ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2195/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 26 august 2010 pe rolul Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele C.E. și I.L.A. au

chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.N.R.P.”),

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând restituiri în echivalent pentru

imobilul - construcție situat în București, sector 3, în cuantumul stabilit în

prezenta cauză prin expertiză judiciară, precum și la plata de daune interese

în cuantum de 100 lei pe zi de întârziere de la data la care hotărârea devine

definitivă până la plata despăgubirilor, precum și la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivare, reclamantele au arătat

că în anul 2001 au notificat Primăria Municipiului București prin executor

judecătoresc, notificare înregistrată sub nr. 17 din 14 mai 2001, solicitând

restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul în litigiu, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974,

a Deciziei nr. 669/1976 și a Deciziei nr. 1995/1978.

Primarul General al Municipiului

București, prin Dispoziția nr. 2289 din 19 ianuarie 2004, a dispus restituirea

în natură către reclamante a terenului în suprafață de 105,00 mp, situat la

adresa respectivă, și, constatând imposibilitatea restituirii în natură a

construcției, prin Dispoziția nr. 11889 din 16 iunie 2009, a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent.

De la data emiterii dispoziției

respective, reclamantele arată că au efectuat numeroase demersuri în vederea punerii

în aplicare a acesteia, însă nici până la data introducerii acțiunii nu au

primit un răspuns favorabil.

apel.

Prin sentința nr. 2904 din 12

aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal a admis excepția prematurității invocată de pârâta A.N.R.P. și a

respins acțiunea reclamantelor, ca prematur formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiune, reclamantele urmăresc

obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata despăgubirilor propuse prin dispoziția

emisă de Primarul General al Municipiului București.

Din interpretarea dispozițiilor art.

16 alin. (7) și art. 18 alin. (1) din titlul VII, „Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005,

rezultă că plata efectivă a despăgubirilor este condiționată de emiterea

titlului de plată a cărui emitere este condiționată, la rândul său, de emiterea

titlurilor de despăgubire, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, iar, din actele dosarului, nu reiese că a fost emisă decizia

reprezentând titlul de despăgubire, în condițiile legii, situație în care

cererea de obligare a pârâtei la plată prin emiterea titlului apare ca fiind

prematură.

C.E. și I.L.A.

Împotriva sentinței pronunțate de

Curtea de apel au declarat recurs reclamantele C.E. și I.L.A., invocând

dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.

În esență, prin criticile din recurs,

expunând istoricul situațiilor de fapt și de drept și intervalul de timp scurs

de la data notificării, recurentele susțin că instanța de fond a pronunțat

hotărârea atacată fără a ține cont de faptul că durata procedurii

administrative derulate în cauză încalcă principiul termenului rezonabil de

soluționare a cauzei și dreptul la un proces echitabil, consacrate de art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, care se referă inclusiv la durata procedurilor administrative, și

este de natură a aduce atingere noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurentele–reclamante și a prevederilor art. 3041 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și de drept

relevante.

Recurentele–reclamante au învestit

instanța cu o cerere vizând refuzul nejustificat al A.N.R.P. de a efectua plata

despăgubirilor, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul,

construcție situat în București, sector 3, în cuantumul ce urma a fi stabilit

prin expertiză judiciară, precum și la plata de daune interese în cuantum de

100 lei pe zi de întârziere de la data la care hotărârea devine definitivă până

la plata despăgubirilor.

Titlul VII „Regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr.

247/2005 reglementează, pentru regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, o procedură complexă, care include

mai multe etape procedurale în care sunt implicate diferite entități și

autorități publice, fiecare cu propriile atribuții.

Astfel, pentru analizarea și

stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost constituită, în temeiul art. 13 alin.

(1) din actul normativ menționat, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, cu atribuția de a emite deciziile referitoare la acordarea

titlurilor de despăgubire, potrivit procedurii detaliate în art. 16.

După emiterea titlurilor de

despăgubire, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor

îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată, în cadrul etapei

valorificării titlurilor de despăgubire, conform art. 18 și următoarele din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere aceste dispoziții

legale, prima instanță a reținut corect că solicitarea de obligare a A.N.R.P. la

emiterea titlului de plată, atâta vreme cât titlul de despăgubire nu a fost încă

emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este prematură.

Împrejurarea că, ulterior

pronunțării sentinței ce formează obiectul recursului, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 10210 din 26 mai 2011 (depusă în

fața instanței de recurs), reprezentând titlul de despăgubire în favoarea

reclamantelor C.E. și I.L.A., în cuantum de 47.180,00 lei, nu este de natură a

considera că sentința pronunțată de Curtea de apel este netemeinică sau

nelegală, de vreme ce instanța de fond a pronunțat hotărârea pe baza

probatoriului administrat în raport cu circumstanțele cauzei la momentul

respectiv, care justificau cu deplin temei legal prematuritatea acțiunii.

2.Temeiul de drept al soluției adoptate

în recurs.

Având în vedere toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 și art. 3041 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.E.

și I.L.A. împotriva sentinței civile nr. 2904 din 12 aprilie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 mai 2012.