ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5402/2005

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la 1 iulie 2005, contestatorul D.F. a solicitat anularea deciziei nr. 1622 din 14 martie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care i s-a respins recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 434/2004, a Curții de Apel Craiova, ca nefondat. În motivarea contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., se susține că instanța care a pronunțat hotărârea atacată, respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze mai multe motive de modificare și de casare a sentinței, ceea ce a influențat esențial, dezlegarea pricinii.

În acest sens, contestatorul arată că prin motivul 3 de recurs, a criticat sentința curții de apel, evocând netemeinicia acesteia și a dispoziției de destituire din funcție, ambele fundamentate pe declarațiile martorilor, nesincere și în contradicție cu celelalte probe administrate în cauză, martori care, ulterior, în fața procurorului și-au retractat primele afirmații. Că, de asemenea, instanța de control judiciar nu a examinat nici motivul 4 de recurs în care sentința fondului este criticată, pentru faptul că a reținut greșit data evadării deținutului P.I., pentru care contestatorul a fost sancționat disciplinar, ca având loc în timpul serviciului acestuia. Din sentința penală nr. 171 din 18 noiembrie 2003, rezultă că evadarea s-a produs într-o altă zi (27 iulie 2003), când contestatorul nu se afla în timpul serviciului.

Contestația în anulare este întemeiată. Potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Contestația în anulare întemeiată pe aceste dispoziții legale, izvorăște din obligația instanței de recurs de a examina toate aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate prin recursul declarat împotriva hotărârii atacate. În cauză, contestatorul D.F. a fost destituit din funcția publică de agent șef adjunct de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție al județului Olt, prin dispoziția nr. S/3241 din 4 septembrie 2003 a Inspectoratului General al Poliției, pentru neglijență și lipsă de preocupare în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu privind supravegherea deținuților, ceea ce a făcut posibilă părăsirea locului de deținere, de către un deținut.

Sesizată cu cererea de anulare a dispoziției de destituire, Curtea de Apel Craiova, prin sentința civilă nr. 434 din 25 ianuarie 2004, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, cu motivarea că din probele administrate rezultă „culpa reclamantului în îndeplinirea obligațiilor de serviciu, culpă care are o gravitate deosebită în contextul neîndeplinirii atribuțiilor specifice și care a generat posibilitatea evadării unui deținut”. Prin recursul declarat împotriva sentinței s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia acesteia, conform art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., arătându-se că evadarea deținutului nu a avut loc în timpul serviciului reclamantului-recurent, deci fapta pentru care a fost sancționat disciplinar, nu există, iar, pe de altă parte, declarațiile martorilor pe care se fundamentează destituirea din funcția publică, s-au dovedit nereale, martorii respectivi fiind sancționați pentru mărturie mincinoasă.

La dosarul de recurs s-au depus ordonanța procurorului privind aplicarea amenzii cu caracter administrativ împotriva martorilor cercetați pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. și decizia nr. 32 din 11 mai 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, irevocabilă, din care rezultă că organele de urmărire penală au constatat inexistența infracțiunii de neglijență în serviciu imputată contestatorului și altor polițiști, cu privire la părăsirea locului de deținere, de către un deținut, în noaptea de 26 spre 27 iulie 2003. Or, din decizia atacată cu contestație în anulare, rezultă că aspectele de nelegalitate și netemeinicie a sentinței mai sus evocate, expuse în motivele 3 și 4 de recurs, nu au fost examinate în totalitate, fiind, așadar, întrunite condițiile prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., pentru admisibilitatea contestației. În consecință, se va admite contestația în anulare, va fi anulată decizia nr. 1622 din 14 martie 2005 și se va fixa termen pentru judecata recursului, la 9 decembrie 2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de D.F. împotriva deciziei nr. 1622 din 14 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Anulează decizia contestată. Urmează a se fixa termen pentru soluționarea recursului, cu citarea părților, la 9 decembrie 2005. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2005.