ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3692/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4F din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul N.L. și pârâții SC B.R.D.-G.S.G. SA, G.I.E. și M.I., în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. S-a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 24077/299/2009, reclamantul N.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții, constatarea nulității absolute a actului de adjudecare din 17 ianuarie 2003, restabilirea situației anterioare încheierii actului de adjudecare și obligarea pârâților SC B.R.D.-G.S.G. SA și G.I.E. la plata sumei de 7.744.000 ROL reprezentând prejudiciu material, în cazul în care restabilirea situației anterioare nu este posibilă.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1000 alin. (3), raportat la art. 966 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1078 din 28 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. S-a apreciat că, față de condițiile legale de învestire, competența instanței se stabilește în conformitate cu prevederile art. 1 și art. 2 C. proc. civ., respectiv decizia nr. 32 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin sentința civilă nr. 1304 din 29 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătorie sectorului 1 București.

A reținut că, din actul de adjudecare din 17 ianuarie 2003, rezultă că reclamantul N.L. a avut calitatea de debitor în cadrul dosarului execuțional. Fiind parte în cadrul dosarului execuțional finalizat prin emiterea actului de adjudecare atacat prin prezenta, reclamantul nu se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 401 alin. (3) care prevede că „neintroducerea contestației în termenul prevăzut de alin. (2) nu-l împiedică pe cel de-al treilea să-și realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condițiile legii”. Așadar, reclamantul are deschisă numai calea contestației la executare, supusă dispozițiilor legale amintite, care prevăd și competența materială în această materie. Or, în materie execuțională, competența de executare aparține judecătoriei, potrivit art. 1 alin. (1) C. proc.

civ., indiferent care este valoarea economică a bunului care a făcut obiectul executării silite. Dosarul a fost înaintat Curții de Apel București, în vederea soluționării conflictului negativ de competență, constatat prin sentința civilă nr. 1304 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Prin sentinței civilă nr. 4F din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 București. S-a apreciat că actul de adjudecare constituie actul procedural prin care se finalizează executarea silită, iar anularea acestuia, în cazul în care se consideră că reprezintă o măsură ilegală de executare silită, se realizează prin mijlocul procedural al contestației la executare.

În acest sens, art. 399 alin. (2) C. proc. civ. prevede că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal. Astfel, în cadrul contestației la executare se poate ataca orice act și orice aspect al procedurii de executare cerându-se chiar anularea întregii executări. În cauză, reclamantul este debitor, parte în raportul juridic execuțional, și solicită anularea actului de adjudecare emis la finalul procedurii de executare silită. Partea vătămată prin executare nu are la îndemână o acțiune directă pentru constatarea nulității actelor de executare, ci poate invoca acest motiv numai pe calea contestației la executare, întrucât dispozițiile legale privind contestația la executare au caracterul unor dispoziții speciale care derogă de dreptul comun.

Regulile de competență în această materie sunt prevăzute de art. 400 C. proc. civ. și constituie o excepție de la regula înscrisă în art. 2 C. proc. civ. referitoare la competența după valoare. Astfel, toate contestațiile care se ridică asupra executării silite se îndreaptă la instanța care execută hotărârea, în temeiul art. 400 alin. (1) C. proc. civ. Criteriul valoric este irelevant pentru stabilirea competenței materiale de soluționare a contestațiilor la executare, întrucât normele înscrise în art. 400 C. proc. civ. derogă, sub acest aspect, de la dreptul comun. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 08 februarie 2011, reclamantul N.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Instanța de fond a interpretat în mod greșit normele legale incidente acțiunii deduse judecății.

S-a susținut că, în fapt, acțiunea pendinte este o acțiune civilă rămasă nesoluționată dintr-o cauza penală, prin care numitului G.I.E. i-a fost aplicat art. 18 1 C. pen. Este inadmisibil punctul de vedere al instanțelor anterioare, conform căruia actul de adjudecare poate fi atacat doar pe calea contestației la executare. Nu s-a reținut că, prin acțiunea promovată, reclamantul a cerut exact ceea ce ar fi făcut instanța penală dacă ar fi judecat cauza, respectiv a exercitat acțiunea civilă rămasă nesoluționată într-o cauza penală. A susținut că aceasta nu este o acțiune specifică procedurii de executare, ci o acțiune de drept comun, așa cum rezultă din conținutul ei explicit. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Important pentru cauza pendinte este faptul că, din actul de adjudecare din 17 ianuarie 2003, rezultă că reclamantul a avut calitatea de debitor în cadrul dosarului execuțional.

În raport de această calitate, și dat fiind obiectul cauzei pendinte, anularea actului de adjudecare emis la finalul procedurii de executare silită, s-a apreciat corect că partea vătămată prin executare nu are la îndemână o acțiune directă pentru constatarea nulității actelor de executare, ci doar contestația la executare, întrucât dispozițiile legale privind contestația la executare au caracterul unor dispoziții speciale care derogă de dreptul comun. Regulile de competență în această materie sunt prevăzute de art. 400 C. proc. civ. și constituie o excepție de la regula înscrisă în art. 2 C. proc. civ. referitoare la competența după valoare. În raport de acest temei de drept explicit, toate contestațiile care se ridică asupra executării silite se îndreaptă la instanța care execută hotărârea [ art. 400 alin. (1) C. proc.

civ.]. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.L. împotriva sentinței nr. 4F din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.