ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3195/2012

Asupra

contestației în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

decizia nr. 729 din 14 februarie 2012, înalta Curte de Casație și Justiție - secția

de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de

Guvernul României împotriva sentinței nr. 598 din 21 octombrie 2011 a Curții de

Apel Cluj - secția Ii-a civilă, contencios administrativ și fiscal și a

modificat sentința atacată, în sensul respingerii excepției de nelegalitate a art.

19 alin. (2) teza a Ii-a din H.G. nr. 281/1993, ca nefondată.

Pentru

a pronunța această decizie, înalta Curte a reținut, în esență, următoarele:

Pe

calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată

conformitatea unui act administrativ față de normele cu forță juridică

superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă

și nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.

În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea

contenciosului administrativ prevede

expres că în cazul în care excepția

de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate

prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului

administrativ.

În speță, actele normative în raport de care s-a

invocat inițial nelegalitatea

prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr.

281/1993 de către reclamantă sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern,

neputând avea efecte asupra acesteia.

H.G.

nr. 281/1993 a fost emisă în baza și în executarea Legii salarizării nr. 14/1991,

nefăcându-se dovada că ar conține dispoziții contrare actului normativ

susmenționat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.

Legea nr. 14/1991 conține dispoziții imperative

constituind cadrul general

al sistemului de salarizare, în vigoare până

la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea

salariilor pentru personalul unităților bugetare fiind în sarcina Guvernului,

cu consultarea sindicatelor.

Pe

de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991

orice persoană putea cumula mai multe funcții,

având dreptul de a primi salariul

corespunzător pentru fiecare.

Prin

H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit

în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unități de

învățământ, de cercetare științifică și de

proiectare, unități sanitare și de asistență

socială, de cultură și alte

unități finanțate de la bugetul național, inclusiv în situația cumulului de

funcții de către persoanele din aceeași unitate.

În

hotărârea atacată sunt avute în vedere prevederile unor acte normative în

vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, fără a se arăta în concret care

sunt dispozițiile legale încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat

pe cale de excepție.

Or,

nu se poate susține nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare

discriminator în caz de cumul de funcții pentru personalul medico-sanitar, prin

raportare la personalul din învățământ, reglementarea diferențiată a

salarizării necontravenind normelor constituționale, întrucât principiul

egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situații

diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat.

Împotriva acestei decizii, a formulat contestație

în anulare T.A.

G., întemeind-o pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și

susținând că soluția este rezultatul unei greșeli materiale, constând în

neobservarea de către instanța de recurs a precizărilor formulate în legătură

cu actele normative la care s-a raportat excepția de nelegalitate invocată.

Înalta

Curte, analizând contestația în anulare, în raport cu motivul invocat și cu dispozițiile

procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare,

motivele pentru care poate fi exercitată fiind

expres și limitativ prevăzute de art.

317-318 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza I-a din acest cod, invocate de contestatoare ca

temei al căi de atac formulate, „hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale..".

Fiind un text legal de excepție iar excepția

fiind, potrivit unui principiu de

drept, de strictă interpretare, nici

noțiunea de „greșeală materială" folosită de art. 318 C. proc. civ. nu

trebuie interpretată altfel decât tot restrictiv.

Astfel, în sensul art. 318 C. proc. civ., „greșelile

materiale" sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte

esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate; ele nu

sunt greșeli de judecată și

nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum

ar fi, de

exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să

interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea

unei astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea

fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare

tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine

făcută ci pentru motivele expres și limitativ

prevăzute de lege, care nu a urmărit, astfel, să pună la dispoziția părților

calea recursului la recurs.

Or,

susținând că instanța de recurs a omis să observe precizările formulate în

legătură cu actele normative la care s-a raportat excepția de nelegalitate ce a

făcut obiectul analizei în cauză,

contestatoarea invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care

instanța de recurs - prin raportarea la dispozițiile legale

aplicabile -

a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate; aceste aspecte, așa cum s-a

arătat, exced, însă, noțiunii de „greșeală materială" în sensul

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Pentru

considerentele arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de T.A.G. împotriva deciziei nr. 729 din 14

februarie 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios

administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.