ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1295/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1.Obiectul excepției de nelegalitate și procedura derulată în fața primei instanțe p rin încheierea din data de 11 aprilie 2011 pronunțată în dosarul nr. 10058/84/2010, Tribunalul Sălaj, în temeiul art. 4 din Legea 554/2004, a învestit în primă instanță Curtea de Apel Cluj cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, invocată de reclamantul O.L.A.. În motivarea excepției, reclamantul a arătat că H.G. nr. 281/1993 s-a emis în baza Legii salarizării nr. 14/1991, dar încalcă și este în contradicție cu prevederile acestei legi, precum și cu prevederile Constituției, O.G.

nr. 137/2000, Legii nr. 53/2003, O.U.G. 115/2004 și Convenției Drepturilor Omului. Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca nefondată. Pârâtul Spitalul județean de Urgență Zalău a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției de nelegalitate. Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Guvernului României, prin care a invocat inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, iar pe fond a cerut respingerea acesteia ca nefondată, cerere de intervenție încuviințată în principiu de către instanță. 2. Hotărârea primei instanțe. Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 590 din 19 octombrie 2011, a admis excepția invocată de reclamant și a constatat nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G.

nr. 281/1993, respingând cererea de intervenție formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în interesul Guvernului României. G.H.G. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Excepția de nelegalitate invocată în cauză este admisibilă, indiferent de caracterul normativ sau individual al actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate s-a invocat, ori de împrejurarea abrogării hotărârii de guvern în discuție. Pe fondul excepției de nelegalitate, Curtea de apel a reținut, în esență, că nu există nicio rațiune obiectivă și rezonabilă pentru instituirea unui tratament diferențiat, discriminatoriu, în privința celor două categorii profesionale avute în vedere de art. 19 alin. (2) din H.G.

nr. 281/1993. Astfel, a constatat că prin textul în discuție se stabilește o măsură discriminatorie față de personalul medico-sanitar, în raport cu profesorii, în cazul cărora, potrivit tezei I a aceluiași articol 19 alin. (2), se prevede că, în ipoteza cumulului de funcții, salarizarea corespunzătoare funcției didactice îndeplinite, să aibă în vedere vechimea în învățământ și gradul didactic obținut. În același timp, pentru personalul medico-sanitar, prevederile a căror nelegalitate s-a invocat stabilesc salariul la nivelul de bază al postului prin cumul și nu la nivelul echivalent al postului ocupat în condiții normale. Sub acest aspect, Curtea de apel a constatat că prin hotărârea de guvern s-a introdus un sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcții, contrar prevederilor constituționale și normelor legale în vigoare la data adoptării H.G.

nr. 281/1993, care recunoșteau dreptul la salarizare în raport cu cantitatea, calitatea și importanța socială a muncii. În acest sens, a făcut referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, art. 1 din Legea nr. 14/1991, art. 1 din Legea nr. 2/1991, art. 19 lit. b) din Legea nr. 10/1972, Codul muncii și art. 88 din Legea nr. 10/1971. 3. Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ.

Recurentul-intervenient a reiterat apărarea invocată și în fața primei instanțe, privind inadmisibilitatea excepției de nelegalitate în raport cu data emiterii hotărârii de guvern, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în considerarea principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, și de împrejurarea abrogării actului administrativ prin Legea nr. 330/2009. Ambii recurenți au criticat sentința sub aspectul netemeiniciei soluției pronunțate, întrucât Curtea de apel a verificat legalitatea actului administrativ în litigiu prin raportare la evenimente legislative ulterioare, O.G. nr. 137/2000 și Legea nr. 53/2003, și nu față de normele cu forță juridică superioară în vigoare la data emiterii H.G.

nr. 281/1993. Recurenții au susținut și faptul că această hotărâre a fost emisă în baza prevederilor Legii salarizării nr. 14/1991, lege prin care a fost stabilit cadrul general al sistemului de salarizare în România, iar pe durata aplicării acesteia nu au fost înregistrate obiecții de neconstituționalitate, așa încât, în speță, nu poate fi vorba despre motive de nelegalitate a prevederilor atacate în cauză, ci doar de aplicarea greșită a acestora 4. Apărarea intimaților-reclamanți. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursurilor. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul – reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Excepția de nelegalitate vizează nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993. 1.1 Cu privire la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate. În speță, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului-intervenient, potrivit căreia nu poate fi verificată pe calea excepției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 legalitatea unui act administrativ normativ emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ.

Jurisprudența constantă a Înaltei Curți este în sensul că, pe calea excepției de nelegalitate, nu pot fi atacate acte administrative cu caracter individual emise anterior datei intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ, 1 ianuarie 2005, dar pot fi analizate actele administrative cu caracter normativ, indiferent de data emiterii și publicării lor, având în vedere prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată oricând. De asemenea, nu poate fi primită nici apărarea recurentului-intervenient în sensul că nu poate forma obiectul excepției de nelegalitate H.G. nr. 281/1993, întrucât actul a fost abrogat prin Legea nr. 330/2009.

Curtea de apel a reținut astfel în mod justificat că poate cenzura legalitatea hotărârii de guvern, chiar dacă era abrogată la data invocării excepției de nelegalitate, având în vedere că abrogarea nu produce efecte în privința legalității actului, ci doar referitor la momentul până la care acesta produce efecte juridice. Cu privire la fondul excepției de nelegalitate. Obiectul excepției de nelegalitate vizează nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II a din H.G. nr. 281/1993. Criticile aduse sentinței atacate de cei doi recurenți sunt fondate cu privire la temeinicia soluției de admitere a acestei excepții. Pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ față de normele cu forță juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă și nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.

În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ. În speță, actele normative în raport cu care s-a invocat inițial nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 de către reclamant sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia. H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în baza și în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conține dispoziții contrare actului normativ susmenționat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.

Legea nr. 14/1991 conține dispoziții imperative constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităților bugetare fiind în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor. Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcții, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare. Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unități de învățământ, de cercetare științifică și de proiectare, unități sanitare și de asistență socială, de cultură și alte unități finanțate de la bugetul național,inclusiv în situația cumulului de funcții de către persoanele din aceeași unitate.

În hotărârea atacată sunt avute în vedere prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, fără a se arăta în concret care sunt dispozițiile legale încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepție. Or, nu se poate susține nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcții pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învățământ, reglementarea diferențiată a salarizării necontravenind normelor constituționale, întrucât principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situații diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va modifica sentința atacată în sensul că va respinge ca nefondată excepția de nelegalitate a art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993 invocată de reclamant și va admite cererea de intervenție formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Guvernul României și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 590 din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge excepția de nelegalitate a art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993 invocată de reclamant și admite cererea de intervenție formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.