ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1295/2012

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul excepției de nelegalitate

și procedura derulată în fața primei instanțe

p

rin încheierea din data de 11

aprilie 2011 pronunțată în dosarul nr. 10058/84/2010, Tribunalul Sălaj, în

temeiul art. 4 din Legea 554/2004, a învestit în primă instanță Curtea de Apel

Cluj cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2)

teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, invocată de reclamantul O.L.A..

În motivarea excepției, reclamantul

a arătat că H.G. nr. 281/1993 s-a emis în baza Legii salarizării nr. 14/1991,

dar încalcă și este în contradicție cu prevederile acestei legi, precum și cu

prevederile Constituției, O.G. nr. 137/2000, Legii nr. 53/2003, O.U.G. 115/2004

și Convenției Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul

României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca nefondată.

Pârâtul Spitalul județean de Urgență

Zalău a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției de

nelegalitate.

Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul

Guvernului României, prin care a invocat inadmisibilitatea excepției de

nelegalitate, iar pe fond a cerut respingerea acesteia ca nefondată, cerere de

intervenție încuviințată în principiu de către instanță.

Curtea de Apel Cluj,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și

fiscal, prin sentința

nr. 590 din 19 octombrie 2011, a admis excepția

invocată de reclamant și a constatat nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2)

teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, respingând cererea de intervenție formulată

de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în interesul Guvernului României.

G.H.G.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Excepția de nelegalitate invocată în

cauză este admisibilă, indiferent de caracterul normativ sau individual al

actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate s-a invocat, ori de

împrejurarea abrogării hotărârii de guvern în discuție.

Pe fondul excepției de nelegalitate,

Curtea de apel a reținut, în esență, că nu există nicio rațiune obiectivă și

rezonabilă pentru instituirea unui tratament diferențiat, discriminatoriu, în

privința celor două categorii profesionale avute în vedere de art. 19 alin. (2)

din H.G. nr. 281/1993.

Astfel, a constatat că prin textul în

discuție se stabilește o măsură discriminatorie față de personalul medico-sanitar,

în raport cu profesorii, în cazul cărora, potrivit tezei I a aceluiași articol

19 alin. (2), se prevede că, în ipoteza cumulului de funcții, salarizarea

corespunzătoare funcției didactice îndeplinite, să aibă în vedere vechimea în

învățământ și gradul didactic obținut.

În același timp, pentru personalul medico-sanitar,

prevederile a căror nelegalitate s-a invocat stabilesc salariul la nivelul de

bază al postului prin cumul și nu la nivelul echivalent al postului ocupat în

condiții normale.

Sub acest aspect, Curtea de apel a

constatat că prin hotărârea de guvern s-a introdus un sistem de salarizare discriminator

în caz de cumul de funcții, contrar prevederilor constituționale și normelor

legale în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, care recunoșteau dreptul

la salarizare în raport cu cantitatea, calitatea și importanța socială a muncii.

În acest sens, a făcut referire la dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Constituție, art. 1 din Legea nr. 14/1991, art. 1 din Legea

nr. 2/1991, art. 19 lit. b) din Legea nr. 10/1972, Codul muncii și art. 88 din Legea

nr. 10/1971.

Împotriva sentinței au declarat

recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru

motive încadrate în drept în prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ.

Recurentul-intervenient a reiterat apărarea

invocată și în fața primei instanțe, privind inadmisibilitatea excepției de

nelegalitate în raport cu data emiterii hotărârii de guvern, anterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în considerarea principiului

neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, și de

împrejurarea abrogării actului administrativ prin Legea nr. 330/2009.

Ambii recurenți au criticat sentința

sub aspectul netemeiniciei soluției pronunțate, întrucât Curtea de apel a verificat

legalitatea actului administrativ în litigiu prin raportare la evenimente

legislative ulterioare, O.G. nr. 137/2000 și Legea nr. 53/2003, și nu față de normele

cu forță juridică superioară în vigoare la data emiterii H.G. nr. 281/1993.

Recurenții au susținut și faptul că

această hotărâre a fost emisă în baza prevederilor Legii salarizării nr. 14/1991,

lege prin care a fost stabilit cadrul general al sistemului de salarizare în

România, iar pe durata aplicării acesteia nu au fost înregistrate obiecții de

neconstituționalitate, așa încât, în speță, nu poate fi vorba despre motive de

nelegalitate a prevederilor atacate în cauză, ci doar de aplicarea greșită a

acestora

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant

a solicitat respingerea recursurilor.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul –

reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursurile sunt fondate,

pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

relevante

Excepția de nelegalitate vizează

nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993.

1.1 Cu privire la inadmisibilitatea

excepției de nelegalitate.

În speță, instanța de control

judiciar nu poate primi susținerea recurentului-intervenient, potrivit căreia nu

poate fi verificată pe calea excepției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004

legalitatea unui act administrativ normativ emis anterior intrării în vigoare a

Legii contenciosului administrativ.

Jurisprudența constantă a Înaltei

Curți este în sensul că, pe calea excepției de nelegalitate, nu pot fi atacate

acte administrative cu caracter individual emise anterior datei intrării în

vigoare a Legii contenciosului administrativ, 1 ianuarie 2005, dar pot fi analizate

actele administrative cu caracter normativ, indiferent de data emiterii și

publicării lor, având în vedere prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate

fi cercetată oricând.

De asemenea, nu poate fi primită

nici apărarea recurentului-intervenient în sensul că nu poate forma obiectul

excepției de nelegalitate H.G. nr. 281/1993, întrucât actul a fost abrogat prin

Legea nr. 330/2009.

Curtea de apel a reținut astfel în

mod justificat că poate cenzura legalitatea hotărârii de guvern, chiar dacă era

abrogată la data invocării excepției de nelegalitate, având în vedere că

abrogarea nu produce efecte în privința legalității actului, ci doar referitor

la momentul până la care acesta produce efecte juridice.

Cu privire la fondul excepției de

nelegalitate.

Obiectul excepției de nelegalitate vizează

nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II a din H.G. nr. 281/1993.

Criticile aduse sentinței atacate de

cei doi recurenți sunt fondate cu privire la temeinicia soluției de admitere a acestei

excepții.

Pe calea procedurii prevăzute la art.

4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act

administrativ față de normele cu forță juridică superioară în vigoare la data

emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă și nu prin raportare la

reglementări legislative ulterioare.

În acest sens, art. 4 alin. (2) din

Legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepția

de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate

prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului

administrativ.

În speță, actele normative în raport

cu care s-a invocat inițial nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G.

nr. 281/1993 de către reclamant sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern,

neputând avea efecte asupra acesteia.

H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în

baza și în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar

conține dispoziții contrare actului normativ susmenționat, ori altor reglementări

de nivel superior în vigoare la acea dată.

Legea nr. 14/1991 conține dispoziții

imperative constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până

la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea

salariilor pentru personalul unităților bugetare fiind în sarcina Guvernului,

cu consultarea sindicatelor.

Pe de altă parte, în conformitate cu

prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe

funcții, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare.

Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza

prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru

domeniile specifice reglementate, unități de învățământ, de cercetare

științifică și de proiectare, unități sanitare și de asistență socială, de

cultură și alte unități finanțate de la bugetul național,inclusiv în situația cumulului

de funcții de către persoanele din aceeași unitate.

În hotărârea atacată sunt avute în

vedere prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993,

fără a se arăta în concret care sunt dispozițiile legale încălcate prin textul

a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepție.

Or, nu se poate susține nici

aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de

cumul de funcții pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul

din învățământ, reglementarea diferențiată a salarizării necontravenind normelor

constituționale, întrucât principiul egalității în drepturi nu înseamnă

uniformitate, astfel încât la situații diferite se justifică instituirea unui tratament

juridic diferențiat.

adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în

temeiul

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile,

va modifica sentința atacată

în sensul că va respinge ca nefondată excepția de nelegalitate a art. 19 alin. (2)

teza a II-a din H.G. nr. 281/1993 invocată de reclamant și va admite cererea de

intervenție formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Guvernul României și

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 590

din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj,

secția

a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată, în sensul că respinge excepția de nelegalitate

a art. 19 alin. (2) teza a II-a din

H.G. nr. 281/1993 invocată de reclamant și admite cererea de intervenție

formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 9 martie 2012.