ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 366/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

SC V. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brăila solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună

suspendarea executării actelor administrative atacate în dosarul nr. 6750/113/2010

al Curții de Apel Galați, până la soluționarea definitivă a acestui dosar.

În

motivarea cererii, reclamanta a susținut că sunt îndeplinite cerințele art. 14

din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și paguba iminentă.

Prin

întâmpinare, pârâta a susținut că în speță există autoritate de lucru judecat,

deoarece prin decizia nr. 2295/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost respinsă cererea de suspendare a executării actelor administrative.

Curtea

de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă

nr. 234 din 7 septembrie 2011 a admis acțiunea formulată de reclamantă și a dispus

suspendarea executării deciziei nr. 247/2009 a Direcției Generale a Finanțelor

Publice Brăila, a Raportului de inspecție fiscală, a Deciziei de impunere, a

Dispoziției nr. 32331/2008 și a Dispoziției nr. 1/2009, precum și a tuturor actelor

subsecvente Raportului de Inspecție Fiscală, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a acțiunii formulate pe calea contenciosului administrativ

împotriva acelorași acte.

Pentru

a pronunța această sentință instanța a reținut că paralizarea activității societății

reclamante este iminentă deoarece s-au dispus măsuri de garantare a creanței

prin instituirea de ipoteci, executarea actelor administrative prejudiciind

grav activitatea societății existând riscul afectării ireversibile a funcționării

acesteia, concretizată în neputința achitării datoriilor către furnizori,

bănci, salariați, buget.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brăila criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Criticile

aduse de recurentă au fost încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au vizat, în concret, greșita aplicare a prevederilor

art. 14 alin. (1) și (6) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată.

Astfel:

Excepția

puterii lucrului judecat invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brăila a fost greșit respinsă, deoarece nu s-a ținut seama de Decizia nr. 2295/2011

prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul autorității și pe fond a respins cererea de suspendare

a executării acelorași acte administrativ fiscale, precum și dispozițiile art. 14

alin. (6) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „

Nu

pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași

motive”.

S-a procedat la suspendarea executării în temeiul art. 14 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ fără ca reclamanta să fi adus dovezi în

sprijinul cererii sale, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., și

fără ca în cauză să fie îndeplinite condițiile legale privind existența unui

caz bine justificat și privind prevenirea unei pagube iminente. Intimata-reclamantă

a argumentat „cazul bine justificat” prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea

actelor administrativ fiscale, ceea ce nu poate fi acceptat a fi analizat în

acest cadru procesual pentru că s-ar ajunge la o prejudecare a fondului.

Până la răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură

actul administrativ, obligațiile fiscale stabilite în sarcina societății

reclamante reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile. S-a amintit că și

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și cea a Curții

Constituționale au statuat că suspendarea executării actului administrativ este

o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și în

condițiile anume reglementate.

Nici paguba iminentă nu a fost dovedită, iar sub acest aspect

prima instanță și-a motivat soluția doar pe o prezumție subiectivă de producere

a unei pagube iminente atunci când a considerat că instituirea de ipoteci pentru

garantarea creanței și executarea actelor administrative implică paralizarea activității

societății.

Prin întâmpinare, intimata

SC V. SRL a combătut incidența dispozițiilor

art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 arătând că obiectul celor două cereri

de suspendare este diferit, iar asupra fondului acestei cereri a apreciat că dezlegarea

dată este corectă și legală.

Examinând

cauza prin prisma motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. („când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”) Înalta Curte reține că

recursul este fondat și îl va admite, cu consecința modificării sentinței

atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare a

executării formulate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru cele

ce vor fi punctate în continuare:

Întâi

de toate se impune observația că în mod corect prima instanță a constatat că în

speță nu operează autoritatea de lucru judecat față de obiectul celei de-a doua

cereri cu care a fost învestită.

Într-adevăr

se remarcă faptul că cererea de suspendare a executării asupra căreia s-a

pronunțat irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal prin decizia nr. 2295 din 15 aprilie 2011 (dosar nr. 1399/44/2010)

a vizat Decizia de impunere din 29 octombrie 2008, iar cererea ce face obiectul

dosarului de față privește pe lângă Decizia de impunere nr. 32329/2008 și alte acte

administrativ fiscale, între acestea și decizia nr. 247/2009 emisă de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Brăila în calea administrativă de atac

(contestația) exercitată de societatea reclamantă împotriva deciziei de impunere

menționată și a Raportului de inspecție fiscală din 29 octombrie 2008.

În

controlul judiciar exercitat, Înalta Curte constată însă că în mod legitim s-a

imputat instanței fondului aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/204 care reglementează operațiunea de întrerupere temporară a

efectelor unui act administrativ, ca măsură de excepție de la regula executării

imediate și din oficiu a actelor administrative care se bucură de prezumția de legalitate.

Astfel, conform art. 14

alin. (1) din actul normativ incident: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente, după sesizarea, în condițiile art.

7, a

autorității publice care a emis actul

sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana

vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile,

suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”.

Rezultă cu evidență din cuprinsul acestui text legal că măsura suspendării

executării actului administrativ poate fi dispusă, la cerere, de către instanță

numai în cazurile în care sunt îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv a

existenței cazului bine justificat și a unei pagube iminente, în accepțiunea dată

acestor sintagme prin art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004.

Altfel spus, este vorba de o măsură care se justifică numai dacă

actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce consecințe

greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul ar fi anulat,

ulterior, prin hotărâre judecătorească.

Procedura specială instituită de art. 14 din Legea contenciosului

administrativ, presupune doar efectuarea unei cercetări sumare a aparenței

dreptului prin raportare la probatoriul administrat în fiecare caz în parte,

probatoriu care să ofere indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate.

Toate aspectele de mai sus, clarificate atât de doctrina cât și de

jurisprudența în materie, au fost necesare a fi reamintite pentru a se explica motivul

pentru care au fost primite criticile recurentei Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brăila.

În același timp este important a se sublinia că soluția la care a

ajuns judecătorul fondului este una neargumentată, iar considerentele sentinței

sunt prin ele însele lămuritoare în acest sens.

Într-adevăr, societatea reclamantă nu și-a motivat solicitarea de aplicare

a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub nici unul din cele

două aspecte/exigențe, așa cum se poate observa atât din cererea inițială în

care se arată numai că s-a formulat acțiune în anularea deciziei nr. 247 din 15

iunie 2009 a D.G.F.P. Brăila, cât și din precizările depuse ulterior (filele

16-17 dosar fond) în care se arată că, în contextul economic precar, executarea

sumei de 695.595 lei în condițiile în care aceasta nu este datorată s-ar

prejudicia grav activitatea societății comerciale, cu consecințe grave și

asupra familiilor salariaților.

Cum corect a accentuat recurenta, reclamanta nu și-a respectat

obligația de îi revine în temeiul art. 1169 din vechiul C. civ. (în vigoare

încă, potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), normă potrivit căreia „cel

ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.

Așadar, în absența oricăror probe care să justifice aplicarea art.

14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, concluzia primei instanțe nu

are suport nici probator și nici legal, motiv pentru care nu va fi menținută.

Cuantumul sumei reprezentând obligații fiscale stabilite în sarcina reclamantei

nu este de natură prin el însuși de a încadra situația în speță într-un caz

bine justificat și cu atât mai mult de a contura iminența unei pagube.

Ca argument suplimentar în respingerea cererii de suspendare a

executării formulate de

SC

V. SRL, Înalta Curte amintește că modul în care este reglementată în plan

național procedura în discuție este în acord cu principiile aplicabile protecției

provizorii acordate de instanță împotriva actelor administrative, așa cum sunt

aceste principii cuprinse în Recomandarea nr. R (89)8 a Comitetului de Miniștri

al Consiliului Europei către statele membre privind protecția provizorie în

materie de contencios administrativ. În Recomandare se subliniază că măsurile

de protecție provizorie pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului

administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu

dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva

validității actului respectiv.

Ca urmare, pentru incidența motivului de nelegalitate prevăzut în art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va aplica dispozițiile art. 312 alin. (3)

teza I C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004

modificată și completată, în sensul celor expuse mai înainte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brăila împotriva sentinței

civile nr. 234 din 7 septembrie 2011 a Curții de Apel Galați – secția

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată

în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC V. SRL ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.