ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1194/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1194/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Prin cererea

înregistrată pe roiul Tribunalului București la data de 2 octombrie 2009, sub

nr. 38972/3/2009, reclamanta S.L.M. a chemat în judecată pe pârâții B. București

și U.N.B.R., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună

anularea hotărârii arbitrate nr. 2 din 29 ianuarie 2009 emisă de Baroul București.

Curtea de Apel

București, secția a Vlll-a civilă, investită cu soluționarea cauzei, a trimis

dosarul unei secții civile, prin încheierea din data de 12 aprilie 2011, cu

motivarea că acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale este dată de legiuitor

In competența instanței civile, potrivit art. 385 C. proc. civ., coroborat cu

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., iar instanța civilă competentă este Curtea

de Apel București.

Cererea a fost

înregistrată pe rolul Secției a ll-a Civilă a Curții de Apel București sub nr.

4284/2/2011.

Anterior

declanșării procedurii menționate, reclamanta S.L.M. a chemat în judecată, la

data de 3 martie 2009, pe pârâții R.M.A., R.A. și S.C.P.A. R.R., învestind, tot

cu o cerere în anularea hotărârii arbitrale nr. 2 din 29 ianuarie 2009 a

Baroului București, Secția Comercială a Curții de Apel București.

Prin încheierea

din 7 aprilie 2009 această instanță a trimis cererea fa una dintre secțiile

civile ale Curții de Apei București, tar ca urmare a acestei declinări de

competență a fost sesizată Secția a IV-a Civilă a Curții de Apel București.

Având în vedere

că Secția a IV-a Civilă a Curții de Apel București a fost sesizată la 23 iunie

2009, anterior sesizării Secției a ll-a Civilă a Curții de Apei București că

obiectul litigiului este, potrivit ambelor cereri formulate de reclamanta,

anularea hotărârii arbitrale nr. 2 din 29 ianuarie 2009, dosarele au fost

conexate sub nr. 3811/2/2009 de către Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă.

Prima instanță

a constatat că obiectul prezentei cauze este anularea hotărârii arbitrale nr. 2

din 29 ianuarie 2009 dată de Baroul București în litigiul dintre reclamanta S.L.M.

și S.C.P.A. R.R. astfel că, B. București și U.N.B.R. nu

au

calitate procesuală în prezenta cauză, având în vedere

procedura aplicabilă litigiului, conform S.P.A. (art. 452 și urm.) și

dispozițiilor C. proc. civ., privind arbitrajul (art. 340 și urm. C. proc.

civ.).

Prin hotărârea

arbitrală nr. 2 din 29 ianuarie 2009, Tribunalul Arbitral al Baroului București

a respins cererea reclamantei S.L.M. de anulare a hotărârii Adunării Generale a

A.S.C.P.A. R.R., a respins cererea reclamantei de obligare a pârâților ia plata

cotei aferente participației sate în societate, de la data dobândirii și până

la data încetării calității sale de asociat; a respins cererea de obligare a

pârâților la plata cotei aferente participației reclamantei în mijloace fixe

achiziționate de Societate; a admis, în parte, cererea reclamantei și a obligat

pe pârâți, în solidar, la regularizarea oricărei diferențe la plata

contribuției datorate de d-na avocat S.L.M., C.A.A., pentru perioada 28 iunie

2005 - 31 august 2007 și a respins cererea pentru perioada 1 septembrie 2007 -

2 iulie 2008.

Reclamanta S.L.M.

a solicitat anularea hotărârii arbitrale, susținând că a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor Codului Fiscal; că tribunalul arbitrar nu a fost

constituit în conformitate cu convenția arbitrală; că tribunalul arbitrar s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut; a dat mai mult decât s-a

cerut; nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut; hotărârea cuprinde dispoziții

care nu se pot aduce la îndeplinire; hotărârea încalcă ordinea publică, bunele

moravuri și dispoziții imperative ale legii.

Motivele de

anulare a hotărârii arbitrare nu au fost găsite în speță, nu a existat nici o

convenție arbitrară. Soluționarea litigiului pe calea arbitrajului este

prevăzută de Statutul profesiei de avocat (art. 242) cu trimitere la normele de

procedură civilă în cazul în care statutul nu conține norme speciale. Conform

statutului menționat (art. 245) în cazul în care părțile nu se înțeleg asupra

persoanei arbitrului, decanul va desemna un avocat din barou. în speță, părțile

nu s-au înțeles asupra persoanei arbitrului și fiecare a propus un alt arbitru,

pe G.F. respectiv pe S.M. De aceea, pentru că un singur arbitru trebuia să

soluționeze ambele cereri ale părților (cererea principală și cererea

reconvențională) decanul baroului a desemnat, în conformitate cu dispozițiile

statutului avocaților, un alt arbitru, avocat din barou, De aceea prima

instanță a constatat ca tribunalul arbitrar a fost constituit în conformitate

cu dispozițiile statutului avocaților, acceptat de reclamantă, de vreme ce are

calitatea de avocat.

Nici cel de-al

doilea motiv de anulare nu a fost găsit întemeiat.

Reclamanta a

susținut că Tribunalul arbitrar a fost Investit cu o cerere patrimonială, prin

care se solicita stabilirea și acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite ei

în calitate de asociat.

Aceste drepturi

nu au fost calculate, iar tribunalul nu s-a pronunțat asupra lor, ci asupra

izvorului ce a generat drepturile patrimoniale.

Tribunalul

arbitrar s-a pronunțat asupra acestei cereri prin respingere. El a respins

cererea de obligare a pârâților la plata către reclamantă a cotei aferente

participației sale în societate, inclusiv accesorii, de la data dobândirii și

până la data încetării calității de asociat. Dispozițiile art. 384 C. proc.

civ., nu permit cenzurarea de către instanță a motivelor de fapt pentru care

cererea a fost respinsă, deoarece hotărârea arbitrară nu poate fi atacată decât

pentru motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de textul de lege

menționat. De altfel, conform dispozițiilor art. 248 din Statutul avocaților,

litigiul a fost soluționat exclusiv în drept, de aceea a fost găsită ca

inadmisibilă evaluarea unor motive de fapt în acest stadiu al procesului.

S-a mai

constatat că hotărârea atacată nu cuprinde dispoziții ce nu pot fi aduse la

îndeplinire. Sub acest motiv de anulare, reclamanta a invocat contradictorialitatea

dintre dispozițiile hotărârii arbitrate nr. 1 și dispozițiile hotărârii

arbitrale nr. 2, însă obiectul prezentei cereri de anulare este numai hotărârea

arbitrară nr. 2, iar ea nu conține dispoziții ce nu pot fi aduse la

îndeplinire.

În ultimul

motiv de anulare prezentat de reclamantă, aceasta a susținut că tribunalul arbitrar

nu i-a respectat dreptul la apărare, a încălcat bunele moravuri și dispozițiile

codului fiscal.

Respingerea probei constând în expertiză

contabilă a fost a fost găsită ca legală, având în vedere dispozițiile

statutare, potrivit cărora

tribunalul

arbitral a judecat exclusiv în drept. Prima instanță a apreciat ca

termenul

de 7 zile a fost suficient pentru că reclamanta, care este

avocat, să-și pregătească apărarea asupra unei

cereri pe care a inițiat-o

în cunoștință deplină, atât a pârtilor cât și

a faptelor care au generat-o,

inclusiv a

aspectelor invocate de partea adversă, astfel că acest motiv de

anulare

a fost respins.

Confuzia cu privire la data încetării calității

de asociat a reclamantei

nu este creată în hotărârea atacată, iar acest

aspect nu reprezintă, în sine, o încălcare a bunelor moravuri.

Hotărârea

arbitrară nu a avut ca obiect verificarea conformității legale a declarării

impozitului pe venituri a societății civile de avocați, nu a stabilit nici dacă

impunerea fiscală s-a făcut potrivit contractului de asociere sau dacă taxele

și impozitele datorate Statului au fost cele legale.

Toate aceste aspecte exced prezentului litigiu și

exced soluționării

pe calea arbitrajului, deoarece raporturile dintre

stat și persoanele fizice

și juridice nu

sunt susceptibile de soluționare pe calea arbitrajului, nefiind

drepturi

și obligații aflate la dispoziția părților.

Interpretarea

dispozițiilor art. 1182 C. civ., de către tribunalul arbitrar nu reprezintă, în

limitele art. 364 lit. i) C. proc. civ., o încălcare a unor dispoziții

imperative ale legii și, de asemenea, nici interpretarea de către tribunalul arbitrar

a celorlalte dispoziții statutare, contractuale sau legale, la care reclamanta

face referire în cererea de anulare, nu poate fi considerată ca fiind de natură

a încălca dispoziții imperative ale legii.

Reclamanta nu a

dovedit împrejurarea că prin interpretarea dată unor dispoziții legale,

hotărârea arbitrar a încălcat dispoziții legale imperative, altele ori pe cele

interpretate. Ea a criticat numai modul de interpretare și aplicare al acestor

dispoziții, or acest aspect nu este

suficient

pentru anularea hotărârii arbitrate. Dispozițiile art. 384 lit. i) C. proc.

civ.,

se referă la încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, iar

prima instanță a apreciat că nici una dintre dispozițiile legate la care

reclamanta a făcut referire, cu excepția celor date în materie

fiscală, nu are un caracter imperativ. De

asemenea, nu legea a fost cea

care a

generat, în mod direct și nemijlocit, obligații și drepturi ale părților,

disputate

în prezentul proces, ci propriile lor contracte. Iar aceste din urmă acte,

analizate de tribunalul arbitrar nu au natura juridica a unei dispoziții legale

imperative, chiar dacă potrivit art. 969 C. civ., contractul este legea

părților, deoarece nu la o astfel de „lege” se referă dispozițiile art. 364 lit.

i) C. proc. civ.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.L.M., aducându-i

următoarele critici:

1.

Hotărârea primei instanțe este

nelegală, deoarece, aceasta a reținut, în mod greșit, existența unei singure

cereri de arbitrare și a unei cereri reconvenționale, această situație fiind

neconformă cu adevărul, deoarece recurenta a formulat doua cereri de arbitraj,

distincte, prima fiind înregistrată Ia Baroul București cu nr. 2111 din 14

martie 2008, prin care a fost propus ca arbitru pe d-nul avocat G.F., iar

pârâții au depus, ulterior, cererea cu nr. 3881 din 1 aprilie 2008 și au propus

ca arbitru pe d-nul avocat S., iar în cadrul acestei din urmă cereri de arbitrare

recurenta a formulat cerere reconvenționala, care este distinctă de cele două

cereri de arbitrare principale.

Recurenta

apreciază că cererea nr. 2, formulată de către pârâți și cererea reconvențională

de ea

;

ca răspuns la această cerere, ar fi trebuit să facă obiectul

a două dosare de arbitraj distincte, dosare care ar fi urmat să fie conexate

numai după verificarea de către arbitrul numit în primul dosar, a obiectului

celor două cereri și a existenței motivelor de conexare.

Prin urmare,

recurenta a apreciat că, atâta timp cât avocatul desemnat ca arbitru nu a

refuzat, în scris, acceptarea poziției de arbitru, iar părțile nu au contestat

alegerea făcută de către partea adversă, arbitrii desemnați de către părți

aveau datoria să soluționeze Fiecare litigiu, iar nu persoana desemnată de

către Prodecanul Baroului, astfel încât numirea unui singur arbitru, anterior

conexării celor două dosare, prin decizia nr. 3680 din 13 mai 2008, emisă de

Prodecanul Baroului București, este nelegală.

2.

Deși excepțiile privind nelegala

constituire a tribunalului arbitrar și nelegala conexare a celor două cereri au

fost invocate de către recurenta-pârâtă la primul termen și reiterate la cel

de-ai doilea, în hotărârea primei instanțe nu se face referire la faptul că

tribunalul arbitrar a procedat la respingerea, ca tardivă, a excepției nelegalei

constituiri a acestuia, fără a analiza pe fond excepția.

Recurenta-reclamantă

a mai susținut că nu a avut suficient timp să-și pregătească apărarea cu

privire la întâmpinarea și cererea de conexare și completare depusă de către partea

adversă.

3.

Este nelegală reținerea primei instanțe,

în sensul că litigiul trebuie soluționat exclusiv în drept, deoarece, un

arbitraj presupune ca litigiul să se soluționeze cu respectarea normelor de

drept procesual și ele drept material aplicabile în materie.

4.

Prima instanță nu a motivat respingerea

acțiunii în anulare motivat de faptul că tribunalul arbitral s-a pronunțat cu

privire la altceva decât i s-a cerut, mai precis, prima instanță nu a răspuns

criticilor cu privire la nepronunțarea relativ la cererea nr. 1 formulată de

reclamantă. tribunalul arbitrar pronunțându-se cu privire la izvorul care a

generat drepturile patrimoniale și nu pe cuantumul acestor drepturi.

Practic,

tribunalul arbitrar, prin refuzul de a aproba proba cu expertiza contabilă, a

refuzat să soluționeze capătul de cerere privind drepturile reclamantei,

pronunțându-se astfel, pe altceva decât i s-a cerut,

5.

Recurenta-reclamantă susține că prima

instanță a soluționat în mod greșit critica privind contrarietatea dintre

hotărârea parțială nr. 1 din 2 iulie 2008 și hotărârea nr. 2 din 29 ianuarie

2009, deoarece din cuprinsul acestor hotărâri ar rezulta, pe de o parte, că la

data de 2 iulie 2008 a încetat calitatea sa de asociat ai S.C.P.A. R.R.,

conform primei hotărâri, iar pe de altă parte, din cealaltă hotărâre, ar

rezulta că această calitate a încetat la data de 27 martie 2008.

Ca atare, în

mod greșit a reținut prima instanță că hotărârea arbitrată nr. 2 nu cuprinde

dispoziții ce nu pot fi aduse la îndeplinire, deoarece, în opinia reclamantei,

din interpretarea acestei hotărâri ar rezulta, ori că și-a exercitat profesia,

concomitent, în cadru a două forme de organizare, ori ca nu și-a exercitat

profesia în nicio forma de organizare.

6.

Prima instanță a reținut, în mod

greșit, că tribunalul arbitrar a respins, în mod întemeiat, proba constând în

expertiză contabilă pe motiv că acesta ar fi judecat, exclusiv, în drept.

În acest sens

recurenta-reclamantă a pretins că nu este admisibilă concluzia, potrivit

căreia, soluționarea „în drept” a litigiului, ar presupune pronunțarea unei

hotărâri care să aibă în vedere doar temeiul pretențiilor, nu și valorificarea

acestora.

Mai mult,

recurenta-reclamantă susține că i s-a încălcat și dreptul la apărare, aceasta

fiind citată cu încălcarea dispozițiilor art. 358

3

C. proc. civ.,

citația fiindu-i înmânată cu doar 7 zile înainte de termenul fixat fără a i se

aduce la cunoștință, obiectul cererii și calitatea părților.

În mod greșit a

considerat tribunalul arbitrar că nu mai poate propune excepții, astfel încât i-a

respins excepțiile invocate, una ca fiind tardivă și alta ca neîntemeiată.

7.

Hotărârea primei instanțe încalcă

bunele moravuri și ordinea de drept, deoarece generează confuzie cu privire la

data la care a încetat calitatea de asociat a reclamantei, întrucât hotărârea

nr. 2 a tribunalului arbitrar, păstrată de către prima instanță, fiind ultima

hotărâre pronunțata în cauză, dar în același dosar, respectiv în dosarul nr. 1/2008

vine în contradicție cu dispozițiile hotărârii parțiale nr. 1 pronunțate de

către același tribunal arbitrar.

8.

Hotărârea tribunalului arbitrar, vine în

contradicție cu prevederile art. 46 pct. 22 din Normele metodologice de

aplicare a Codului fiscal (Legea nr. 571/2003).

Potrivit

acestor dispoziții legale, impunerea se face asupra venitului net distribuit,

or, conform contractelor de cesiune semnate de către recurenta-reclamantă cu

pârâții persoane fizice, deținea o cotă de 30 % din capitalul social al

societății, iar potrivit art. 24 din statutul societății civile profesionale de

avocați, repartizarea beneficiului net și a pierderilor se face proporțional cu

procentul din capitalul social deținut de fiecare asociat, reprezentantul

societății semnând, în mod constant» declarații anuale de venit, în care

reclamanta figurează cu o cotă de distribuție de 30 %.

Prin urmare,

este greșită concluzia tribunalului arbitrar în sensul că datele înscrise în

declarația dată în fata organelor administrației financiare sunt valabile numai

în fața acestora, iar veniturile reale ale persoanelor implicate putând fi

altele decât cele declarate, această situație reprezentând chiar o faptă

penală,

S-a apreciat de

către recurenta-reclamantă că, în mod greșit, a respins, prima instanță această

critică formulată împotriva hotărârii arbitrate, pe motiv că hotărârea arbitrală

nu ar fi avut ca obiect verificarea conformității legale a declarațiilor

privind impozitul pe venituri ale membrilor societății de avocatură, dar și că

aceste aspecte ar exceda litigiului de față.

Recurenta-reci

a mantă a susținut că prima instanță era obligată sa țină seama de aceste

dispoziții imperative ale legii, mai exact, aceasta era obligată să țină seama,

în soluționarea acțiunii în anulare, de conținutul actelor fiscale ce emanau de

ia societatea de avocatură.

n mod greșit a reținut prima instanță

că recurenta-reclamantă nu ar fi dovedit încălcarea unor norme legale, cât timp

aceasta a indicat dispozițiile legale imperative încălcate prin hotărârea

tribunalului arbitrar, iar critica respectivă se încadrează în motivele de

anulare a hotărârii arbitrare prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă

a indicat criticile cu privire ta faptul că hotărârea A.G.A. din 2002 nu a avut

dată certă, că aceasta nu a fost comunicată B. București și nici administrației

financiare competente, și că nu a fost înregistrată în registrul ce conține

hotărârile adunărilor generale ale asociaților.

De asemenea,

prima instanță, în analizarea acțiunii în anulare, nu a ținut cont de criticile

privind încălcarea de către tribunalul arbitrar a principiului rolului activ,

precum și dispozițiile art. 1492 alin. (2) C. civ., dar și cele privind încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Trebuie

menționat, în primul rând, faptul că instanța de recurs a avut în vedere numai

motivele de recurs care au fost invocate prin cererea de recurs, înregistrată la

data de 8 decembrie 2011 la Curtea de Apel București, deoarece numai acestea au

fost depuse în termenul prevăzut de art. 303 alin. (1) raportat la art. 301 C.

proc. civ., neanalizând motivele de recurs invocate ulterior, In cadrul

concluziilor scrise, depuse la data de 21 martie 2013, dar invocate și oral, cu

ocazia

critică nu poate fi reținută

Susținerea

recurentei-reclamante nu este adevărată.

Pe rolul

Baroului București s-au înregistrat două cereri de arbitrare, ambele fiind

soluționate în mod distinct, prin două hotărâri arbitrate separate.

Recurenta-reclamantă

nu a atacat hotărârea parțială nr. 1 ci doar hotărârea arbitrară nr. 2, însă,

folosind două căi distincte, și anume o cerere formulată în civil,

înregistrată, inițial, la Secția a Vl-a Comercială a Curții de Apel București,

după care aceasta a fost scoasă de pe rol și repartizată la Secția a IV-a

Civilă, sub nr. 3811/2/2009, și o altă cerere, formulată In contencios

administrativ, inițial, la Tribunalul București, care și-a declinat competența la

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal (dosar

nr. 38972/3/2009), cauză care, în final, s-a conexat la Secția a IV-a Civilă a

Curții de Apel București, la dosarul nr. 3811/2/2009.

Critica

formulată de către recurenta-reclamantă privește soluția pronunțată de către

tribunalul arbitrar și nu pe cea pronunțată de către prima instanță. în

soluționarea acțiunii în anulare, astfel încât instanța de recurs nu poate

analiza în ce constă, din acest punct de vedere nelegalitatea deciziei recurate.

De altfel,

motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. c) C. proc. civ., se referă ia

constituirea tribunalului arbitrar, atunci când părțile au încheiat o convenție

arbitrală, însă nu și la ipoteza când arbitrajul este impus prin reguli

imperative, cum este cazul de față, reguli derivate din calitatea de avocat al

părților, potrivit Statutului profesiei de avocat.

de-a doua critică nu poate fi reținută,

Pe de o parte,

după cum s-a arătat mai sus, tribunalul arbitrar a fost constituit potrivit

Statutului profesiei de avocat și nu convenției părților, iar pe de altă parte,

deși prima instanță nu a analizat punct cu punct criticile formulate în

acțiunea în anulare, acestea au fost analizate în ansamblu, prima instanța

reținând că tribunalul arbitrar s-a pronunțat asupra izvorului ce a generat

drepturile patrimoniale și nu asupra întinderii acestora, pronunțând, în final,

o soluție de respingere a cererii introductive.

În altă ordine

de idei, tribunalul arbitrar a soluționat excepțiile invocate de către

reclamantă, chiar dacă nu în sensul dorit de către aceasta, astfel încât nu se

poate reține că tribunalul arbitrar nu s~ar fi pronunțat asupra unor lucruri

care s-au cerut

cu privire la soluționarea litigiului de către tribunalul arbitrar, exclusiv,

în drept, nu poate fi reținută, deoarece procedura arbitrajului nu a fost

aleasă de părți prin convenție, aceasta fiind o procedură impusă, derivând din

calitatea de avocați a părților, în raport de Statutul profesiei respective,

astfel că tribunalul arbitrar a soluționat cererea în raport de această

situație.

Pentru aceleași

considerente ca cele de Ia pct. 3 nu poate fi reținută nici critica nr. 4,

neputându-se accepta faptul că respingerea probei cu expertiza contabilă ar

prezenta o nepronunțare a tribunalului arbitrar asupra a ceea ce s-a cerut, dar

nici că s-ar fi pronunțat pe altceva decât i s-a cerut.

de la pct. 5 nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, reclamanta nu a

atacat hotărârea parțială nr. 1, iar pe de altă parte, prin hotărârea arbitrală

nr. 2, a fost respinsă cererea reclamantei, or, textul art. 384 lit. i) C.

proc. civ., se referă la cuprinsul unei singure hotărâri arbitrale și nu la

faptul că două hotărâri arbitraje ar putea fi potrivnice.

de la pct. 6 nu poate fi reținută.

Aprecierile

privind netemeinicia respingerii probei cu expertiza contabilă, nu se

încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., raportat la art. 384 pct. a - i C. proc. civ., astfel încât acestea nu

pot fi analizate în calea de atac a recursului, pct. 10 și 11 ale art. 304 C.

proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

privind soluționarea doar „în drept” a litigiului, precum și cele referitoare

ta încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, vizează hotărârea arbitrală,

nu hotărârea atacată cu recurs, astfel încât instanța de recurs nu poate

aprecia, în concret, în ce constă nelegalitatea acestor aprecieri, în raport de

decizia recurată.

7.

Critica de la pct. 7 nu poate fi

reținută, deoarece, pe de o parte, recurenta-reclamantă nu arată în ce constă

contrarietatea hotărârii nr. 2 a tribunalului arbitrar, raportat la hotărârea

parțială nr. 1, a aceluiași tribunal, iar pe de altă parte, chiar dacă, ipotetic,

ar exista o asemenea contrarietate, acest lucru nu ar însemna încălcarea

bunelor moravuri și a ordinii de drept, această situație putând fi remediată pe

căile prevăzute de lege.

Prin urmare, nu

se poate reține incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat

la prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

8.

Nici critica de ia pct. 8 nu poate fi

reținută

Pe de o parte,

prima instanță, care a soluționat acțiunea în anulare, a arătat faptul că

hotărârea arbitrară nu a avut ca obiect verificarea conformității legale a

declarației privind impozitul pe venit, relativ (a societatea civilă de avocați

și nici dacă impunerea fiscală s-a făcut potrivit contractului de asociere sau

dispozițiilor legale, iar pe de altă parte, modul în care este formulată

această critică de către recurenta-reclamantă, vizează starea de fapt în

relațiile dintre asociați» în cadrul societății civile de avocați, deci

temeinicia hotărârii pronunțate, deci nu nelegalitatea acesteia, deoarece

obligația legală, de depunere corectă a declarațiilor fiscale, invocată de

câtre recurentă, are relevanță în raport cu organul fiscal, deci cu respectarea

obligațiilor fiscale ale societății civile de avocați, dar nu are legătură de

legalitate cu drepturile ce li se cuvin asociaților în societatea respectivă,

mai precis cu cota de participare la pierderi și beneficii, la care au aceștia

dreptul în cadrul societății, aprecierea asupra acestei cote fiind făcută de

către tribunalul arbitrar pe baza probelor administrate în cauză.

9.

Deși recurenta-reclamantă susține că

aspectele criticate la pct. 9 din cererea de recurs ar viza dispoziții legale

imperative, încălcate prin hotărârea tribunalului arbitrar, acestea vizează, în

fapt, greșita interpretare a probelor administrate în cauză, deci temeinicia

hotărârii recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, astfel încât acestea nu pot

fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 384

lit. i) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta S.L.I. împotriva sentinței civile nr. 33/ F din

18 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 21 martie 2013.