ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1797/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual A fost invocată de C.F.M. excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) teza a II-a H.G. nr. 281/1993 în cadrul dosarului nr. 10158/84/2010 al Tribunalului Sălaj, în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI - ÎN CALITATE DE EMITENT AL H.G. NR. 281/1993, SPITALUL JUDEȚEAN DE URGENȚĂ ZALĂU și intervenientul MINISTERUL MUNCII,

FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 603 din 24 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj a fost respinsă excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) teza a II-a H.G. nr. 281/1993 invocată de C.F.M., în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, SPITALUL JUDEȚEAN DE URGENȚĂ ZALĂU și, în consecință, a admis cererea de intervenție formulată în interesul pârâtului Guvernul României de MINISTERUL MUNCII,

FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată de intervenient, din perspectiva principiul neretroactivității în timp a legii civile, prevăzut de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României este neîntemeiată, reținând că excepția de nelegalitate este admisibilă indiferent de caracterul normativ sau individual al actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate se invocă. Instanța de fond a excepției a reținut că Spitalul Județean de Urgență Zalău, prin cererea introductivă, ce constituie obiectul dosarului nr. 10.164/84/2010 aflat pe rolul Tribunalului Sălaj, a solicitat obligarea pârâtei C.F.M.

la restituirea drepturilor salariale acordate necuvenit, întrucât în urma auditului financiar extern pentru anul 2008, Curtea de Conturi a constatat că în contractele individuale de muncă încheiate de Spital cu salariații prin cumul de funcții, salariile trebuie să fie stabilite la nivelul minim al funcției cumulate în baza art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993. S-a considerat că sintagma nivelul minim din O.U.G. nr. 115/2004 este sintagma echivalentă din prevederea citată, adică nivelul gradației 1 a funcției, gradului sau treptei profesionale din H.G. nr. 281/1993. Analizând excepția de nelegalitate instanța a reținut că verificarea legalității se face prin raportare la litera și spiritul normelor legale cu forță juridică superioară care sunt în vigoare la data emiterii actului contestat și nu prin raportare la evenimente legislative ulterioare, iar actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea prevederilor legale.

În cauză, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993, apreciind că instituie o discriminare raportat la prevederile, expres indicate ale art. 5 alin. (1) C. muncii în vigoare în prezent. Instanța reține că actul administrativ cu caracter normativ ce face obiectul excepției de nelegalitate a fost emis în anul 1993, mult anterior adoptării Legii nr. 53/2003, care nu poate fi avută în vedere în analiza de față. S-a reținut că revine exclusiv instanței învestite cu fondul litigiului competența de a determina atât aplicarea dispoziției respective la situația de fapt ce va fi reținută, cât și interpretarea sa inclusiv prin raportare la actele normative adoptate ulterior.

Este unanim admis că, pentru ca un act administrativ să fie legal, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera și spiritul Constituției; actul administrativ să fie emis în litera și spiritul legilor și a ordonanțelor; actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor administrației publice, care sunt superioare organului administrativ emitent; actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele competenței sale; actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzute de lege.

Instanța reține că analiza legalității actului administrativ trebuie realizată prin verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor enumerate și nu poate fi realizată prin relaționare cu alte raporturi juridice existente între beneficiarul actului administrativ și persoana, care afirmă că, prin aplicarea dispozițiilor actului administrativ, ar putea fi vătămată de actul pe care aceasta îl apreciază ca fiind nelegal. Instanța învestită cu excepția de nelegalitate are de verificat concordanța actului administrativ cu actele normative cu forță juridică superioară ce reglementează raporturile juridice supuse judecății în litigiul de fond în cadrul căruia s-a ridicat excepția. Pe de altă parte, legalitatea actului se analizează în raport cu normele legale în vigoare la data emiterii.

Critica petentei vizând discriminarea a fost înlăturată de instanță, reținându-se că este imposibil să se discute despre discriminare atunci când o persoană nu este pusă într-o situație dezavantajoasă față de altul. 3. Recursul declarat de C.F.M. Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că în mod greșit instanța de fond nu a reținut caracterul discriminator al sistemului de salarizare în cazul cumulului de funcții pentru personalul medico-sanitar, așa cum a fost reglementat prin teza a doua din art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993, dispoziții care contravin normelor cu forță juridică superioară. Recurenta a arătat că teza a doua din art. 19 alin. (2) din H.G.

nr. 281/1993 are caracter discriminatoriu și față de dispozițiile tezei I-a din cuprinsul aceluiași art. 19, care în cazul profesorilor, în ipoteza cumulului, salarizarea se face corespunzător funcției didactice îndeplinite, vechimii recunoscute în învățământ și gradului didactic obținut. A criticat faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut că postul vacant ocupat de recurentă prin cumul nu ar fi cerut aceleași condiții de pregătire, vechime, sarcini, responsabilități, deși din actele prezentate în cauză a rezultat că recurenta ocupă prin cumul un post vacant similar/identic cu cel ocupat de ea la funcția de bază. A precizat că există o practică formată la nivelul Curții de Apel prin care în acțiuni cu obiect similar au fost admise excepțiile de nelegalitate invocate, astfel că instanța de fond prin soluția dată a creat recurentei o situație mai grea, discriminatorie în raport cu colegii săi.

II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Jurisprudența constantă a Înaltei Curți este în sensul că, pe calea excepției de nelegalitate, nu pot fi atacate acte administrative cu caracter individual emise anterior datei intrării în vigoare a legii contenciosului administrativ, dar pot fi analizate actele administrative cu caracter normativ, indiferent de data emiterii și publicării lor, conform dispozițiilor art. 2 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată oricând.

Astfel, pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ față de normele cu forță juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă și nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare. În acest sens, art. 4 alin. (2) din legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ. Or, în cauză, actele normative în raport de care s-a invocat inițial de către reclamantă nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G.

nr. 281/1993 sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia. H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în baza și în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conține dispoziții contrare actului normativ sus-menționat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată. Astfel, Legea nr. 14/1991 conține dispoziții imperative, constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, iar potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităților bugetare este în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor. Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcții, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare.

Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unități de învățământ, de cercetare științifică și de proiectare, unități sanitare și de asistență socială, de cultură și alte unități finanțate de la bugetul național, inclusiv în situația cumulului de funcții de către persoanele din aceeași unitate. Nu se poate susține nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcții pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învățământ, reglementarea diferențiată a salarizării necontravenind normelor constituționale, întrucât principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situații diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat.

Nici critica cu privire la practica judiciară a Curții de Apel Cluj în cauze similare nu poate fi admisă de Înalta Curte, întrucât potrivit dispozițiilor constituționale, art. 126 alin. (3), Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, iar practica instanței supreme în materia dedusă judecății este clar conturată. În acest sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă soluție decât cea de respingere a excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență/practică contradictorie, ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul formulat de C.F.M. împotriva Sentinței nr. 603 din 24 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.