ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3313/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22 februarie 2010,

reclamantul C.R.N. a solicitat anularea ordinului nr. 674 din 29 martie 2010 emis

de pârâtul Ministerul Sănătății, repunerea sa în funcția publică de manager și obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri, reprezentând drepturile salariale de care nu

a beneficiat ca urmare a eliberării sale din funcție prin ordinul contestat.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, prin ordinul nr. 2045 din 4 noiembrie 2009 al Ministerului

Sănătății a fost numit în funcția publică de manager al I.G.H. Iași, dar în mod

nelegal a fost eliberat din această funcție prin ordinul nr. 674 din 29 martie 2010,

emis cu încălcarea prevederilor art. 178 alin. (3) art. 179 alin. (5) din Legea

nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Curtea de Apel Iași, secția

de contencios, administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 256/CA din 1 noiembrie

2010, prin care a admis acțiunea, a anulat ordinul nr. 674 din 29 martie 2010, a

dispus repunerea reclamantului în funcția publică deținută anterior emiterii actului

administrativ și a obligat pârâtul Ministerul Sănătății să-i plătească reclamantului

o despăgubire egală cu veniturile de care acesta ar fi beneficiat în cazul în care

ordinul nu ar fi fost emis.

Instanța de fond a reținut

că ordinul prin care reclamantul a fost eliberat din funcția publică de manager

nu îndeplinește condițiile de formă pentru validitatea actului administrativ, nefiind

motivat în fapt și în drept, în sensul prezentării de o manieră clară și neechivocă

a considerentelor pentru care a fost adoptată măsura atacată, astfel încât să se

asigure persoanei vizate posibilitatea de a aprecia asupra legalității și temeiniciei

măsurii dispuse și instanței de judecată exercitarea controlului de legalitate,

prin verificarea conformității acelui act cu legea.

Simpla trimitere la Titlul

VII din Legea nr. 95/2006 sau la H.G. nr. 144/2010 nu fost considerată de instanța

de fond ca reprezentând o motivare a actului administrativ, în condițiile în care

aceasta nu cuprinde nici o referire concretă la circumstanțele care au determinat

adoptarea măsurii de revocare a reclamantului din funcția publică deținută.

Deși revocarea este în

principiu un act unilateral de voință, instanța de fond a considerat că aceasta

nu poate echivala cu posibilitatea de revocare printr-un act administrativ pur potestativ,

cum este ordinul dedus judecății în cauză.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății, solicitând modificarea hotărârii

atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii formulate de reclamant.

Recurentul a susținut

că în mod greșit instanța de fond a aplicat prevederile art. 183

3

din

Legea nr. 95/2006, care se referă la managerii numiți prin concurs, fără a avea

în vedere că, intimatul – reclamant a fost numit manager interimar și în consecință,

erau incidente dispozițiile art. 178 alin. (3) din aceeași lege, care prevăd posibilitatea

revocării unilaterale din funcție de către Ministerul Sănătății.

Cum intimatul nu are un

drept câștigat prin concurs pentru ocuparea funcției de manager, s-a considerat

că în mod nelegal s-a dispus reintegrarea acestuia în funcția de conducere.

Recurentul a criticat

și concluzia instanței de fond privind obligația motivării ordinului atacat prin

acțiune, arătând că o asemenea obligație nu a fost prevăzută în Legea nr. 53/2003,

în Legea nr. 554/2004 sau într-un alt act normativ pentru valabilitatea actului

administrativ de natura celui dedus judecății.

Recurentul a învederat

că, motivarea este impusă de lege numai în cazul actelor administrative individuale

emise la cerere și în cazul actelor administrative normative, pentru care controlul

de legalitate al instanței se extinde și asupra motivelor invocate, ceea ce nu intervine

pentru celelalte acte administrative,ale căror motive sunt elemente de apreciere

a oportunității deciziei administrative, nefiind supuse controlului judecătoresc.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prin ordinul nr. 2045

din 4 noiembrie 2009 emis de Ministrul Sănătății în baza art. 178 – 179 și art.

200 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, intimatul

– reclamant C.R.N. a fost numit în funcția de manager interimar al I.G.H. Iași,

până la revocarea unilaterală din funcție de către ministrul sănătății sau până

la ocuparea postului prin concurs.

Prin ordinul nr. 674

din 30 martie 2010 emis de ministrul sănătății în baza prevederilor Titlului VII

– Spitalele, din Legea nr. 95/2006 și ale H.G. nr. 144/2010, intimatul - reclamant

a fost eliberat din funcția de manager interimar.

Instanța de fond a constatat

corect nelegalitatea ordinului din 30 martie 2010 și a admis acțiunea în anulare

formulată de intimatul - reclamant, ca urmare a nerespectării condiției de formă

impusă pentru validitatea actului administrativ unilateral cu privire la motivarea

acestuia în fapt și în drept.

Instanța de fond a apreciat

corect că este obligatorie motivarea actelor administrative individuale defavorabile,

ca acelea prin care se restrâng drepturi sau libertăți publice ori se revocă o decizie

care a produs efecte prin crearea unor drepturi , pentru a se asigura persoanei

vizate posibilitatea de a aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii adoptate,

precum și protecția acesteia împotriva excesului de putere și a arbitrariului, prin

exercitarea efectivă a controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.

Trimiterea cu caracter

general al Titlului VII din Legea nr. 95/2006 și la H.G. nr. 144/2010 a fost în

mod întemeiat considerată de instanța de fond a fiind fără relevanță în cauză, întrucât

nu cuprinde nici o referire concretă la funcția sau la situația intimatului - reclamant,

astfel că nu poate constitui temeiul juridic al măsurii dispuse și nu poate reprezenta

motivarea actului administrativ cu caracter unilateral.

Susținerea recurentului

– pârât privind exceptarea actelor administrative de natura celui contestat în cauză

de la obligația motivării este lipsită de orice temei sau argument juridic și a

fost corect respinsă de instanța de fond.

În consecință, prin hotărârea

atacată s-a reținut, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene de Justiție

că o motivare insuficientă sau greșită a actului administrativ este considerată

o lipsă de motivare, care atrage nevalabilitatea sau nulitatea actului respectiv.

Față de referirea generică

și imprecisă la prevederile Titlului VIII din Legea nr. 95/2006 din preambulul ordinului

contestat se dovedește a fi nefondată și susținerea din recurs privind aplicarea

greșită de instanța de fond a prevederilor art. 183

3

din Legea nr. 95/2006

în locul celor cuprinse în art. 178 alin. (3) din aceeași lege. Prin această apărare

nu poate fi completat sau precizat fundamentul juridic al actului administrativ

care și-a produs efectele juridice și este suspus controlului de legalitate, prin

acțiunea în anulare formulată de intimatul – reclamant.

De asemenea, este nefondată

susținerea recurentului – pârât privind dreptul discreționar al ministrului de a

dispune revocarea unilaterală din funcție a managerului interimar, întrucât un asemenea

drept nu poate fi exercitat în mod arbitrar, independent de dispozițiile legale

care reglementează statutul managerului interimar, ca o garanție împotriva unei

măsuri abuzive de revocare.

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte

va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de către Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 256/CA din

1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios, administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iunie 2011.