ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3195/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 729 din 14 februarie 2012, înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de Guvernul României împotriva sentinței nr. 598 din 21 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj - secția Ii-a civilă, contencios administrativ și fiscal și a modificat sentința atacată, în sensul respingerii excepției de nelegalitate a art. 19 alin. (2) teza a Ii-a din H.G. nr. 281/1993, ca nefondată. Pentru a pronunța această decizie, înalta Curte a reținut, în esență, următoarele: Pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ față de normele cu forță juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă și nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.

În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ. În speță, actele normative în raport de care s-a invocat inițial nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 de către reclamantă sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia. H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în baza și în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conține dispoziții contrare actului normativ susmenționat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.

Legea nr. 14/1991 conține dispoziții imperative constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităților bugetare fiind în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor. Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcții, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare. Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unități de învățământ, de cercetare științifică și de proiectare, unități sanitare și de asistență socială, de cultură și alte unități finanțate de la bugetul național, inclusiv în situația cumulului de funcții de către persoanele din aceeași unitate.

În hotărârea atacată sunt avute în vedere prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, fără a se arăta în concret care sunt dispozițiile legale încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepție. Or, nu se poate susține nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcții pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învățământ, reglementarea diferențiată a salarizării necontravenind normelor constituționale, întrucât principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situații diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat.

Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare T.A. G., întemeind-o pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și susținând că soluția este rezultatul unei greșeli materiale, constând în neobservarea de către instanța de recurs a precizărilor formulate în legătură cu actele normative la care s-a raportat excepția de nelegalitate invocată. Înalta Curte, analizând contestația în anulare, în raport cu motivul invocat și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I-a din acest cod, invocate de contestatoare ca temei al căi de atac formulate, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale..". Fiind un text legal de excepție iar excepția fiind, potrivit unui principiu de drept, de strictă interpretare, nici noțiunea de „greșeală materială" folosită de art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât tot restrictiv. Astfel, în sensul art. 318 C. proc. civ., „greșelile materiale" sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care nu a urmărit, astfel, să pună la dispoziția părților calea recursului la recurs. Or, susținând că instanța de recurs a omis să observe precizările formulate în legătură cu actele normative la care s-a raportat excepția de nelegalitate ce a făcut obiectul analizei în cauză, contestatoarea invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs - prin raportarea la dispozițiile legale aplicabile - a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate; aceste aspecte, așa cum s-a arătat, exced, însă, noțiunii de „greșeală materială" în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ. Pentru considerentele arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de T.A.G. împotriva deciziei nr. 729 din 14 februarie 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.