recursurile declarate în cauză urmează însă a fi admise conform art. 312 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: În cauză s-a atacat un act administrativ individual emis față de judecarea cauzei în urmă cu 22 de ani.

Practica judecătorească anterioară modificărilor pe care Legea nr. 262/2007 le-a adus art. 4 din Legea nr. 554/2004 a fost unitară la nivelul jurisdicției supreme, secția de contencios administrativ și fiscal - Înalta Curte de Casație și Justiție (și a fost împărtășită de Curțile de Apel, ca instanțe de fond), în sensul că excepțiile invocate potrivit art. 4 cu privire la actele administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt inadmisibile.

Ca urmare a modificării art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007 și a pronunțării Curții Constituționale de declarare ca fiind constituționale dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 (se permite cercetarea legalității unor acte administrative individuale, oricând în cadrul unui proces), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, se găsește deci în situația de schimbare radicală a jurisprudenței deja consacrată a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie ținută fiind de respectarea Deciziilor Curții Constituționale (art. 147 din Constituție).

În această situație, avându-se în vedere atribuțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum sunt menționate în art. 126 din Constituție și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil [art. 20 alin. (2) din Constituție] dar și principiile și regulile comunitare (potrivit practicii judecătorești în materie), se constată că se impune asigurarea supremației Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia în sistemul nostru național de drept.

Deci față de obligația judecătorului național de a asigura efectul deplin al normelor comunitare asigurându-le preeminența față de orice prevedere contrară din legislația națională (recomandarea din 12 mai 2004 a Comitetului Miniștrilor, fără să fie nevoie să se aștepte abrogarea acesteia de legiuitor mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, hotărârea din 29 noiembrie 1991) se constată că cererea recurenților de respingere a excepției de nelegalitate a ordinului contestat în cauză este întemeiată. Se constată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 de cercetare oricând în timp a unui act administrativ individual aduce atingere securității (stabilității) raporturilor juridice născute în baza actului administrativ unilateral cu caracter individual, a cărui legalitate urmează a fi cenzurată de instanță fără limită în timp.

De altfel, chiar anterior revizuirii în anul 2003 a Constituție din 1991, Curtea Constituțională a acceptat preeminența dreptului internațional asupra legilor organice sau ordinare, iar prin decizia nr. 55/2000 a reținut că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice”. Acest principiu al securității raporturilor juridice deși nu este în mod expres constatat de Constituția României, se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Deci, însăși Curtea Constituțională recunoaște existența și aplicarea în dreptul intern a principiului securității juridice. Din repunerea fără limitare în timp a dreptului de luare în discuție a legalității unei situații juridice considerăm că în speță se contravine principiului securității juridice. În cauză a fost emis un act administrativ individual în urmă cu 22 de ani. Acestui act încheiat i-a urmat o numire a intimatului - reclamant ce fusese eliberat din funcția de locțiitor al comandantului Centrului de creștere și dresaj câini S. ca măsură de organizare a muncii, în funcția de ofițer specialist II investigații. Din această funcție intimatul-reclamant a fost trecut în rezervă și pensionat potrivit deciziei de pensionare din 25 noiembrie 1986 cu pensie militară (fiind trecut în rezervă conform Decretului prezidențial din 3 septembrie 1986), încasând pensia militară timp de 22 de ani.

Împrejurarea că în momentul de față petentul a deschis un litigiu și dorește reluarea discutării Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986 pe calea excepției de nelegalitate conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu este decât o înfrângere a principiului comunitar al securității (stabilității) raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului hotărârea din 31 august 2000 în cauza B. împotriva României).

De altfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a reținut, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

Astfel, Curtea de Justiție de la Luxemburg s-a pronunțat asupra acestei chestiuni (hotărârea din 27 septembrie 1983 Universitatea Hamburg, hotărârea din 9 martie 1994 – TWD Textilwerke deggendof, hotărârea din 12 decembrie 1996 Accrington Beef și alții, hotărârea din 20 septembrie 2001, Banks/C-390/98 pct. 109 și următoarele), potrivit concluziilor avocatului general în cauza C-441/05, reținând următoarele: „Dacă (…) reclamantul are de la bun început posibilitatea formulării unei acțiuni în anulare (...) acesta trebuie să utilizeze această cale directă dacă dorește să obțină controlul judiciar asupra actului în cauză”. Admiterea excepției potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 ar însemna în cauză producerea de efecte și în privința raporturilor juridice care s-au născut în urma intrării actului în circuitul civil.

Așa fiind, recursurile declarate vor fi admise iar hotărârea pronunțată de instanța de fond casată cu respingerea excepției de nelegalitate invocată. Cât privește recursurile declarate în cauză, au fost declarate în termen cu delegarea responsabilității declarării pentru Inspectoratul General al Poliției Române, direcției juridice care a și semnat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Internelor și reformei Administrative și de Inspectoratul General al Poliției Române împotriva sentinței civile nr. 7 din 6 februarie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și respinge excepția de nelegalitate invocată de reclamantul D.B.L., ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 iunie 2008.