ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 65/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Craiova, prin sentința nr. 445 din 25 iunie 2004, a respins acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției și Inspectoratul de Poliție al județului Olt, prin care a solicitat anularea dispoziției de destituire emisă prin adresa nr. S/3283 din 4 septembrie 2003 a Inspectoratul General al Poliției și reintegrarea în funcția publică deținută anterior, cu obligarea la plata drepturilor salariale aferente. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență, că prin ordinul a cărui anulare se cere, au încetat raporturile de serviciu avute de reclamant, cu unitatea unde era angajat, acesta fiind destituit din funcția avută, pentru neglijență și lipsă de preocupare manifestată în îndeplinirea obligațiilor de serviciu.

S-a reținut că reclamantul nu a supravegheat corespunzător activitatea deținuților și nu a luat măsuri pentru deținerea acestora, în condiții de siguranță, astfel încât unul dintre condamnați a părăsit 3 nopți la rând, locul de deținere, pentru a-și vizita concubina. Instanța de fond a mai reținut că, deși reclamantul a fost scos de sub urmărire penală, aceasta nu este o împrejurare de natură a înlătura răspunderea disciplinară, întrucât nu înlătură vinovăția sub aspectul îndeplinirii obligațiilor și sarcinilor de serviciu. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de fond nu a analizat criticile sale referitoare la nerespectarea dispozițiilor procedurale prevăzute de Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului, în sensul că a fost sancționat potrivit art. 57 lit. b) din lege, ce reglementează procedura disciplinară obișnuită, deși îi erau aplicabile dispozițiile procedurii disciplinare speciale prevăzute de art. 65 din același act normativ. S-a mai arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond, că scoaterea de sub urmărire penală nu înlătură răspunderea disciplinară, mai cu seamă că în cazul său, motivul pentru care a fost scos de sub urmărire penală, este cel prevăzut de art. 11 pct. b și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., ceea ce înlătură orice formă de vinovăție, inclusiv cea disciplinară. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, ca și în raport cu prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează. A rezultat din actele dosarului, că reclamantul-recurent a fost trimis în fața Consiliului de disciplină constituit la 19 august 2003, la Inspectoratul de Poliție al județului Olt, pentru abateri de natura celor prevăzute în art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările ulterioare, ca și în Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002 privind disciplina și deontologia profesională a polițiștilor, constând în neglijența și lipsa de preocupare manifestată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, care, după cum este cazul și în speță, revin polițiștilor ce execută paza și supravegherea deținuților desfășurând activități lucrative.

Cercetarea acestor abateri a avut loc în contextul evadării unui deținut, la data de 27 iulie 2003. În cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 19 august 2003, urmare a audierilor și dezbaterilor pe marginea abaterilor săvârșite de recurentul-reclamant, ce au avut loc în consiliul de disciplină, s-a menționat că recurentul nu a ridicat nici o obiecțiune referitoare la procedura întocmirii materialului de cercetare prealabilă, după cum nu a contestat nici învinuirile aduse. Propunerea de destituire din funcția publică s-a făcut în unanimitate de către toți membrii Consiliului de Disciplină.

În ciuda faptului că în cursul cercetării prealabile, unii din martorii audiați au revenit asupra unor declarații inițiale, Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate criticile recurentului, conform cărora faptele reținute în sarcina sa, nu sunt reale și imputabile, ansamblul probelor cu acte și martori administrate în cauză, judicios analizat și interpretat de către instanța de fond, relevând contrariul. Este neîntemeiată și critica recurentului privitoare la procedura disciplinară urmată, în sensul că îi erau aplicabile prevederile art. 65 din Legea nr. 360/2002, și nu cele ale art. 57 din același act normativ, referitoare la procedura disciplinară obișnuită, care au fost urmate.

Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, în cazul în care împotriva polițistului s-a început urmărirea penală sau a fost trimis în judecată, menținerea sa în activitate se hotărăște după soluționarea definitivă a cauzei, cu excepția situației în care a comis și alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară obișnuită. După cum rezultă din actele dosarului, la data la care a fost efectuată cercetarea prealabilă, consemnată în Raportul de cercetare prealabilă nr. 10970 din 18 august 2003, precum și la data la care Consiliul de Disciplină a propus destituirea din funcția publică, respectiv la 19 august 2003, nu era începută urmărirea penală față de recurentul-reclamant, aceasta survenind ulterior, la data de 23 septembrie 2003, astfel cum rezultă din cuprinsul Ordonanței de scoatere de sub urmărire penală din 19 noiembrie 2003 și cu atât mai puțin se putea vorbi despre trimiterea în judecată.

În aceste condiții rezultă că în mod corect față de recurentul-reclamant au fost aplicate prevederile ce reglementează procedura disciplinară obișnuită, nefiind întrunite cerințele art. 65 din Legea nr. 360/2002, pentru a fi urmată procedura disciplinară specială. În fine, Înalta Curte apreciază ca nefondata și critica referitoare la greșita aplicare a unei sancțiuni disciplinare în condițiile în care recurentul-reclamant, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, a fost scos de sub urmărire penală prin Ordonanța din 19 noiembrie 2003, deoarece s-a constatat că fapta nu există, astfel că neexistând vinovăție sub aspect penal, nu poate exista vinovăție nici sub aspect judiciar.

În acord cu doctrina și jurisprudența în materie, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod just a reținut că vinovăția recurentului, sub aspectul îndeplinirii obligațiilor și sarcinilor de serviciu, subzistă. Și aceasta, întrucât, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., numai hotărârea definitivă a instanței penale, nu și ordonanța procurorului, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, indiferent pentru care motive, are autoritate de lucru judecat în fața instanței învestite cu soluționarea unei acțiuni disciplinare. În aceste condiții, așa cum este cazul și în speță, acțiunea disciplinară a putut fi declanșată și finalizată prin aplicarea unei sancțiuni disciplinare, potrivit răspunderii reținute și pe baza legii aplicabile, fără a se putea invoca, cu autoritate de lucru judecat, sub nici un aspect, ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală.

În raport cu cele sus-menționate, criticile recurentului apar ca neîntemeiate, astfel că recursul va fi respins ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ., reținându-se că nu există nici motive de ordine publică ce impun examinarea din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.I. împotriva sentinței civile nr. 445 din 25 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2005.