ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1085/2012

Prin acțiunea ce

formează obiectul Dosarului nr. 10169/84/2010 al Tribunalului Sălaj, Spitalul

Județean de Urgență Zalău a chemat în judecată pe H.E., solicitând obligarea

acesteia la restituirea sumei de 2.770 RON reprezentând drepturi salariale

acordate necuvenit.

În ședința publică de

la 28 aprilie 2011, tribunalul a dispus prin încheiere sesizarea Curții de Apel

Cluj cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 19 alin. (2)

teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, invocată de H.E., care a susținut că acestea

sunt contrare dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, ale Legii nr. 53/2003 - Codul

muncii și ale O.U.G. nr. 115/2004 privind salarizarea în sistemul sanitar.

Prin Sentința civilă

nr. 594 din 19 octombrie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția și a constatat nelegalitatea

prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, respingând

cererea de intervenție formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale în interesul Guvernului României.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut admisibilitatea excepției, indiferent de

caracterul normativ sau individual al actului administrativ unilateral a cărui

nelegalitate s-a invocat, ori de împrejurarea abrogării hotărârii de guvern în

discuție.

Pe fondul excepției

de nelegalitate, instanța de fond a constatat că nu există nici o rațiune

obiectivă și rezonabilă pentru instituirea unui tratament diferențiat,

discriminatoriu, în privința celor două categorii profesionale avute în vedere

de art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993.

Astfel, instanța a

constatat că prin textul în discuție se stabilește o măsură discriminatorie

față de personalul medico-sanitar, în raport cu profesorii, în cazul cărora,

potrivit tezei I a aceluiași articol 19 alineat 2, se prevede că, în ipoteza

cumulului de funcții, salarizarea corespunzătoare funcției didactice

îndeplinite, să aibă în vedere vechimea în învățământ și gradul didactic

obținut.

În același timp,

pentru personalul medico-sanitar, prevederile a căror nelegalitate s-a invocat

stabilesc salariul la nivelul de bază al postului prin cumul și nu la nivelul

echivalent al postului ocupat în condiții normale.

Sub acest aspect,

instanța de fond a constatat că prin hotărârea de guvern s-a introdus un sistem

de salarizare discriminator în caz de cumul de funcții, contrar prevederilor

constituționale și normelor legale în vigoare la data adoptării H.G. nr.

281/1993, care recunoșteau dreptul la salarizare în raport cu cantitatea,

calitatea și importanța socială a muncii.

în acest sens,

instanța a făcut referire la dispozițiile art. 16 alin. l din Constituție, art.

1 din Legea nr. 14/1991, art. 1 din Legea nr. 2/1991, art. 19 lit. b) din Legea

nr. 10/1972 - Codul muncii și art. 88 din Legea nr. 10/1971.

împotriva sentinței

au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Ambii recurenți au

criticat sentința sub aspectul netemeiniciei soluției pronunțate, întrucât

instanța de fond a verificat legalitatea actului administrativ în litigiu prin

raportare la evenimente legislative ulterioare, O.G. nr. 137/2000 și Legea nr.

53/2003 și nu față de normele cu forță juridică superioară în vigoare la data

emiterii H.G. nr. 281/1993.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul Guvernului

României este întemeiat, urmând a fi admis, iar recursul intervenientului

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale este tardiv formulat.

Criticile aduse

sentinței sunt fondate cu privire la temeinicia soluției de admitere a

excepției de nelegalitate.

Astfel, pe calea

procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată

conformitatea unui act administrativ față de normele cu forță juridică

superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă

și nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.

În acest sens, art. 4

alin. (2) din legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în

care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate

urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la

momentul emiterii actului administrativ.

Or, în cauză, actele

normative în raport de care s-a invocat inițial de către reclamanta H.E.

nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 sunt

ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia.

H.G. nr. 281/1993 a

fost emisă în baza și în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se

dovada că ar conține dispoziții contrare actului normativ susmenționat, ori

altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.

Astfel, Legea nr.

14/1991 conține dispoziții imperative constituind cadrul general al sistemului

de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4

alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităților bugetare fiind în

sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor.

Pe de altă parte, în

conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea

cumula mai multe funcții, având dreptul de a primi salariul corespunzător

pentru fiecare.

Prin H.G. nr. 281/1993,

emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu

salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unități de învățământ, de

cercetare științifică și de proiectare, unități sanitare și de asistență

socială, de cultură și alte unități finanțate de la bugetul național,inclusiv

în situația cumulului de funcții de către persoanele din aceeași unitate.

În sentința recurată

se citează prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G.

nr. 281/1993, fără a se arătat în concret care sunt dispozițiile legale

încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepție.

Nu se poate susține

nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în

caz de cumul de funcții pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la

personalul din învățământ, reglementarea diferențiată a salarizării

necontravenind normelor constituționale, întrucât principiul egalității în

drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situații diferite se justifică

instituirea unui tratament juridic diferențiat.

În același sens s-a

pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, prin Deciziile nr. 905/2012 și nr. 614/2012.

În raport de cele

expuse mai sus, Curtea va admite recursul Guvernului României și va casa

sentința atacată, respingând excepția de nelegalitate ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

recursul declarat de intervenientul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, Înalta Curte constată că acesta este tardiv formulat pentru

următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art 4 alin. 3 din Legea 554/2004, astfel cum a fost modificată

prin Legea 262/2007, în materia excepției de nelegalitate, termenul de recurs

este de 5 zile de la comunicarea hotărârii.

Termenul de 5 zile

stabilit prin textul legal menționat se calculează potrivit dispozițiilor

procedurale cuprinse în art. 101 alin. (1) C. proc. civ. care arată că

„termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a

început, nici ziua când s-a sfârșit termenul".

Pe de altă parte,

aliniatul 5 al aceluiași articol stabilește că „termenul care se sfârșește

într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va

prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare".

Din actele dosarului

rezultă că sentința atacată i-a fost comunicată recurentului-intervenient la

data de 23 noiembrie 2011, conform dovezii aflate la fila 57 din dosarul de

fond, recursul fiind declarat la data de 8 decembrie 2011.

Calculând termenul de

5 zile prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată,

potrivit regulilor stabilite prin dispozițiile art. 101 alin. 1 și 5 C. proc.

civ., pe zile libere, rezultă că intervalul de timp în care pârâtul avea

dreptul să declare recurs era cuprins între 24 noiembrie 2011 și 29 noiembrie

2011, inclusiv.

Cum data de 8

decembrie 2011, ca zi de declarare a recursului, astfel cum rezultă din actele

dosarului, respectiv viza președintelui secției de contencios administrativ și

fiscal a Curții de Apel Cluj a depășit termenul de 5 zile impus de lege,

rezultă că recursul ministerului intervenient este tardiv.

În aceste condiții,

față de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 103 alin. (1) și ale art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 594 din 19 octombrie 2011

a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată și respinge excepția de

nelegalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) teza II-a din H.G. nr. 281/1993,

ca neîntemeiată.

Respinge recursul

declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, împotriva

aceleiași sentințe, ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 martie 2012.

Procesat de GGC - DG