ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5402/2005

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la 1

iulie 2005, contestatorul D.F. a solicitat anularea deciziei nr. 1622 din 14

martie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin care i s-a respins recursul formulat împotriva

sentinței civile nr. 434/2004, a Curții de Apel Craiova, ca nefondat.

În motivarea contestației,

întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., se susține că instanța care

a pronunțat hotărârea atacată, respingând recursul, a omis din greșeală să

cerceteze mai multe motive de modificare și de casare a sentinței, ceea ce a

influențat esențial, dezlegarea pricinii.

În acest sens, contestatorul arată

că prin motivul 3 de recurs, a criticat sentința curții de apel, evocând netemeinicia

acesteia și a dispoziției de destituire din funcție, ambele fundamentate pe

declarațiile martorilor, nesincere și în contradicție cu celelalte probe

administrate în cauză, martori care, ulterior, în fața procurorului și-au

retractat primele afirmații.

Că, de asemenea, instanța de control

judiciar nu a examinat nici motivul 4 de recurs în care sentința fondului este

criticată, pentru faptul că a reținut greșit data evadării deținutului P.I.,

pentru care contestatorul a fost sancționat disciplinar, ca având loc în timpul

serviciului acestuia. Din sentința penală nr. 171 din 18 noiembrie 2003,

rezultă că evadarea s-a produs într-o altă zi (27 iulie 2003), când

contestatorul nu se afla în timpul serviciului.

Contestația în anulare este

întemeiată.

Potrivit art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare”.

Contestația în anulare întemeiată pe

aceste dispoziții legale, izvorăște din obligația instanței de recurs de a

examina toate aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate prin recursul

declarat împotriva hotărârii atacate.

În cauză, contestatorul D.F. a fost

destituit din funcția publică de agent șef adjunct de poliție în cadrul

Inspectoratului de Poliție al județului Olt, prin dispoziția nr. S/3241 din 4

septembrie 2003 a Inspectoratului General al Poliției, pentru neglijență și

lipsă de preocupare în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu privind

supravegherea deținuților, ceea ce a făcut posibilă părăsirea locului de

deținere, de către un deținut.

Sesizată cu cererea de anulare a

dispoziției de destituire, Curtea de Apel Craiova, prin sentința civilă nr. 434

din 25 ianuarie 2004, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, cu motivarea că din

probele administrate rezultă „culpa reclamantului în îndeplinirea obligațiilor

de serviciu, culpă care are o gravitate deosebită în contextul neîndeplinirii

atribuțiilor specifice și care a generat posibilitatea evadării unui deținut”.

Prin recursul declarat împotriva

sentinței s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia acesteia, conform art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., arătându-se că evadarea deținutului

nu a avut loc în timpul serviciului reclamantului-recurent, deci fapta pentru

care a fost sancționat disciplinar, nu există, iar, pe de altă parte,

declarațiile martorilor pe care se fundamentează destituirea din funcția

publică, s-au dovedit nereale, martorii respectivi fiind sancționați pentru

mărturie mincinoasă.

La dosarul de recurs s-au depus

ordonanța procurorului privind aplicarea amenzii cu caracter administrativ

împotriva martorilor cercetați pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută

de art. 260 alin. (1) C. pen. și decizia nr. 32 din 11 mai 2005, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, irevocabilă, din care rezultă că organele de

urmărire penală au constatat inexistența infracțiunii de neglijență în serviciu

imputată contestatorului și altor polițiști, cu privire la părăsirea locului de

deținere, de către un deținut, în noaptea de 26 spre 27 iulie 2003.

Or, din decizia atacată cu

contestație în anulare, rezultă că aspectele de nelegalitate și netemeinicie a

sentinței mai sus evocate, expuse în motivele 3 și 4 de recurs, nu au fost

examinate în totalitate, fiind, așadar, întrunite condițiile prevăzute de art.

318 teza a II-a C. proc. civ., pentru admisibilitatea contestației.

În consecință, se va admite

contestația în anulare, va fi anulată decizia nr. 1622 din 14 martie 2005 și se

va fixa termen pentru judecata recursului, la 9 decembrie 2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare

formulată de D.F. împotriva deciziei nr. 1622 din 14 martie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Anulează decizia contestată.

Urmează a se fixa termen pentru

soluționarea recursului, cu citarea părților, la 9 decembrie 2005.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

10 noiembrie 2005.