ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4008/2012

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Constanța, reclamantul M.E.D.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Apărării Naționale, prin U.M. București, să se constate nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului situat în Constanța, compus din teren în suprafață

de 402,05 m.p. și construcția aferentă acestuia, obligarea pârâților de a-i lăsa

în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus menționat.

În motivarea cererii

s-a arătat că reclamantul este unicul moștenitor al autorului său I.V.S. potrivit

certificatului de calitate de moștenitor din 18 noiembrie 2002, eliberat de B.N.P.

T.I., dobândit de acesta în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 04 ianuarie

1926.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Constituția României din 1948 și Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

Prin încheierea

de ședință din 25 octombrie 2006 a fost respinsă excepția prematurității acțiunii

în revendicare.

Prin sentința

civilă nr. 8747 din 06 aprilie 2010, Judecătoria Constanța a admis excepția de necompetență

materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Constanța.

În considerentele

sentinței civile mai sus menționate s-a reținut că valoarea imobilului în litigiu

depășește suma de 500 000 RON așa încât competența în primă instanță revine Tribunalului

Constanța în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1677 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului

și a obligat pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Apărării Naționale, pentru U.M. București, să lase reclamantului în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 402,05

m.p.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Apărării Naționale.

Ministerul Apărării

Naționale a criticat legalitatea și temeinicia hotărârii Tribunalului Constanța

sub aspectul modalității de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., și implicit încălcarea

deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în procedura recursului în interesul legii, prin care s-a tranșat concursul dintre

legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (art. 480 C. civ.) în favoarea

legii speciale.

Apelantul-pârât

a mai susținut că reclamantul nu beneficia de un bun în sensul Convenției Europene

pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul promovării acțiunii în revendicare.

Acesta a notificat conform Legii nr. 10/2001, Ministerul Apărării Naționale pentru

imobilul în litigiu, iar prin ordinul din 15 martie 2006 s-a respins această notificare

ca tardivă. Soluția adoptată de unitatea deținătoare a fost menținută prin sentința

civilă nr. 472 din 30 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București în procedura

Legii nr. 10/2001.

La rândul său,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat hotărârea primei

instanțe sub aspectul modalității de soluționare a concursului dintre legea specială

- Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării - C. civ., respectiv

aceea a eventualei opțiuni a persoanei îndreptățite între aplicarea legii speciale

care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) și aplicarea dreptului comun, art. 480 C.

civ.

Apelantul-pârât

a susținut că Legea nr. 10/2001 a suprimat acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității

actelor de preluare la care se referă și fără a elimina accesul la justiție, perfecționează

sistemul reparator iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului

judecătoresc.

Cum reglementările

cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică,

rezultă că sunt de imediată aplicare, iar ulterior datei de 14 februarie 2001 -

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - acțiunea în revendicare întemeiată

pe dreptul comun nu mai era admisibilă.

Prin decizia civilă

nr. nr. 333C din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile formulate pârâți

în contradictoriu cu intimatul-reclamant, a schimbat în tot hotărârea apelată în

sensul că a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantul M.E.D.S. se află în

situația de a solicita direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., restituirea imobilului compus din teren

în suprafață de 402,05 m.p. și construcția aferentă.

Acțiunea reclamantului

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998,

art. 8 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data

de 07 decembrie 2005.

S-a mai reținut

că instanța de fond a dezlegat în mod nejudicios problema raportului dintre Legea

nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de

către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și C. civ., ca lege generală,

invocat de reclamanți ca temei al cererii sale de restituire a imobilului.

Totodată, s-a

reținut că această chestiune a fost tranșată prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, (pct. 1) statuându-se că

aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și

invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudență - exclude

ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat

vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu

în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită

prin art. 480 C. civ.

S-a mai arătat

că, în cauză, acțiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat

de stat din patrimoniul autorilor reclamantului - și care cade sub incidența dispozițiilor

art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată - a fost promovată în anul 2005, deci,

ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001).

În consecință,

Curtea de apel a reținut că reclamantul a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, în

sensul că a formulat o notificare la data de 17 august 2005 având ca obiect imobilul,

iar unitatea deținătoare - Ministerul Apărării Naționale, prin ordinul de

respingere din 15 martie 2006, a respins această notificare, cu motivarea că nu

a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

de asemenea, contestația formulată de reclamant în temeiul art. 26 din Legea

nr. 10/2001 împotriva ordinului de respingere a notificării a fost, respinsă ca

nefondată prin sentința civilă nr. 472 din 30 martie 2009 pronunțată de Tribunalul

Municipiului București, cu motivarea că notificarea a fost formulată cu depășirea

termenului legal (data limită de depunerea notificărilor fiind 14 februarie 2002)

cu consecința pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

Totodată, s-a

arătat că dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, exprimă opinia

că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în

revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii

speciale, în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției,

„recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenției”.

De asemenea, susține

instanța de apel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului

de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată

pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv

în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior

un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de „bun”

nu are accepțiunea înțeleasă de reclamant, anume obiectul material al raportului

litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a

titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului,

recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc.

Prin urmare, Curtea

de apel a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală

nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior

intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind „concret și efectiv”, iar

în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entități publice nu are nicio

relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puțin

de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

Împotriva acestei

din urmă decizii a declarat, recurs reclamantul, precizând că motivele recursului

le va depune ulterior, după comunicarea deciziei atacate.

Drept urmare,

la termenul de azi, Înalta Curte, din oficiu a invocat excepția nulității recursului

față de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recursul

nu a fost motivat.

Potrivit art.

301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

iar conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea

de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Totodată, potrivit

alin. (2) ale textului menționat, termenul pentru depunerea motivelor se socotește

de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

În cauză, din

dovada de primire și dovada procesului-verbal de predare a hotărârii, rezultă că

recurentului-reclamant i s-a comunicat decizia atacată la data de 06 iulie 2011.

Deși recurentul

a declarat recursul în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. respectiv la

data de 27 iunie 2011, nu l-a motivat în termenul de 15 zile prevăzut de dispozițiile

sus-menționate, termen care a început să curgă la data de 07 iulie 2011.

Având în vedere

dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora neexercitarea oricărei

căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage

decăderea, precum și a dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora

recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, întrucât recurentul

nu a respectat această dispoziție imperativă, iar în caz nu s-au ivit motive de

ordine publică care să fie puse în discuția părților din oficiu, Înalta Curte va

constata nul recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul M.E.D.S. împotriva deciziei civile nr. 333 C din 22

iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.