ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1622/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Craiova, prin

sentința nr. 434 din 25 iunie 2004, a respins acțiunea formulată de reclamantul

D.F., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și

Inspectoratul de Poliție al județului Olt, prin care a solicitat anularea

dispoziției de destituire emisă cu nr. S/3281 din 4 septembrie 2003 și

comunicată cu adresa nr. 3277 din 4 septembrie 2003, precum și reintegrarea în

funcția publică deținută anterior, cu obligarea la plata drepturilor salariale

aferente.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin ordinul a cărui anulare

se cere, au încetat raporturile de serviciu avute de reclamant, acesta fiind

destituit din funcția avută (fost agent șef adjunct), pentru neglijență și

lipsă de preocupare manifestată în îndeplinirea obligațiilor de serviciu. S-a

reținut că reclamantul nu a supravegheat corespunzător activitatea deținuților

și nu a luat măsuri pentru deținerea acestora în condiții de siguranță, astfel

încât unul dintre condamnați a părăsit locul de deținere.

Instanța de fond a mai

reținut că, deși reclamantul a fost scos de sub urmărire penală, aceasta nu

este o împrejurare de natură a înlătura răspunderea disciplinară, întrucât nu

înlătură vinovăția sub aspectul îndeplinirii obligațiilor și sarcinilor de

serviciu.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal a declarat recurs, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul, în

dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de fond nu a analizat

criticile sale referitoare la nerespectarea dispozițiilor procedurale prevăzute

de Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului, în sensul că a fost

sancționat potrivit art. 57 lit. b) din lege, ce reglementează procedura

disciplinară obișnuită, deși îi erau aplicabile dispozițiile procedurii

disciplinare speciale prevăzute de art. 65 din același act normativ.

S-a mai arătat că în mod

greșit a reținut instanța de fond, că scoaterea de sub urmărire penală nu

înlătură răspunderea disciplinară, mai cu seamă că în cazul său, motivul pentru

care a fost scos de sub urmărire penală, este cel prevăzut de art. 11 pct. b și

art. 10 lit. a) C. proc. pen., ceea ce înlătură orice formă de vinovăție,

inclusiv cea disciplinară.

Examinând sentința atacată,

prin prisma tuturor criticilor formulate, ca și în raport cu prevederile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce

urmează.

A rezultat din actele

dosarului, că reclamantul-recurent a fost trimis în fața Consiliului de

disciplină constituit la 19 august 2003, la Inspectoratul de Poliție al județului Olt, pentru abateri de natura celor prevăzute de art. 57

lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările

ulterioare, ca și de Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002 privind

disciplina și deontologia profesională a polițiștilor, constând în neglijența

și lipsa de preocupare manifestată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu,

care, după cum este cazul și în speță, revin polițiștilor ce execută paza și

supravegherea deținuților desfășurând activități lucrative.

Cercetarea acestor abateri a

avut loc în contextul evadării unui deținut la data de 27 iulie 2003, același

deținut care mai părăsise locul de deținere, nefiind supravegheat corespunzător.

În cuprinsul procesului-verbal

încheiat la data de 19 august, urmare a audierilor și dezbaterilor pe marginea

abaterilor săvârșite de recurentul-reclamant, ce au avut loc în Consiliul de disciplină,

s-a menționat că recurentul nu a ridicat nici o obiecțiune referitoare la

procedura întocmirii materialului de cercetare prealabilă, după cum nu a

contestat nici învinuirile aduse. Propunerea de destituire din funcția publică

s-a făcut în unanimitate de către toți membrii Consiliului de Disciplină.

În ciuda faptului că în

cursul cercetării prealabile, unii din martorii audiați au revenit asupra unor

declarații inițiale, Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate, criticile

recurentului, conform cărora faptele reținute în sarcina sa, nu sunt reale și

imputabile, ansamblul probelor cu acte și martori administrate în cauză,

judicios analizat și interpretat de către instanța de fond, relevând

contrariul.

Este neîntemeiată și critica

recurentului privitoare la procedura disciplinară urmată, în sensul că îi erau

aplicabile prevederile art. 65 din Legea nr. 360/2002, iar nu cele ale art. 57

din același act normativ, referitoare la procedura disciplinară obișnuită, care

au fost urmate. Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, în cazul în

care împotriva polițistului s-a început urmărirea penală sau a fost trimis în

judecată, menținerea sa în activitate se hotărăște după soluționarea definitivă

a cauzei, cu excepția situației în care a comis și alte abateri disciplinare,

când operează procedura disciplinară obișnuită.

După cum rezultă din actele

dosarului, la data la care a fost efectuată cercetarea prealabilă, consemnată

în Raportul de cercetare prealabilă nr. 10970 din 18 august 2003, precum și la

data la care Consiliul de disciplină a propus destituirea din funcția publică,

respectiv la 19 august 2003, nu era începută urmărirea penală față de

recurentul-reclamant, aceasta survenind ulterior, la data de 23 septembrie

2003, astfel cum rezultă din cuprinsul Ordonanței de scoatere de sub urmărire

penală din 19 noiembrie 2003 și cu atât mai puțin se putea vorbi despre

trimiterea în judecată.

În aceste condiții rezultă

că în mod corect față de recurentul-reclamant au fost aplicate prevederile ce

reglementează procedura disciplinară obișnuită, nefiind întrunite cerințele art.

65 din Legea nr. 360/2002, pentru a fi urmată procedura disciplinară specială.

În fine, Înalta Curte

apreciază, ca nefondată, și critica referitoare la greșita aplicare a unei

sancțiuni disciplinare, în condițiile în care recurentul-reclamant, cercetat

pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, a fost scos de sub

urmărire penală prin Ordonanța din 19 noiembrie 2003, deoarece s-a constatat că

fapta nu există. Faptul că nu există vinovăție sub aspect penal, nu înseamnă că

nu poate exista vinovăție nici sub aspect disciplinar.

În acord cu doctrina și

jurisprudența în materie, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod just

a reținut că vinovăția recurentului sub aspectul îndeplinirii obligațiilor și

sarcinilor de serviciu, subzistă. Și aceasta, întrucât, potrivit art. 22 alin. (1)

C. proc. pen., numai hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de

lucru judecat în fața instanței învestite cu soluționarea unei acțiuni

disciplinare, iar nu și ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire

penală ori de încetare a urmăririi penale, indiferent pentru care motive.

În aceste condiții, așa cum

este cazul și în speță, acțiunea disciplinară este perfect posibilă, fără a se

putea invoca, cu autoritate de lucru judecat, sub nici un aspect, ordonanța

procurorului.

Prin urmare, în raport cu

cele sus–menționate, criticile recurentului se constată a fi neîntemeiate,

astfel că recursul va fi respins în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,

reținându-se că nu există nici motive de ordine publică ce impun examinarea din

oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de D.F. împotriva sentinței nr. 434 din 25 iunie 2004, a Curții de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2005.