ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2876/2012

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 10 august 2010, reclamantul S.A.A. a chemat în

judecată pârâții Guvernul României - Ministerul Finanțelor prin C.C.S.D. și

Guvernul României prin A.N.R.P. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtele

astfel:

1.C.C.S.D. să emită într-un

termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii

ce se va pronunța în prezenta cauză, a unei decizii suplimentare de despăgubire

cuprinzând valoarea eventualei diferențe ce se va stabili pe cale judecătorească

între valoarea de 1.556.824,00 stabilită prin Decizia nr. 6909 din 18 noiembrie

2009 a C.C.S.D. și valoarea stabilită prin expertiza evaluatorie dispusă de instanța

, pentru imobilul construcție ce nu mai poate fi restituit în natură și care face

obiectul deciziei 4766/2005 emisă de Primăria Municipiului București.

plata neîntârziată , în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii

ce va fi dată în prezenta cauză , a sumei de 250.000,00 RON, reprezentând contravaloarea

primei transe din totalul de 500.000,00 RON, ce poate fi plătită în numerar, conform

O.U.G. nr. 81/2007, pentru imobilului pentru care prin Decizia 4766/2005, s-a stabilit

numai posibilitatea acordării valorii echivalente, la prețul de piață, în condițiile

Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

A mai solicitat executarea

opțiunii sale înregistrată la A.N.R.P. din 20 iulie 2010.

ca cea de a doua tranșă să fie plătită sreclamantului în termen de un an de la data

plății primei tranșe.

Finanțelor să asigure suma necesară efectuării plații creanței stabilită în sarcina

statului român prin decizia din 18 noiembrie 2009 a Comisiei.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat următoarele:

S.V.C., în calitate de

titular al dreptului de proprietate asupra imobilului compus din 4 apartamente și

teren , imobil situat în București, a formulat notificare în termenul legal, prin

care a solicitat restituirea in natură a bunului menționat.

Întrucât bunul fusese

înstrăinat de către urmașul în drepturi al statului communist, titulara dreptului

de proprietate a optat pentru desfășurarea în continuare a procedurii administrative,

în urma căreia a fost emisă dispoziția Primăriei Municipiului București, prin care

au fost acordate măsuri reparatorii pentru imobilul menționat, și teren de sub construcție,

fiind restituit în natură numai restul de teren (curtea imobilului) .

Decizia nr. 4766/2005

a fost înaintată împreună cu tot dosarul aferent la A.N.R.P.

În urma procedurilor la

A.N.R.P., conform convenției încheiată intre reclamant și mătușa sa S.S.C., s-a

subrogat acesteia în drepturi, calitate recunoscută de către A.N.R.P. și calitate

in care, la data de 04 noiembbrie 2008, a primit înștiințarea ca fost aprobată cererea

sa de prioritizare pentru motive de boală, a supunerii procedurii de evaluare și

despăgubire efectivă a drepturilor ce decurg din dispoziție.

În urma aprobării prioritizării

Dosarului nr. 19693/CC, un expert desemnat de către A.N.R.P., a întocmit un prim

raport de evaluare la data de 09 februarie 2009 , raport care arăta ca suma cuvenită

drept despăgubire are valoarea de 528.512 euro, cuprinzând valoarea celor patru

apartamente precum și valoarea terenului aferent construcției., fără să cuprindă

valoarea terenului restituit în natură (aproximativ 229.000 euro).

La data de 18

noiembrie 2009, C.C.S.D. a emis decizia de despăgubire, cu o valoare de 1.556.824,00

RON , în opinia reclamantului mult inferioară celei pe care o consideră ca fiind

reală , atât subiectiv cât și în baza expertizei parte efectuată la cererea și pe

cheltuiala sa de către un expert independent.

La data de 25

ianuarie 2011 a formulat întâmpinare pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor,

prin care a invocat excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive,

lipsei dovezii calității de reprezentant și prematurității.

La aceeași dată a formulat

întâmpinare pârâta A.N.R.P. prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

La data de 26 ianurie

2011 a formulat întâmpinare și pârâta C.C.S.D., prin care a invocat excepțiile inadmisibilității

și lipsei procedurii prealabile, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

La termenul de judecată

din 26 ianuarie 2011, reclamantul a renunțat la judecată față de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor, iar la termenul de judecată din 23 martie 2011

acesta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâtei C.C.S.D. să

emită în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va

pronunța în prezenta cauză a unei decizii suplimentare de despăgubire, cuprinzând

eventuala diferență de valoare ce se va stabili între valoarea din decizia C.C.S.D.

din 18 noiembrie 2009 și valoarea stabilită prin expertiza evaluatorie dispusă de

instanță.

La termenul de judecată

din 18 mai 2011, reclamantul a precizat suplimentar temeiul de drept al cererii

sale, aspect consemnat în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin sentința nr. 3881

din 1 iunie 2011, Curtea de Apel București, a luat act de renunțarea la judecată

a reclamantului S.A.A. față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor,

a admis excepția lipsei procedurii prealabile și a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamantul S.A.A., în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și C.C.S.D.

Curtea a constatat că

obiectul cererii reclamantului îl constituie, conform precizărilor acestuia, plângerea

împotriva deciziei din 18 noiembrie 2009 emise de pârâta C.C.S.D.

Potrivit art. 19

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile C.C.S.D. pot fi atacate

în condițiile și termenele prevăzute de legea contenciosului administrativ, iar

potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „înainte de a se adresa instanței

de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual

trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare,

dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea,

în tot sau în parte, a acestuia”

Din analiza actelor dosarului,

Curtea a reținut că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care sesizarea acestuia,

înregistrată la A.N.R.P. din 29 mai 2009 nu poate echivala cu un recurs grațios,

decizia a cărei anulare se solicită nefiind încă emisă la acea dată.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul.

Reclamantul-recurent a

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării

probatoriului și a se dispune emiterea unei dispoziții de despăgubire suplimentară,

cuprinzând diferența între titlul de despăgubire deja valorificat și valoarea reală

a imobilului.

Dezvoltând motivul de

recurs invocat, acest recurent a criticat soluția instanței de fond pentru neaplicarea

directă a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Primului Protocol

Adițional la Convenție, apreciind că în raport cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor

Omului date în cauzele Viasu vs Romania, Fainblat vs Romania și Katz vs Romania

se impunea înlăturarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și a O.U.G. nr. 81/2007

pentru a se evita o nouă condamnare a României de către instanța europeană.

În opinia recurentului,

„interesul său patrimonial” stabilit prin dreptul intern este un drept cert, nerevocabil

și exigibil care poate fi considerat „bun”, în sensul Protocolului 1 la Convenție,

iar neacordarea de despăgubiri reale constituie o ingerință asupra dreptului său

de proprietate, fapt neluat în calcul de instanța de fond.

Se mai arată în motivarea

căii de atac că faptul că entitatea căreia a adresat plângerea sa prealabilă, anume

pârâta C.C.S.D. nu a înțeles să răspundă nici în termenul legal nici în afara acestuia

la plângerea sa, reprezintă îndeplinirea condiției plângerii prealabile.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale

incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, așa cu modificările și

completările ulterioare, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ

competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un

interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității

publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea,

în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului

ierarhic superior, dacă acesta există.

Astfel, potrivit Legii

nr. 554/2004, dreptul la acțiunea în contencios administrativ se naște după ce s-a

pronunțat autoritatea administrativă asupra reclamației (recursul grațios sau, după

caz, ierarhic), adică de la comunicarea soluției acesteia asupra reclamației administrative

(sau de la expirarea termenului în care aceasta era obligată să rezolve reclamația).

Acest drept se poate exercita în termen de 30 de zile. Cu alte cuvinte, potrivit

aceluiași act normativ, procedura prealabilă condiționează acțiunea în contencios

administrativ.

Pe cale de consecință,

pentru a putea declanșa acțiunea în contencios, reclamantul trebuie să facă dovada

că a îndeplinit cerința legii (cerința impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004 cu

modificările și completările ulterioare) și a respectat procedura prealabilă, adică

s-a adresat mai întâi autorității emitente și abia după refuzul acesteia, respectiv

menținerea actului, se poate adresa instanței de judecată.

În acest sens sunt și

prevederile conținute de art. 109 alin. (2) Teza a -I - a din C. proc. civ., potrivit

cărora în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate

face numai după îndeplinirea unei procedurii prealabile, în condițiile stabilite

de acea lege.

Potrivit art. 19 Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 deciziile adoptate de către C.C.S.D. pot fi atacate cu

contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum

a fost modificată și completată ulterior în contradictoriu cu statul, reprezentat

prin C.C.S.D.

Din înscrisurile existente

la dosarul cauzei reiese că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă așa cum

dispozițiile legale amintite o prevăd, întrucât aceta nu a depus vreo plângere în

termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, de la data comunicării actului – 20.07.2010.

Prin urmare, în condițiile

în care reclamantul s-a adresat direct instanței de contencios administrativ, fără

a parcurge procedura prealabilă obligatorie, soluția instanței este legală și temeinică

urmând fi menținută.

Față de cele expuse, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.A.A. împotriva sentinței nr. 3881 din 1 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie

2012.