ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2449/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2449/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Alba

Iulia la 18 februarie 2008, Inspectoratul General al Poliției Române (I.G.P.R.)

în contradictoriu cu D.B.L., a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 7

din 6 februarie 2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția comercială și de contencios

administrativ.

În motivarea recursului

s-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății

iar hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită

a legii.

Astfel, prin Ordinul adjunctului

Ministrului de Interne nr. XX din 15 iulie 1986, intimatul-reclamant a fost eliberat

din funcția de locțiitor al comandantului Centrului de creștere și dresaj câini

S. și mutat, pentru motive disciplinare, la Inspectoratul Județean de Miliție Dolj.

Instanța, susține recurentul,

a constatat în mod eronat că ordinul nu a fost pus în executare, intimatul aflându-se

la momentul emiterii lui în concediu medical.

Mai mult decât atât, instanța

de fond nu își motivează legal în nici un fel această afirmație, făcând doar o simplă

constatare.

De fapt, a precizat recurentul,

în baza Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986 emis de adjunctul Ministrului de Interne,

șef al Inspectoratului General al Miliției, contestat ca fiind nelegal, intimatul

a fost eliberat din funcția deținută la Centrul de creștere și dresaj câini S. și

mutat conform art. 34 din Statutul corpului ofițerilor (HCM din 4 octombrie 1965)

în vigoare la acea dată, în cadrul Inspectoratului de Miliție Dolj și numit prin

ordinul șefului Inspectoratului Județean de Miliție Dolj nr. AA din 15 iulie 1986,

în funcția de ofițer specialist II, investigații, poziția 69 din Statul de organizare,

vol.II  clasa 9, retribuție 2.290 RON.

Se mai arată că din adresa

din 8 septembrie 1986 emisă de Direcția cadre și învățământ din cadrul Ministerului

de Interne expediată către Inspectoratul Județean Dolj, reiese că prin Decretul

prezidențial din 3 septembrie 1986, colonelul D.B.L., din Inspectoratul Județean

Dolj a fost trecut în rezervă prin aplicarea art. 43 lit. b) din Statutul corpului

ofițerilor. Deci a precizat recurentul, la data emiterii deciziei de pensionare

din 25 noiembrie 1986, intimatul-reclamant D.B.L. a fost trecut în rezervă din cadrul

Inspectoratului de Miliție al Județului Dolj.

S-a mai menționat de recurent

că dovada că reclamantul a activat în cadrul Miliției Dolj o reprezintă și Certificatul

de scoatere și alocare de drepturi din 26 septembrie 1986 emis de Inspectoratul

Județean Dolj pe numele intimatului-reclamant. Se invocă și adeverința din 20 februarie

2007 emisă de I.P.J. Dolj în care se menționează că „domnul D.B.L., a lucrat în

cadrul I.P.J. Dolj, în calitate de ofițer de la 15 iulie 1986 până la 3 septembrie

1986 când a fost trecut în rezervă conform Decretului prezidențial din 3 septembrie

1986”.

Așa fiind, a concluzionat

recurentul prin recursul declarat, mutarea intimatului a operat chiar dacă intimatul-reclamant

se afla la data emiterii ordinului contestat în concediu medical. De altfel, a precizat

recurentul, pe perioada incapacității temporare de muncă, intimatului nu i-a încetat

activitatea, statutul său fiind în continuare de ofițer activ. Recurentul a invocat

art. 1 din Statutul corpului ofițerilor, aprobat prin HCM din 4 octombrie 1965,

ce prevede „corpul ofițerilor se compune din ofițeri activi și ofițeri din rezerva

forțelor armate”, astfel încât nu se poate accepta interpretarea dată de instanța

de fond. Aceasta, a precizat recurentul, ar însemna că, în perioada de concediu

medical, un ofițer activ să nu beneficieze de drepturile și obligațiile prevăzute

prin Statut (concediu medical plătit și celelalte facilități acordate cadrelor militare

în activitate).

Cât privește susținerea

instanței de fond cu privire la faptul că mutarea intimatului într-o altă funcție

și altă localitate, nu este prevăzută ca sancțiune disciplinară în Statutul corpului

ofițerilor, recurentul o apreciază ca nefondată.

Astfel, raportul din 21

iunie 1986 întocmit de Direcția Pază și ordine din cadrul Inspectoratului General

al Miliției, enumeră deficiențele constatate în sarcina intimatului-reclamant și

a apreciat că „activitatea desfășurată de colonel D.L., nu corespunde imperativelor

și cerințelor actuale, fapt pentru care se propune retrogradarea din funcția de

locțiitor”.

Sub acest aspect se menționează

de recurent că intimatul nu a fost sancționat disciplinar ci a fost retrogradat

din funcție și eliberat din funcția de locțiitor al comandantului Centrului de creștere

și dresaj câini S., ca urmare a propunerii de retrogradare din această funcție formulată

de Direcția Pază și Ordine din cadrul fostului Inspectorat General al Miliției.

Prin această eliberare

din funcție a intimatului, a precizat recurentul, s-a urmărit eficientizarea și

îmbunătățirea activității Centrului de creștere și dresaj câini S., activitate în

care s-au constatat numeroase deficiențe.

Deci a precizat recurentul,

nefiind vorba de o sancțiune disciplinară, măsura mutării pe o altă funcție și în

altă localitate, nu avea cum să se regăsească printre sancțiunile disciplinare prevăzute

de Statutul corpului ofițerilor, Ordinul contestat nr. XX din 15 iulie 1986 fiind

legal.

Sentința nr. 7 din 6 februarie

2008 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia a fost recurată și de Ministerul Internelor

și Reformei Administrative, susținându-se aceleași motive ca și cele din recursul

Ispectoratului General al Poliției Române.

În plus, prin acest recurs,

se face mențiunea că prin decizia de pensie din 25 noiembrie 1986, s-a stabilit

pensie de serviciu pentru intimatul-reclamant (cu vechime completă), drepturile

fiindu-i acordate în temeiul Decretului nr. 214/1977, act normativ în vigoare la

acea dată, plata pensiei militare efectuându-se cu începere de la data de 1 octombrie

1986.

Intimatul-reclamant a

depus la dosar certificatul - decizie medicală nr. 1751 din 11 iulie 1986 în care

Comisia de expertiză medico-militară din cadrul M.A.N. a concluzionat că reclamantul

D.L. suferă de ulcer duodenal cronic și pseudoneuroastenie aterosclerotică cerebrală.

La cererea intimatului

- reclamant care a cerut să se comunice instanței ordinul contestat și actele ce

au stat la baza acestuia s-au solicitat Ispectoratului General al Poliției

Române, aceste acte-documente confidențiale și clasificate conform Legii nr. 182/2002

pentru protecția informațiilor clasificate care au fost consultate de instanță.

Din ansamblul actelor

cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 7 din

6 februarie 2008, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a pronunțat pe excepția de nelegalitate invocată de reclamantul

D.B.L., în Dosarul nr. 239/85/2005, aflat pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția

pentru litigii de muncă și asigurări sociale (având ca obiect recursul declarat

de reclamant împotriva sentinței nr. 239/85/2005).

S-a solicitat de D.B.L.,

conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, constatarea nelegalității Ordinului nr.

XX din 15 iulie 1986, emis de fostul Ispectoratului General de Poliție din cadrul

Ministerului de Interne.

În motivarea excepției

de nelegalitate, reclamantul a arătat că mutarea sa din funcția de locțiitor al

comandamentului Centrului de creștere și dresaj câini S. la Inspectoratul de Poliție

Dolj ca sancțiune disciplinară este nelegală întrucât la acea dată era în concediu

medical, apoi clasat medical și trecut în rezervă la 3 septembrie 1986.

Prin încheierea din 22

februarie 2007, instanța de recurs apreciind că soluționarea litigiului pe fond

depinde de legalitatea Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986, a dispus suspendarea

judecării recursului și înaintarea excepției de nelegalitate la Curtea de Apel pentru

soluționare.

Curtea de Apel Alba-Iulia,

prin sentința atacată în cauză, nr. 7 din 6 februarie 2008, a reținut că reclamantul

a fost încadrat la 1 octombrie 1981 în funcția de locțiitor al comandantului Centrului

de creștere și dresaj câini S. Prin Ordinul nr. XX din 15 iulie 1986, reclamantul

a fost eliberat din funcție de Inspectoratul General de Poliție și s-a dispus mutarea

sa, din motive disciplinare la Inspectoratul Județean Dolj, unde urma să fie numit

într-o funcție de execuție. Curtea de Apel Alba-Iulia a susținut că ordinul de mutare

nu a fost pus în executare iar apoi petentul a fost trecut în rezervă.

Reținându-se de instanță,

că din examinarea Statutului corpului ofițerilor aflat în vigoare la data emiterii

Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986, rezultă că nu se prevedea că mutarea într-o

altă funcție și altă localitate este prevăzută ca sancțiune disciplinară, astfel

că actul este ilegal. S-a admis astfel excepția de nelegalitate.

Din actele cauzei, avându-se

în vedere sentința recurată și motivele celor 2 recursuri declarate în cauză, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că sentința atacată este nelegală și netemeinică,

astfel încât în mod greșit a fost admisă excepția de nelegalitate potrivit art.

4 din Legea nr. 554/2004.

În cauză, ceea ce se contestă

este actul administrativ materializat în Ordinul din 15 iulie 1986 emis de Inspectoratul

General de Miliție, în prezent Inspectoratul General al Poliției Române.

Acest act administrativ

este un act administrativ individual.

Față de modificarea Legii

nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007 care permite verificarea legalității, oricând

pe cale de excepție în cadrul unui proces, din oficiu sau la cererea părții interesate,

instanța de fond a procedat la cercetarea legalității acestui act administrativ

individual (avându-se în vedere și Deciziile Curții Constituționale nr. 425 și

nr. 426 din 2008 prin care textele art. 4 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 și ale art. II alin. (2) și art. III din Legea nr. 262/2007

pentru modificarea și completarea Legii nr. 554/2004 au fost declarate constituționale.

În această cercetare,

instanța de fond a greșit atunci când a considerat că Ordinul nr. XX din 15 iulie

1986 nu a fost pus în aplicare, fiind evidentă punerea sa în aplicare prin Ordinul

nr. AA din 15 iulie 1986 de numire în funcția de ofițer specialist II din care petentul

a și fost trecut în rezervă.

De precizat că eliberarea

din funcția deținută anterior de petent, a fost determinată așa cum corect a susținut

Inspectoratul General al Poliției Române, ca urmare a constatării că această măsură

se impunea pentru eficientizarea și îmbunătățirea activității Centrului de creștere

și dresaj câini S., deci s-a impus ca o măsură organizatorică (ca urmare a deficiențelor

în activitatea de locțiitor al comandantului Centrului de creștere și dresaj câini

S.) iar nu ca o sancțiune disciplinară.

Recursurile declarate

în cauză urmează însă a fi admise conform art. 312 C. proc. civ., pentru următoarele

considerente:

În cauză s-a atacat un

act administrativ individual emis față de judecarea cauzei în urmă cu 22 de ani.

Practica judecătorească

anterioară modificărilor pe care Legea nr. 262/2007 le-a adus art. 4 din Legea

nr. 554/2004 a fost unitară la nivelul jurisdicției supreme, secția de contencios

administrativ și fiscal - Înalta Curte de Casație și Justiție (și a fost împărtășită

de Curțile de Apel, ca instanțe de fond), în sensul că excepțiile invocate potrivit

art. 4 cu privire la actele administrative individuale emise anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt inadmisibile.

Ca urmare a modificării

art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007 și a pronunțării Curții Constituționale

de declarare ca fiind constituționale dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004

(se permite cercetarea legalității unor acte administrative individuale, oricând

în cadrul unui proces), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, se găsește deci în situația de schimbare radicală a jurisprudenței

deja consacrată a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie ținută

fiind de respectarea Deciziilor Curții Constituționale (art. 147 din Constituție).

În această situație, avându-se

în vedere atribuțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum sunt menționate

în art. 126 din Constituție și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului care garantează dreptul la un proces echitabil [art. 20 alin. (2) din Constituție]

dar și principiile și regulile comunitare (potrivit practicii judecătorești în materie),

se constată că se impune asigurarea supremației Convenției și a jurisprudenței aferente

acesteia în sistemul nostru național de drept.

Deci față de obligația

judecătorului național de a asigura efectul deplin al normelor comunitare asigurându-le

preeminența față de orice prevedere contrară din legislația națională (recomandarea

din 12 mai 2004 a Comitetului Miniștrilor, fără să fie nevoie să se aștepte abrogarea

acesteia de legiuitor mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, hotărârea din

29 noiembrie 1991) se constată că cererea recurenților de respingere a excepției

de nelegalitate a ordinului contestat în cauză este întemeiată.

Se constată că dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 554/2004 de cercetare oricând în timp a unui act administrativ

individual aduce atingere securității (stabilității) raporturilor juridice născute

în baza actului administrativ unilateral cu caracter individual, a cărui legalitate

urmează a fi cenzurată de instanță fără limită în timp.

De altfel, chiar anterior

revizuirii în anul 2003 a Constituție din 1991, Curtea Constituțională a acceptat

preeminența dreptului internațional asupra legilor organice sau ordinare, iar prin

decizia nr. 55/2000 a reținut că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței

dreptului este principiul securității raporturilor juridice”.

Acest principiu al securității

raporturilor juridice deși nu este în mod expres constatat de Constituția României,

se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) potrivit cărora România este stat

de drept, democratic și social cât și din preambulul Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Deci, însăși Curtea Constituțională

recunoaște existența și aplicarea în dreptul intern a principiului securității juridice.

Din repunerea fără limitare

în timp a dreptului de luare în discuție a legalității unei situații juridice considerăm

că în speță se contravine principiului securității juridice.

În cauză a fost emis un

act administrativ individual în urmă cu 22 de ani. Acestui act încheiat i-a urmat

o numire a intimatului - reclamant ce fusese eliberat din funcția de locțiitor al

comandantului Centrului de creștere și dresaj câini S. ca măsură de organizare a

muncii, în funcția de ofițer specialist II investigații.

Din această funcție intimatul-reclamant

a fost trecut în rezervă și pensionat potrivit deciziei de pensionare din 25 noiembrie

1986 cu pensie militară (fiind trecut în rezervă conform Decretului prezidențial

din 3 septembrie 1986), încasând pensia militară timp de 22 de ani.

Împrejurarea că în momentul

de față petentul a deschis un litigiu și dorește reluarea discutării Ordinului nr.

XX din 15 iulie 1986 pe calea excepției de nelegalitate conform art. 4 din Legea

nr. 554/2004 nu este decât o înfrângere a principiului comunitar al securității

(stabilității) raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului hotărârea

din 31 august 2000 în cauza B. împotriva României).

De altfel, Curtea de Justiție

a Comunităților Europene a reținut, în ceea ce privește posibilitatea de invocare

a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că, atunci

când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar

depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte

faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea

solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea

incidentală a excepției de nelegalitate.

Astfel, Curtea de Justiție

de la Luxemburg s-a pronunțat asupra acestei chestiuni (hotărârea din 27 septembrie

1983 Universitatea Hamburg, hotărârea din 9 martie 1994 – TWD Textilwerke deggendof,

hotărârea din 12 decembrie 1996 Accrington Beef și alții, hotărârea din 20 septembrie

2001, Banks/C-390/98 pct. 109 și următoarele), potrivit concluziilor avocatului

general în cauza C-441/05, reținând următoarele: „Dacă (…) reclamantul are de la

bun început posibilitatea formulării unei acțiuni în anulare (...) acesta trebuie

să utilizeze această cale directă dacă dorește să obțină controlul judiciar asupra

actului în cauză”.

Admiterea excepției potrivit

art. 4 din Legea nr. 554/2004 ar însemna în cauză producerea de efecte și în privința

raporturilor juridice care s-au născut în urma intrării actului în circuitul civil.

Așa fiind, recursurile

declarate vor fi admise iar hotărârea pronunțată de instanța de fond casată cu respingerea

excepției de nelegalitate invocată.

Cât privește recursurile

declarate în cauză, au fost declarate în termen cu delegarea responsabilității declarării

pentru Inspectoratul General al Poliției Române, direcției juridice care a și semnat

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Ministerul Internelor și reformei Administrative și de Inspectoratul General

al Poliției Române împotriva sentinței civile nr. 7 din 6 februarie 2008 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și respinge excepția de nelegalitate invocată de reclamantul D.B.L., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 iunie 2008.