ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 366/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună suspendarea executării actelor administrative atacate în dosarul nr. 6750/113/2010 al Curții de Apel Galați, până la soluționarea definitivă a acestui dosar. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și paguba iminentă. Prin întâmpinare, pârâta a susținut că în speță există autoritate de lucru judecat, deoarece prin decizia nr. 2295/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă cererea de suspendare a executării actelor administrative.

Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 234 din 7 septembrie 2011 a admis acțiunea formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării deciziei nr. 247/2009 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Brăila, a Raportului de inspecție fiscală, a Deciziei de impunere, a Dispoziției nr. 32331/2008 și a Dispoziției nr. 1/2009, precum și a tuturor actelor subsecvente Raportului de Inspecție Fiscală, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii formulate pe calea contenciosului administrativ împotriva acelorași acte.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că paralizarea activității societății reclamante este iminentă deoarece s-au dispus măsuri de garantare a creanței prin instituirea de ipoteci, executarea actelor administrative prejudiciind grav activitatea societății existând riscul afectării ireversibile a funcționării acesteia, concretizată în neputința achitării datoriilor către furnizori, bănci, salariați, buget. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Criticile aduse de recurentă au fost încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au vizat, în concret, greșita aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) și (6) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată.

Astfel: Excepția puterii lucrului judecat invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila a fost greșit respinsă, deoarece nu s-a ținut seama de Decizia nr. 2295/2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul autorității și pe fond a respins cererea de suspendare a executării acelorași acte administrativ fiscale, precum și dispozițiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „ Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive”. S-a procedat la suspendarea executării în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ fără ca reclamanta să fi adus dovezi în sprijinul cererii sale, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., și fără ca în cauză să fie îndeplinite condițiile legale privind existența unui caz bine justificat și privind prevenirea unei pagube iminente.

Intimata-reclamantă a argumentat „cazul bine justificat” prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actelor administrativ fiscale, ceea ce nu poate fi acceptat a fi analizat în acest cadru procesual pentru că s-ar ajunge la o prejudecare a fondului. Până la răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, obligațiile fiscale stabilite în sarcina societății reclamante reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile. S-a amintit că și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și cea a Curții Constituționale au statuat că suspendarea executării actului administrativ este o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și în condițiile anume reglementate.

Nici paguba iminentă nu a fost dovedită, iar sub acest aspect prima instanță și-a motivat soluția doar pe o prezumție subiectivă de producere a unei pagube iminente atunci când a considerat că instituirea de ipoteci pentru garantarea creanței și executarea actelor administrative implică paralizarea activității societății. Prin întâmpinare, intimata SC V. SRL a combătut incidența dispozițiilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 arătând că obiectul celor două cereri de suspendare este diferit, iar asupra fondului acestei cereri a apreciat că dezlegarea dată este corectă și legală. Examinând cauza prin prisma motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(„când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”) Înalta Curte reține că recursul este fondat și îl va admite, cu consecința modificării sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare a executării formulate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru cele ce vor fi punctate în continuare: Întâi de toate se impune observația că în mod corect prima instanță a constatat că în speță nu operează autoritatea de lucru judecat față de obiectul celei de-a doua cereri cu care a fost învestită.

Într-adevăr se remarcă faptul că cererea de suspendare a executării asupra căreia s-a pronunțat irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 2295 din 15 aprilie 2011 (dosar nr. 1399/44/2010) a vizat Decizia de impunere din 29 octombrie 2008, iar cererea ce face obiectul dosarului de față privește pe lângă Decizia de impunere nr. 32329/2008 și alte acte administrativ fiscale, între acestea și decizia nr. 247/2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila în calea administrativă de atac (contestația) exercitată de societatea reclamantă împotriva deciziei de impunere menționată și a Raportului de inspecție fiscală din 29 octombrie 2008. În controlul judiciar exercitat, Înalta Curte constată însă că în mod legitim s-a imputat instanței fondului aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/204 care reglementează operațiunea de întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ, ca măsură de excepție de la regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative care se bucură de prezumția de legalitate.

Astfel, conform art. 14 alin. (1) din actul normativ incident: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. Rezultă cu evidență din cuprinsul acestui text legal că măsura suspendării executării actului administrativ poate fi dispusă, la cerere, de către instanță numai în cazurile în care sunt îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv a existenței cazului bine justificat și a unei pagube iminente, în accepțiunea dată acestor sintagme prin art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004.

Altfel spus, este vorba de o măsură care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce consecințe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul ar fi anulat, ulterior, prin hotărâre judecătorească. Procedura specială instituită de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, presupune doar efectuarea unei cercetări sumare a aparenței dreptului prin raportare la probatoriul administrat în fiecare caz în parte, probatoriu care să ofere indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate. Toate aspectele de mai sus, clarificate atât de doctrina cât și de jurisprudența în materie, au fost necesare a fi reamintite pentru a se explica motivul pentru care au fost primite criticile recurentei Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila.

În același timp este important a se sublinia că soluția la care a ajuns judecătorul fondului este una neargumentată, iar considerentele sentinței sunt prin ele însele lămuritoare în acest sens. Într-adevăr, societatea reclamantă nu și-a motivat solicitarea de aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub nici unul din cele două aspecte/exigențe, așa cum se poate observa atât din cererea inițială în care se arată numai că s-a formulat acțiune în anularea deciziei nr. 247 din 15 iunie 2009 a D.G.F.P. Brăila, cât și din precizările depuse ulterior (filele 16-17 dosar fond) în care se arată că, în contextul economic precar, executarea sumei de 695.595 lei în condițiile în care aceasta nu este datorată s-ar prejudicia grav activitatea societății comerciale, cu consecințe grave și asupra familiilor salariaților.

Cum corect a accentuat recurenta, reclamanta nu și-a respectat obligația de îi revine în temeiul art. 1169 din vechiul C. civ. (în vigoare încă, potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), normă potrivit căreia „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. Așadar, în absența oricăror probe care să justifice aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, concluzia primei instanțe nu are suport nici probator și nici legal, motiv pentru care nu va fi menținută. Cuantumul sumei reprezentând obligații fiscale stabilite în sarcina reclamantei nu este de natură prin el însuși de a încadra situația în speță într-un caz bine justificat și cu atât mai mult de a contura iminența unei pagube.

Ca argument suplimentar în respingerea cererii de suspendare a executării formulate de SC V. SRL, Înalta Curte amintește că modul în care este reglementată în plan național procedura în discuție este în acord cu principiile aplicabile protecției provizorii acordate de instanță împotriva actelor administrative, așa cum sunt aceste principii cuprinse în Recomandarea nr. R (89)8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ. În Recomandare se subliniază că măsurile de protecție provizorie pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv.

Ca urmare, pentru incidența motivului de nelegalitate prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va aplica dispozițiile art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, în sensul celor expuse mai înainte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila împotriva sentinței civile nr. 234 din 7 septembrie 2011 a Curții de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC V. SRL ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.