ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul C.R.N. a

chemat în judecată pe pârâții Ministrul Sănătății și Ministerul Sănătății

solicitând aplicarea Ministrului Sănătății a unei amenzi de 20% din salariul

minim brut pe economie pe zi de întârziere, din cauza refuzului ilegal de a

pune în executare Sentința nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Iași, rămasă irevocabilă, precum și despăgubiri de 5.000 RON reprezentând daune

morale.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 674/2010 emis de Ministrul

Sănătății, a fost eliberat din funcția publică de manager interimar al I.G.H.

Iași, iar prin Sentința nr. 256 din 1 noiembrie 2010 Curtea de Apel Iași a

constatat ilegalitatea acestui ordin, soluția fiind menținută prin Decizia nr.

3313 din 8 iunie 2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

La termenul din 11

iunie 2012 reclamantul a înțeles să invoce excepția de nelegalitate a H.G. nr.

85/2011 privind desființarea I.G.H. Iași și reorganizarea acestuia în Centrul

de Gastroenterologie și Hepatologie Iași.

Prin încheierea din

17 septembrie 2012 a fost admisă cererea de amânare formulată de reclamant și

acordat termen de judecată pentru depunerea înscrisurilor din care să rezulte

comunicarea către pârât a datelor personale în vederea efectuării plății și s-a

amânat judecarea cauzei la 8 octombrie 2012, pentru când reclamantul a primit

termen în cunoștință în temeiul art. 153 C. proc. civ., cu citarea pârâților.

Recurentul solicită

admiterea recursului, cu consecința trimiterii spre rejudecare sau a

rejudecării excepției de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011 și a rejudecării

acțiunii, în funcție de motivele pe care instanța de recurs le va găsi

întemeiate, dintre cele prezentate mai sus, rejudecare urmată de admiterea excepției

de nelegalitate și a acțiunii.

Prin Sentința nr.

307/2012 din 8 octombrie 2012 Curtea de Apel Iași a respins excepția de

nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, invocată de reclamantul C.R.N. în

contradictoriu cu pârâții Ministrul Sănătății și Ministerul Sănătății și cu

emitentul actului - Guvernul României.

Totodată, a admis în

parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant în

contradictoriu cu Ministrul Sănătății și Ministerul Sănătății și a obligat

Ministrul Sănătății la o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe

zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii, până la data plății integrale a despăgubirii egale cu veniturile

cuvenite reclamantului în baza Sentinței nr. 265/CA/2010 pronunțată de Curtea

de Apel Iași în Dosar nr. 439/45/2010. A respins în rest celelalte capete de

cerere.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la

excepția de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, Curtea a reținut că H.G. nr.

85/2011 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituție și a art. 174 al

Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și că hotărârea

menționată a fost adoptată de Guvern în temeiul competențelor legale stabilite

de art. 174 al Legii nr. 95/2006 care permit ca la propunerea Ministerului

Sănătății, printr-un act administrativ al Guvernului să se

înființeze/desființeze spitale publice din rețeaua proprie a Ministerului

Sănătății.

Curtea a apreciat că

nu există o contradicție între prevederile art. 1 și 3 din hotărârea de guvern,

că prin același act normativ, nu prin acte succesive este desființat I.G.H.

Iași, ca persoană juridică, după care se prevede că acest I. se reorganizează

în Centrul de Gastroenterologie și Hepatologie Iași, că susținerea că odată ce

a fost desființat, I.G.H. Iași nu mai poate fi reorganizat nu poate fi primită,

întrucât I. respectiv nu a dispărut ca entitate medicală, ci doar ca persoană

juridică, funcționând și în prezent în subordinea altei persoane juridice prin

reorganizarea dispusă, că modalitatea aleasă a fost cea de reorganizare prin

absorbție, I.G.H. Iași fiind absorbit de Spitalul S.S.

Pe fondul cererii

formulate, analizând materialul probator administrat în cauză Curtea a

constatat că reclamantul a făcut dovada cu înscrisul de la dosar că a solicitat

din luna octombrie 2011 punerea în executare a Sentinței nr. 256/CA din 1

noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași și plata despăgubirilor stabilite prin

sentință, însă Ministerul Sănătății a refuzat să execute hotărârea

judecătorească, iar din înscrisul de la dosar rezultă că reclamantul a revenit

cu o nouă adresă în martie, dar din nou cererea sa a fost ignorată.

În raport de

prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, Curtea a reținut că pârâta, ca autoritate

publică centrală, avea obligația să execute Sentința nr. 256/CA din 1 noiembrie

2010 a Curții de Apel Iași în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă

și în acest sens trebuiau să fie calculate și acordate reclamantului

despăgubirile respective. Or, reclamantul a formulat două cereri și nici după

un an de la rămânerea irevocabilă a deciziei pârâta nu a adus la îndeplinire

decizia menționată.

Cu privire la cea de

a doua obligație stabilită prin Sentința nr. 256/2010 a Curții de Apel Iași, și

anume reintegrarea în funcția din care fusese eliberat nelegal reclamantul,

instanța de fond a reținut că prin H.G. nr. 85/2011 I.G.H. Iași a fost

desființat și, ca urmare, nu mai există posibilitatea practică a punerii în

executare a deciziei, că odată cu desființarea I.G.H. Iași și reorganizarea

acestuia în C.G.H. Iași, conducerea activității acestuia este asigurată

potrivit art. 1 alin. (4) de un medic-șef centru.

Reținând că la data

pronunțării sentinței nu mai exista funcția publică de manager interimar al

I.G.H. Iași și nici persoana juridică ca urmare a reorganizării prin absorbție

survenită, având în vedere și soluția de respingere a excepției de

nelegalitate, Curtea a constatat că nu era posibilă reintegrarea reclamantului

și că, de altfel, prin concluziile orale chiar reclamantul recunoaște că

ministerul nu putea să pună în practică această obligație câtă vreme H.G. nr.

85/2011 produce efecte.

Față de situația de

fapt reținută, în ceea ce privește obligația reintegrării în funcție a

reclamantului, Curtea a apreciat că nu există un refuz abuziv al autorității

pârâte în executarea Sentinței nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Iași.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri de 5.000 RON reprezentând

daune morale instanța a reținut că în privința acestora trebuie administrate

probe pentru dovedirea producerii unor suferințe morale, a impactului concret

asupra persoanei vătămate, pentru a determina de la caz la caz, existența și

cuantumul acestora. Or, în cauză Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada unei

suferințe morale deosebite și implicit a unui prejudiciu suferit de reclamant

ca urmare a neexecutării Sentinței nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de

Apel Iași și prin urmare a respins această cerere.

Împotriva încheierii

din 17 septembrie 2012 și a Sentinței nr. 307/2012 din 8 octombrie 2012 au

declarat recurs atât reclamantul C.R.N., cât și pârâtul Ministerul Sănătății.

I. Prin recursul

declarat de reclamantul C.R.N., se arată că soluționând cu prioritate excepția

de nelegalitate, instanța de fond a respins cererea de probe formulată de

reclamant la data de 17 septembrie 2012, considerând-o lipsită de utilitate,

însă nu a motivat această hotărâre într-o manieră suficient de clară pentru ca

instanța de control judiciar să poată verifica raționamentul logico-juridic al

judecătorului fondului.

Din această cauză,

recurentul apreciază că încheierea din data de 17 septembrie 2012 este invalidă

și solicită constatarea nulității actului.

Recurentul reține că

din cauza refuzului de a administra probe, instanța l-a pus în imposibilitatea

de a dovedi cert faptul că scopul pentru care a fost adoptată H.G. nr. 85/2011,

acela de a organiza în municipiul Iași o unitate sanitară care să poată fi

clasificată la categoria I - nivel de competență foarte înalt, în conformitate

cu Ordinul nr. 1408/2010, este fals, absolut irealizabil, or, imposibilitatea

absolută a atingerii obiectivului care constituie cauza actului administrativ

echivalează cu însăși lipsa cauzei actului administrativ, deci cu invaliditatea

acestuia.

Recurentul apreciază

că ipoteza cererii sale de probe nu poate fi inutilă, conform învestirii

instanței de judecată, astfel că respingerea în bloc a probelor solicitate,

fără o analiză temeinică, l-a împiedicat să își execute obligația prevăzută de

art. 129 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., de a-și proba pretențiile.

Recurentul critică și

rezolvarea pe fond a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, arătând că

prin preluarea apărării emitentului actului administrativ, Curtea a considerat

că nu există contradicție între art. 1 și art. 3 din H.G. nr. 85/2011,

"întrucât I. nu a dispărut ca entitate medicală, ci doar ca persoană

juridică, funcționând și în prezent în subordinea altei persoane juridice prin reorganizarea

dispusă, modalitatea de desființare a I.G.H. Iași fiind reorganizarea prin

absorbție".

Apreciază recurentul

că absorbția este o formă de fuziune a două sau a mai multe persoane juridice,

care are ca efect pierderea personalității juridice a uneia sau a mai multor

persoane juridice, că în cazul hotărârii de Guvern supuse analizei nu s-a

realizat o fuziune prin absorbție, că potrivit ordinii cronologice a

articolelor acestei hotărâri de guvern, I.G.H. Iași a fost întâi desființat,

iar apoi a fost inclus în Cadrul Spitalului de Urgență S.S., ca entitate fără

personalitate juridică, astfel că prevederile legale din art. 1 și 3 sunt

contradictorii.

Recurentul mai arată

că instanța de fond în mod greșit a reținut că proiectul a fost pus în

dezbatere publică, fiind anterior publicat pe site-ul Ministerului Sănătății,

deoarece instanța nu a avut la dosar dovada publicării proiectului hotărârii de

guvern pe site-ul Ministerului Sănătății, iar o eventuală publicare nu ar fi

echivalat cu punerea proiectului de hotărâre de guvern în dezbatere publică.

Se mai arată în

motivele de recurs că instanța a apreciat că "aspectele relevate atât de

reclamant cât și de pârât țin de oportunitatea adoptării unei atare hotărâri de

guvern și excede competenței unei instanțe de contencios administrativ" și

deși principiile afirmate sunt corecte, în cauză s-au reclamat aspecte care țin

de legalitatea actului administrativ, nicidecum de oportunitatea acestuia.

Se mai subliniază

faptul că actul administrativ contestat, prin care s-a produs o consecință

însemnată - desființarea unei persoane juridice (I.G.H. Iași) - a avut cauză

falsă sau chiar nu a avut cauză, viciu care atrage nulitatea acestui act

juridic, consecință care nu poate avea ca premisă verificarea oportunității nașterii

actului juridic, ci verificarea legalității acestuia.

În cazul dedus

judecății regulile instituite nu au fost nici suficiente, nici posibile pentru

atingerea obiectivului afirmat - aducerea Spitalului Clinic de Urgență S.S. din

Iași în categoria I - nivel de competență foarte înalt.

Ca urmare, H.G. nr.

85/2011 nu este legală, astfel că sentința Curții de Apel Iași, care stabilește

contrariul, este tot nelegală.

Se mai arată că

respingerea cererii de amendare a Ministrului Sănătății din cauza neexecutării

obligației de a-l repune în funcție pe reclamant s-a bazat pe soluția de

respingere a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011.

II. Prin motivele de

recurs formulate, pârâtul Ministerul Sănătății arată că soluția instanței de

fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Astfel, arată

recurentul că intimatul-reclamantul a solicitat aplicarea unei sancțiuni

considerând că pârâtul nu a înțeles să pună în executare Sentința civilă nr.

256/CA pronunțată în ședința publică din data de 1 noiembrie 2010 de Curtea de

Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

139/45/2010 prin care s-a dispus anularea Ordinului ministrului sănătății nr.

674/2010 emis de către ministrul sănătății, devenită irevocabilă prin Decizia

nr. 3313/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, dar în realitate Ministerul Sănătății a pus

în executare sentința mai sus menționată, astfel încât solicitarea

reclamantului era neîntemeiată și trebuia respinsă.

Reținerea primei

instanțe potrivit căreia "Curtea nu poate primi susținerea pârâtei că nu a

putut fi făcută plata datorită lipsei datelor personale ale reclamantului care

nu i-au fost puse la dispoziție. În acest sens, curtea reține că datele

reclamantului se regăsesc la dispoziția sa prin intermediul spitalului la care

lucrează reclamantul, acesta fiind salarizat lunar", este nefondată, având

în vedere faptul că "spitalul la care lucrează reclamantul" nu a fost

parte în prezentul litigiu, iar plata trebuia făcută direct către reclamant și

nu prin intermediul spitalului.

Arată

recurentul-pârât că Ministerul Sănătății a pus în executare Sentința civilă nr.

256/CA/2010 prin emiterea adeverinței din 23 aprilie 2012, iar executarea sub

aspect financiar nu a fost posibilă din culpa intimatului reclamant.

Referitor la

reținerea neîntemeiată a instanței de fond că dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009

nu sunt aplicabile Sentinței civile nr. 256/CA/2010, recurentul arată că în

prezent, practica judiciară nu este unitară cu privire la sfera de

aplicabilitate a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, că Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că nu este posibilă o unificare a

practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată

pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate

este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii

fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o

chestiune de aplicare a legii, astfel că doar instanțele de judecată care

judecă fondul cauzei sunt cele în măsură să stabilească dacă actul normativ

este aplicabil în litigiul dedus judecății.

Subliniază recurentul

că obiectul prezentei cauze în constituie nepunerea în executare a unei

hotărâri judecătorești și nu modul cum aceasta este pusă în executare, iar cu

privire la aplicarea O.U.G. nr. 71/2009, Ministerul Sănătății nu a susținut că

acest act normativ a fost motivul pentru care nu a făcut plata către intimatul

reclamant, așa cum în mod nefondat a reținut prima instanță, ci doar a precizat

modalitatea în care va fi făcută această plată în momentul în care intimatul

reclamant va pune la dispoziție instituției pârâte elementele necesare

efectuării acestei plăți.

Recurentul arată că

referitor la daunele morale solicitate de reclamant, prima instanță a neținut

în mod temeinic și legal că "în privința acestora trebuie administrate

probe pentru dovedirea producerii unor suferințe morale, a impactului concret

asupra persoanei vătămate, pentru a determina de la caz la caz, existența și

cuantumul acestora. Or, în cauză curtea constată ca nu s-a făcut dovada unei

suferințe morale deosebite și implicit a unui prejudiciu suferit de reclamant

ca urmare a neexecutării Sentinței nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de

Apel Iași, și prin urmare va respinge această cerere".

Analizând recursurile

formulate prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale

aplicabile în materie, Curtea le va respinge ca nefondate pentru considerentele

ce se vor arăta:

I. Recursul declarat

și formulat în termen legal de reclamantul-recurent C.R.N

Prin recursul său,

recurentul-reclamant a criticat sentința pronunțată sub aspectul respingerii

excepției de nelegalitate pe care a invocat-o în cadrul acțiunii formulate în

baza dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ și fiscal, cu

privire la H.G. nr. 85/2011, ceea ce a dus la imposibilitatea reintegrării sale

în funcția avută.

Cu privire la

susținerile recurentului-reclamant făcute în recurs, în sensul că în mod greșit

a fost respinsă excepția de nelegalitate invocată, Curtea va reține că acestea

sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare.

Astfel, faptul că

instanța de fond nu a încuviințat probe în dovedirea excepției de nelegalitate

invocate, nu este de natură a atrage "nulitatea" hotărârii

pronunțate, de vreme ce în raport de obiectul excepției invocate, în mod corect

prima jurisdicție, prin încheierea de ședință din 17 octombrie 2012 a reținut

că probele cu interogatoriu și acte solicitate de recurent sunt inutile, având

în vedere dispozițiile art. 167 C. proc. civ.

Cât privește

soluționarea pe fond a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011 privind

desființarea I.G.H. Iași și reorganizarea acestuia în C.G.H. Iași, Curtea reține

de asemenea că susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Sub acest aspect,

este unanim admis în jurisprudența instanței supreme că în analiza unei

excepții de nelegalitate sunt avute în vedere eventualele încălcări a unei sau

unor dispoziții dintr-un act normativ de rang superior și nu aspectele care țin

de oportunitatea adoptării normei sau hotărârii de Guvern a cărei nelegalitate

se solicită a se constata.

Or, așa cum în mod

corect instanța de fond a reținut, H.G. nr. 85/2011 a fost adoptată în temeiul

art. 108 din Constituție și art. 174 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în

sistemul sănătății și că între prevederile art. 1 și 3 din această hotărâre nu

există contradicții, deoarece prin același act normativ și nu prin acte

succesive, este desființat I.G.H. Iași ca persoană juridică și reorganizat în

C.G.H. Iași.

Cu alte cuvinte, prin

H.G. nr. 85/2011 nu s-a adus nicio încălcare a vreunei dispoziții sau norme

dintr-un act normativ de rang superior, la elaborarea acesteia fiind respectate

dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute, recursul reclamantului-recurent C.R.N.

formulat atât împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 cât și împotriva

sentinței pronunțate, va fi respins ca nefondat.

II. Recursul formulat

și declarat în termen de recurentul-pârât Ministerul Sănătății

În cauza dedusă

judecății, recurentul-pârât a fost chemat în judecată în temeiul dispozițiilor

art. 24 din Legea contenciosului administrativ pentru neexecutarea în termenul

legal a Sentinței nr. 256/CA/2010 a Curții de Apel Iași rămasă irevocabilă la 8

iunie 2011 prin Decizia nr. 3313/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru aplicarea

acestor dispoziții legale la dosar au fost făcute probe incontestabile din care

rezultă că reclamantul-intimat a solicitat încă din luna octombrie 2011 punerea

în executare a Sentinței nr. 256/2010, precum și plata despăgubirilor

stabilite, fără însă a primi niciun răspuns. Rezultă de asemenea că ulterior

(martie 2012) reclamantul-intimat a revenit cu o nouă cerere în acest sens care

de asemenea, a rămas fără răspuns.

Așa fiind, în mod

corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din

Legea contenciosului administrativ, în sensul stabilirii unei amenzi de 20% din

salariul minim brut pe economie în sarcina recurentului-pârât, începând cu a

30-a zi de la data rămânerii irevocabile a sentinței și până la plata integrală

a despăgubirilor cuvenite în baza Sentinței civile nr. 265/CA/2010 pronunțată

de Curtea de Apel Iași.

Susținerea

recurentului-pârât în sensul că nu a putut executa sentința deoarece nu

cunoștea adresa de domiciliu a reclamantului, este neîntemeiată având în vedere

că aceste date existau la serviciul de contabilitate al spitalului unde acesta

a lucrat.

Tot astfel,

neîntemeiată este și susținerea făcută cu privire la faptul că neexecutarea

sentinței nu s-a făcut ca urmare a adoptării O.G. nr. 71/2009 care prevedea eșalonarea

și amânarea plăților până în anii 2011 și 2012.

Sub acest aspect

Curtea reține că dispozițiile O.G. nr. 71/2009 nu sunt incidente în cauză,

deoarece ordonanța mai sus invocată, vizează plata sumelor prevăzute în

hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură

salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar (sume de bani

ce vizează acordarea în plus față de indemnizația de bază și a treptei de

salarizare, etc.) și nicidecum sume de bani datorate cu titlu de despăgubiri

pentru încetarea raporturilor de muncă în baza unui ordin ulterior anulat.

În consecință, și

acest recurs urmează a fi respins ca nefondat.

Văzând dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de C.R.N. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 și a Sentinței

nr. 307/2012 din 8 octombrie 2012 ale Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal și de Ministerul Sănătății împotriva aceleiași sentințe,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - AS