ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3692/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4F din 24 ianuarie 2011,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit competența de soluționare

a cauzei privind pe reclamantul N.L. și pârâții SC B.R.D.-G.S.G. SA, G.I.E. și M.I.,

în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

S-a reținut că prin cererea

de chemare în judecată înregistrată sub nr. 24077/299/2009, reclamantul N.L. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții, constatarea nulității absolute a actului de adjudecare

din 17 ianuarie 2003, restabilirea situației anterioare încheierii actului de adjudecare

și obligarea pârâților SC B.R.D.-G.S.G. SA și G.I.E. la plata sumei de 7.744.000

ROL reprezentând prejudiciu material, în cazul în care restabilirea situației anterioare

nu este posibilă.

În drept, reclamanții

au invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1000 alin. (3), raportat la

art. 966 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 1078 din 28 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

S-a apreciat că, față

de condițiile legale de învestire, competența instanței se stabilește în conformitate

cu prevederile art. 1 și art. 2 C. proc. civ., respectiv decizia nr. 32 din 09

iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin sentința civilă

nr. 1304 din 29 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale a Tribunalului și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătorie sectorului 1 București.

A reținut că, din actul

de adjudecare din 17 ianuarie 2003, rezultă că reclamantul N.L. a avut calitatea

de debitor în cadrul dosarului execuțional.

Fiind parte în cadrul

dosarului execuțional finalizat prin emiterea actului de adjudecare atacat prin

prezenta, reclamantul nu se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 401 alin. (3) care

prevede că „neintroducerea contestației în termenul prevăzut de alin. (2) nu-l împiedică

pe cel de-al treilea să-și realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condițiile

legii”.

Așadar, reclamantul are

deschisă numai calea contestației la executare, supusă dispozițiilor legale amintite,

care prevăd și competența materială în această materie.

Or, în materie execuțională,

competența de executare aparține judecătoriei, potrivit art. 1 alin. (1) C.

proc. civ., indiferent care este valoarea economică a bunului care a făcut obiectul

executării silite.

Dosarul a fost înaintat

Curții de Apel București, în vederea soluționării conflictului negativ de competență,

constatat prin sentința civilă nr. 1304 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

Prin sentinței civilă

nr. 4F din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 București.

S-a apreciat că actul

de adjudecare constituie actul procedural prin care se finalizează executarea silită,

iar anularea acestuia, în cazul în care se consideră că reprezintă o măsură ilegală

de executare silită, se realizează prin mijlocul procedural al contestației la executare.

În acest sens, art. 399 alin. (2) C. proc. civ. prevede că nerespectarea dispozițiilor

privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare

atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

Astfel, în cadrul contestației

la executare se poate ataca orice act și orice aspect al procedurii de executare

cerându-se chiar anularea întregii executări.

În cauză, reclamantul

este debitor, parte în raportul juridic execuțional, și solicită anularea actului

de adjudecare emis la finalul procedurii de executare silită. Partea vătămată prin

executare nu are la îndemână o acțiune directă pentru constatarea nulității actelor

de executare, ci poate invoca acest motiv numai pe calea contestației la executare,

întrucât dispozițiile legale privind contestația la executare au caracterul unor

dispoziții speciale care derogă de dreptul comun.

Regulile de competență

în această materie sunt prevăzute de art. 400 C. proc. civ. și constituie o excepție

de la regula înscrisă în art. 2 C. proc. civ. referitoare la competența după valoare.

Astfel, toate contestațiile

care se ridică asupra executării silite se îndreaptă la instanța care execută hotărârea,

în temeiul art. 400 alin. (1) C. proc. civ.

Criteriul valoric este

irelevant pentru stabilirea competenței materiale de soluționare a contestațiilor

la executare, întrucât normele înscrise în art. 400 C. proc. civ. derogă, sub acest

aspect, de la dreptul comun.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs la data de 08 februarie 2011, reclamantul N.L.,

prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Instanța de fond a interpretat

în mod greșit normele legale incidente acțiunii deduse judecății.

S-a susținut că, în fapt,

acțiunea pendinte este o acțiune civilă rămasă nesoluționată dintr-o cauza penală,

prin care numitului G.I.E. i-a fost aplicat art. 18

1

C. pen.

Este inadmisibil punctul

de vedere al instanțelor anterioare, conform căruia actul de adjudecare poate fi

atacat doar pe calea contestației la executare.

Nu s-a reținut că, prin

acțiunea promovată, reclamantul a cerut exact ceea ce ar fi făcut instanța penală

dacă ar fi judecat cauza, respectiv a exercitat acțiunea civilă rămasă nesoluționată

într-o cauza penală.

A susținut că aceasta

nu este o acțiune specifică procedurii de executare, ci o acțiune de drept comun,

așa cum rezultă din conținutul ei explicit.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce urmează:

Important pentru cauza

pendinte este faptul că, din actul de adjudecare din 17 ianuarie 2003, rezultă că

reclamantul a avut calitatea de debitor în cadrul dosarului execuțional.

În raport de această calitate,

și dat fiind obiectul cauzei pendinte, anularea actului de adjudecare emis la finalul

procedurii de executare silită, s-a apreciat corect că partea vătămată prin executare

nu are la îndemână o acțiune directă pentru constatarea nulității actelor de executare,

ci doar contestația la executare, întrucât dispozițiile legale privind contestația

la executare au caracterul unor dispoziții speciale care derogă de dreptul comun.

Regulile de competență

în această materie sunt prevăzute de art. 400 C. proc. civ. și constituie o excepție

de la regula înscrisă în art. 2 C. proc. civ. referitoare la competența după valoare.

În raport de acest temei

de drept explicit, toate contestațiile care se ridică asupra executării silite se

îndreaptă la instanța care execută hotărârea

[

art. 400 alin. (1) C.

proc. civ.].

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul N.L. împotriva sentinței nr. 4F din 24 ianuarie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 mai 2011.