ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul C.R.N. a chemat în judecată pe pârâții Ministrul Sănătății și Ministerul Sănătății solicitând aplicarea Ministrului Sănătății a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, din cauza refuzului ilegal de a pune în executare Sentința nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași, rămasă irevocabilă, precum și despăgubiri de 5.000 RON reprezentând daune morale. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 674/2010 emis de Ministrul Sănătății, a fost eliberat din funcția publică de manager interimar al I.G.H. Iași, iar prin Sentința nr. 256 din 1 noiembrie 2010 Curtea de Apel Iași a constatat ilegalitatea acestui ordin, soluția fiind menținută prin Decizia nr. 3313 din 8 iunie 2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

La termenul din 11 iunie 2012 reclamantul a înțeles să invoce excepția de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011 privind desființarea I.G.H. Iași și reorganizarea acestuia în Centrul de Gastroenterologie și Hepatologie Iași. Prin încheierea din 17 septembrie 2012 a fost admisă cererea de amânare formulată de reclamant și acordat termen de judecată pentru depunerea înscrisurilor din care să rezulte comunicarea către pârât a datelor personale în vederea efectuării plății și s-a amânat judecarea cauzei la 8 octombrie 2012, pentru când reclamantul a primit termen în cunoștință în temeiul art. 153 C. proc. civ., cu citarea pârâților. Recurentul solicită admiterea recursului, cu consecința trimiterii spre rejudecare sau a rejudecării excepției de nelegalitate a H.G.

nr. 85/2011 și a rejudecării acțiunii, în funcție de motivele pe care instanța de recurs le va găsi întemeiate, dintre cele prezentate mai sus, rejudecare urmată de admiterea excepției de nelegalitate și a acțiunii. Prin Sentința nr. 307/2012 din 8 octombrie 2012 Curtea de Apel Iași a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, invocată de reclamantul C.R.N. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Sănătății și Ministerul Sănătății și cu emitentul actului - Guvernul României.

Totodată, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministrul Sănătății și Ministerul Sănătății și a obligat Ministrul Sănătății la o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, până la data plății integrale a despăgubirii egale cu veniturile cuvenite reclamantului în baza Sentinței nr. 265/CA/2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosar nr. 439/45/2010. A respins în rest celelalte capete de cerere. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, Curtea a reținut că H.G.

nr. 85/2011 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituție și a art. 174 al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și că hotărârea menționată a fost adoptată de Guvern în temeiul competențelor legale stabilite de art. 174 al Legii nr. 95/2006 care permit ca la propunerea Ministerului Sănătății, printr-un act administrativ al Guvernului să se înființeze/desființeze spitale publice din rețeaua proprie a Ministerului Sănătății. Curtea a apreciat că nu există o contradicție între prevederile art. 1 și 3 din hotărârea de guvern, că prin același act normativ, nu prin acte succesive este desființat I.G.H. Iași, ca persoană juridică, după care se prevede că acest I. se reorganizează în Centrul de Gastroenterologie și Hepatologie Iași, că susținerea că odată ce a fost desființat, I.G.H.

Iași nu mai poate fi reorganizat nu poate fi primită, întrucât I. respectiv nu a dispărut ca entitate medicală, ci doar ca persoană juridică, funcționând și în prezent în subordinea altei persoane juridice prin reorganizarea dispusă, că modalitatea aleasă a fost cea de reorganizare prin absorbție, I.G.H. Iași fiind absorbit de Spitalul S.S. Pe fondul cererii formulate, analizând materialul probator administrat în cauză Curtea a constatat că reclamantul a făcut dovada cu înscrisul de la dosar că a solicitat din luna octombrie 2011 punerea în executare a Sentinței nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași și plata despăgubirilor stabilite prin sentință, însă Ministerul Sănătății a refuzat să execute hotărârea judecătorească, iar din înscrisul de la dosar rezultă că reclamantul a revenit cu o nouă adresă în martie, dar din nou cererea sa a fost ignorată.

În raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, Curtea a reținut că pârâta, ca autoritate publică centrală, avea obligația să execute Sentința nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă și în acest sens trebuiau să fie calculate și acordate reclamantului despăgubirile respective. Or, reclamantul a formulat două cereri și nici după un an de la rămânerea irevocabilă a deciziei pârâta nu a adus la îndeplinire decizia menționată. Cu privire la cea de a doua obligație stabilită prin Sentința nr. 256/2010 a Curții de Apel Iași, și anume reintegrarea în funcția din care fusese eliberat nelegal reclamantul, instanța de fond a reținut că prin H.G.

nr. 85/2011 I.G.H. Iași a fost desființat și, ca urmare, nu mai există posibilitatea practică a punerii în executare a deciziei, că odată cu desființarea I.G.H. Iași și reorganizarea acestuia în C.G.H. Iași, conducerea activității acestuia este asigurată potrivit art. 1 alin. (4) de un medic-șef centru. Reținând că la data pronunțării sentinței nu mai exista funcția publică de manager interimar al I.G.H. Iași și nici persoana juridică ca urmare a reorganizării prin absorbție survenită, având în vedere și soluția de respingere a excepției de nelegalitate, Curtea a constatat că nu era posibilă reintegrarea reclamantului și că, de altfel, prin concluziile orale chiar reclamantul recunoaște că ministerul nu putea să pună în practică această obligație câtă vreme H.G.

nr. 85/2011 produce efecte. Față de situația de fapt reținută, în ceea ce privește obligația reintegrării în funcție a reclamantului, Curtea a apreciat că nu există un refuz abuziv al autorității pârâte în executarea Sentinței nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași. În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri de 5.000 RON reprezentând daune morale instanța a reținut că în privința acestora trebuie administrate probe pentru dovedirea producerii unor suferințe morale, a impactului concret asupra persoanei vătămate, pentru a determina de la caz la caz, existența și cuantumul acestora. Or, în cauză Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada unei suferințe morale deosebite și implicit a unui prejudiciu suferit de reclamant ca urmare a neexecutării Sentinței nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași și prin urmare a respins această cerere.

Împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 și a Sentinței nr. 307/2012 din 8 octombrie 2012 au declarat recurs atât reclamantul C.R.N., cât și pârâtul Ministerul Sănătății. I. Prin recursul declarat de reclamantul C.R.N., se arată că soluționând cu prioritate excepția de nelegalitate, instanța de fond a respins cererea de probe formulată de reclamant la data de 17 septembrie 2012, considerând-o lipsită de utilitate, însă nu a motivat această hotărâre într-o manieră suficient de clară pentru ca instanța de control judiciar să poată verifica raționamentul logico-juridic al judecătorului fondului. Din această cauză, recurentul apreciază că încheierea din data de 17 septembrie 2012 este invalidă și solicită constatarea nulității actului.

Recurentul reține că din cauza refuzului de a administra probe, instanța l-a pus în imposibilitatea de a dovedi cert faptul că scopul pentru care a fost adoptată H.G. nr. 85/2011, acela de a organiza în municipiul Iași o unitate sanitară care să poată fi clasificată la categoria I - nivel de competență foarte înalt, în conformitate cu Ordinul nr. 1408/2010, este fals, absolut irealizabil, or, imposibilitatea absolută a atingerii obiectivului care constituie cauza actului administrativ echivalează cu însăși lipsa cauzei actului administrativ, deci cu invaliditatea acestuia. Recurentul apreciază că ipoteza cererii sale de probe nu poate fi inutilă, conform învestirii instanței de judecată, astfel că respingerea în bloc a probelor solicitate, fără o analiză temeinică, l-a împiedicat să își execute obligația prevăzută de art. 129 alin. (1) teza finală din C. proc.

civ., de a-și proba pretențiile. Recurentul critică și rezolvarea pe fond a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, arătând că prin preluarea apărării emitentului actului administrativ, Curtea a considerat că nu există contradicție între art. 1 și art. 3 din H.G. nr. 85/2011, "întrucât I. nu a dispărut ca entitate medicală, ci doar ca persoană juridică, funcționând și în prezent în subordinea altei persoane juridice prin reorganizarea dispusă, modalitatea de desființare a I.G.H. Iași fiind reorganizarea prin absorbție". Apreciază recurentul că absorbția este o formă de fuziune a două sau a mai multe persoane juridice, care are ca efect pierderea personalității juridice a uneia sau a mai multor persoane juridice, că în cazul hotărârii de Guvern supuse analizei nu s-a realizat o fuziune prin absorbție, că potrivit ordinii cronologice a articolelor acestei hotărâri de guvern, I.G.H.

Iași a fost întâi desființat, iar apoi a fost inclus în Cadrul Spitalului de Urgență S.S., ca entitate fără personalitate juridică, astfel că prevederile legale din art. 1 și 3 sunt contradictorii. Recurentul mai arată că instanța de fond în mod greșit a reținut că proiectul a fost pus în dezbatere publică, fiind anterior publicat pe site-ul Ministerului Sănătății, deoarece instanța nu a avut la dosar dovada publicării proiectului hotărârii de guvern pe site-ul Ministerului Sănătății, iar o eventuală publicare nu ar fi echivalat cu punerea proiectului de hotărâre de guvern în dezbatere publică.

Se mai arată în motivele de recurs că instanța a apreciat că "aspectele relevate atât de reclamant cât și de pârât țin de oportunitatea adoptării unei atare hotărâri de guvern și excede competenței unei instanțe de contencios administrativ" și deși principiile afirmate sunt corecte, în cauză s-au reclamat aspecte care țin de legalitatea actului administrativ, nicidecum de oportunitatea acestuia. Se mai subliniază faptul că actul administrativ contestat, prin care s-a produs o consecință însemnată - desființarea unei persoane juridice (I.G.H. Iași) - a avut cauză falsă sau chiar nu a avut cauză, viciu care atrage nulitatea acestui act juridic, consecință care nu poate avea ca premisă verificarea oportunității nașterii actului juridic, ci verificarea legalității acestuia.

În cazul dedus judecății regulile instituite nu au fost nici suficiente, nici posibile pentru atingerea obiectivului afirmat - aducerea Spitalului Clinic de Urgență S.S. din Iași în categoria I - nivel de competență foarte înalt. Ca urmare, H.G. nr. 85/2011 nu este legală, astfel că sentința Curții de Apel Iași, care stabilește contrariul, este tot nelegală. Se mai arată că respingerea cererii de amendare a Ministrului Sănătății din cauza neexecutării obligației de a-l repune în funcție pe reclamant s-a bazat pe soluția de respingere a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011. II. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Ministerul Sănătății arată că soluția instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. Astfel, arată recurentul că intimatul-reclamantul a solicitat aplicarea unei sancțiuni considerând că pârâtul nu a înțeles să pună în executare Sentința civilă nr. 256/CA pronunțată în ședința publică din data de 1 noiembrie 2010 de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 139/45/2010 prin care s-a dispus anularea Ordinului ministrului sănătății nr. 674/2010 emis de către ministrul sănătății, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3313/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, dar în realitate Ministerul Sănătății a pus în executare sentința mai sus menționată, astfel încât solicitarea reclamantului era neîntemeiată și trebuia respinsă.

Reținerea primei instanțe potrivit căreia "Curtea nu poate primi susținerea pârâtei că nu a putut fi făcută plata datorită lipsei datelor personale ale reclamantului care nu i-au fost puse la dispoziție. În acest sens, curtea reține că datele reclamantului se regăsesc la dispoziția sa prin intermediul spitalului la care lucrează reclamantul, acesta fiind salarizat lunar", este nefondată, având în vedere faptul că "spitalul la care lucrează reclamantul" nu a fost parte în prezentul litigiu, iar plata trebuia făcută direct către reclamant și nu prin intermediul spitalului. Arată recurentul-pârât că Ministerul Sănătății a pus în executare Sentința civilă nr. 256/CA/2010 prin emiterea adeverinței din 23 aprilie 2012, iar executarea sub aspect financiar nu a fost posibilă din culpa intimatului reclamant.

Referitor la reținerea neîntemeiată a instanței de fond că dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 nu sunt aplicabile Sentinței civile nr. 256/CA/2010, recurentul arată că în prezent, practica judiciară nu este unitară cu privire la sfera de aplicabilitate a O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că nu este posibilă o unificare a practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii, astfel că doar instanțele de judecată care judecă fondul cauzei sunt cele în măsură să stabilească dacă actul normativ este aplicabil în litigiul dedus judecății.

Subliniază recurentul că obiectul prezentei cauze în constituie nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești și nu modul cum aceasta este pusă în executare, iar cu privire la aplicarea O.U.G. nr. 71/2009, Ministerul Sănătății nu a susținut că acest act normativ a fost motivul pentru care nu a făcut plata către intimatul reclamant, așa cum în mod nefondat a reținut prima instanță, ci doar a precizat modalitatea în care va fi făcută această plată în momentul în care intimatul reclamant va pune la dispoziție instituției pârâte elementele necesare efectuării acestei plăți. Recurentul arată că referitor la daunele morale solicitate de reclamant, prima instanță a neținut în mod temeinic și legal că "în privința acestora trebuie administrate probe pentru dovedirea producerii unor suferințe morale, a impactului concret asupra persoanei vătămate, pentru a determina de la caz la caz, existența și cuantumul acestora.

Or, în cauză curtea constată ca nu s-a făcut dovada unei suferințe morale deosebite și implicit a unui prejudiciu suferit de reclamant ca urmare a neexecutării Sentinței nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași, și prin urmare va respinge această cerere". Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale aplicabile în materie, Curtea le va respinge ca nefondate pentru considerentele ce se vor arăta: I. Recursul declarat și formulat în termen legal de reclamantul-recurent C.R.N Prin recursul său, recurentul-reclamant a criticat sentința pronunțată sub aspectul respingerii excepției de nelegalitate pe care a invocat-o în cadrul acțiunii formulate în baza dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ și fiscal, cu privire la H.G.

nr. 85/2011, ceea ce a dus la imposibilitatea reintegrării sale în funcția avută. Cu privire la susținerile recurentului-reclamant făcute în recurs, în sensul că în mod greșit a fost respinsă excepția de nelegalitate invocată, Curtea va reține că acestea sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare. Astfel, faptul că instanța de fond nu a încuviințat probe în dovedirea excepției de nelegalitate invocate, nu este de natură a atrage "nulitatea" hotărârii pronunțate, de vreme ce în raport de obiectul excepției invocate, în mod corect prima jurisdicție, prin încheierea de ședință din 17 octombrie 2012 a reținut că probele cu interogatoriu și acte solicitate de recurent sunt inutile, având în vedere dispozițiile art. 167 C. proc.

civ. Cât privește soluționarea pe fond a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011 privind desființarea I.G.H. Iași și reorganizarea acestuia în C.G.H. Iași, Curtea reține de asemenea că susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate. Sub acest aspect, este unanim admis în jurisprudența instanței supreme că în analiza unei excepții de nelegalitate sunt avute în vedere eventualele încălcări a unei sau unor dispoziții dintr-un act normativ de rang superior și nu aspectele care țin de oportunitatea adoptării normei sau hotărârii de Guvern a cărei nelegalitate se solicită a se constata. Or, așa cum în mod corect instanța de fond a reținut, H.G. nr. 85/2011 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituție și art. 174 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sistemul sănătății și că între prevederile art. 1 și 3 din această hotărâre nu există contradicții, deoarece prin același act normativ și nu prin acte succesive, este desființat I.G.H.

Iași ca persoană juridică și reorganizat în C.G.H. Iași. Cu alte cuvinte, prin H.G. nr. 85/2011 nu s-a adus nicio încălcare a vreunei dispoziții sau norme dintr-un act normativ de rang superior, la elaborarea acesteia fiind respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, recursul reclamantului-recurent C.R.N. formulat atât împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 cât și împotriva sentinței pronunțate, va fi respins ca nefondat. II.

Recursul formulat și declarat în termen de recurentul-pârât Ministerul Sănătății În cauza dedusă judecății, recurentul-pârât a fost chemat în judecată în temeiul dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ pentru neexecutarea în termenul legal a Sentinței nr. 256/CA/2010 a Curții de Apel Iași rămasă irevocabilă la 8 iunie 2011 prin Decizia nr. 3313/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru aplicarea acestor dispoziții legale la dosar au fost făcute probe incontestabile din care rezultă că reclamantul-intimat a solicitat încă din luna octombrie 2011 punerea în executare a Sentinței nr. 256/2010, precum și plata despăgubirilor stabilite, fără însă a primi niciun răspuns.

Rezultă de asemenea că ulterior (martie 2012) reclamantul-intimat a revenit cu o nouă cerere în acest sens care de asemenea, a rămas fără răspuns. Așa fiind, în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, în sensul stabilirii unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie în sarcina recurentului-pârât, începând cu a 30-a zi de la data rămânerii irevocabile a sentinței și până la plata integrală a despăgubirilor cuvenite în baza Sentinței civile nr. 265/CA/2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași. Susținerea recurentului-pârât în sensul că nu a putut executa sentința deoarece nu cunoștea adresa de domiciliu a reclamantului, este neîntemeiată având în vedere că aceste date existau la serviciul de contabilitate al spitalului unde acesta a lucrat.

Tot astfel, neîntemeiată este și susținerea făcută cu privire la faptul că neexecutarea sentinței nu s-a făcut ca urmare a adoptării O.G. nr. 71/2009 care prevedea eșalonarea și amânarea plăților până în anii 2011 și 2012. Sub acest aspect Curtea reține că dispozițiile O.G. nr. 71/2009 nu sunt incidente în cauză, deoarece ordonanța mai sus invocată, vizează plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar (sume de bani ce vizează acordarea în plus față de indemnizația de bază și a treptei de salarizare, etc.) și nicidecum sume de bani datorate cu titlu de despăgubiri pentru încetarea raporturilor de muncă în baza unui ordin ulterior anulat.

În consecință, și acest recurs urmează a fi respins ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de C.R.N. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 și a Sentinței nr. 307/2012 din 8 octombrie 2012 ale Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal și de Ministerul Sănătății împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2012. Procesat de GGC - AS