ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1332/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea ce formează obiectul Dosarului nr. 10164/84/2010 al Tribunalului Sălaj, Spitalul Județean de Urgență Zalău a chemat în judecată pe M.S.E., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 1.415 RON reprezentând drepturi salariale acordate necuvenit. În ședința publică de la 28 aprilie 2011, tribunalul a dispus prin încheiere sesizarea Curții de Apel Cluj cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, invocată de M.S.E. care a susținut că acestea sunt contrare dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, ale Legii nr. 53/2003 și ale O.U.G.

nr. 115/2004 privind salarizarea în sistemul sanitar. Prin Sentința civilă nr. 626 din 31 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția și a constatat nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993 și a admis cererea de intervenție formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în interesul Guvernului României. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut admisibilitatea excepției, indiferent de caracterul normativ sau individual al actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate s-a invocat, ori de împrejurarea abrogării hotărârii de guvern în discuție.

Pe fondul excepției de nelegalitate, a reținut că potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, cu ocazia soluționării excepției de nelegalitate, instanța trebuie să verifice dacă actul administrativ îndeplinește cumulativ anumite cerințe de legalitate, printre care cea potrivit căreia conținutul actului administrativ trebuie să fie conform cu conținutul legii în temeiul și în executarea căreia este emis și cu actele normative cu forță juridică superioară. Rezultă din această condiție că verificarea legalității se face prin raportare la litera și spiritul normelor legale cu forță juridică superioară care sunt în vigoare la data emiterii actului contestat și nu prin raportare la evenimente legislative ulterioare.

De altfel, în acest sens sunt și prevederile art. 4 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004. Prima instanță a constatat că, în speță, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993, apreciind că instituie o discriminare raportat la prevederile, expres indicate, ale art. 5 alin. (1) C. muncii în vigoare în prezent. A reținut Curtea că actul administrativ cu caracter normativ ce face obiectul excepției de nelegalitate a fost emis în anul 1993, mult anterior adoptării Legii nr. 53/2003 și nu poate fi avută în vedere în analiza de față. Astfel, a apreciat instanța revine exclusiv instanței învestite cu fondul litigiului competența de a determina atât aplicarea dispoziției respective la situația de fapt ce va fi reținută, cât și interpretarea sa inclusiv prin raportare la actele normative adoptate ulterior.

Prima instanță a constatat că nu este instituit un tratament diferențiat, discriminatoriu, în privința celor două categorii profesionale avute în vedere de art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993, prin textul în discuție nu se stabilește o măsură discriminatorie față de personalul medico-sanitar, în raport cu profesorii, în cazul cărora, potrivit tezei I a aceluiași art. 19 alin. (2), se prevede că, în ipoteza cumulului de funcții, salarizarea corespunzătoare funcției didactice îndeplinite, să aibă în vedere vechimea în învățământ și gradul didactic obținut. Diferența de tratament constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă care vizează un scop legitim și este proporțională cu scopul vizat.

Or în speță, nu se poate reține instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcții pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învățământ, reglementarea diferențiată a salarizării necontravenind normelor constituționale, întrucât principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situații diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta M.S.E., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, deoarece prin constatarea ca legale a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 se creează o discriminare între persoane care ocupă aceeași funcție, din punctul de vedere al drepturilor salariale.

Astfel, o persoană care ocupă un post prin cumul primește un salariu mai mic decât o persoană care desfășoară aceeași activitate, dar fără cumul de funcții. Totodată, actul normativ menționat (în prezent abrogat) încalcă atât dispozițiile art. 11 C. muncii anterior, cât și art. 5 din C. muncii actual - articole care se referă la remunerarea după principii de echitate a salariaților. În drept recurenta și-a încadrat, din punct de vedere procedural, motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat.

Pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ față de normele cu forță juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă și nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare. În acest sens, art. 4 alin. (2) din legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ. Or, în cauză, actele normative în raport de care s-a invocat inițial de către reclamanta M.S.E.

nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia. H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în baza și în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conține dispoziții contrare actului normativ sus-menționat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată. Astfel, Legea nr. 14/1991 conține dispoziții imperative constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităților bugetare fiind în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor. Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcții, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare.

Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unități de învățământ, de cercetare științifică și de proiectare, unități sanitare și de asistență socială, de cultură și alte unități finanțate de la bugetul național, inclusiv în situația cumulului de funcții de către persoanele din aceeași unitate. În sentința recurată se citează prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, fără a se arăta în concret care sunt dispozițiile legale încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepție.

Nu se poate susține nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcții pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învățământ, reglementarea diferențiată a salarizării necontravenind normelor constituționale, întrucât principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situații diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.S.E. împotriva Sentinței nr. 626 din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2012. Procesat de GGC - AS