Decizia nr. 1194/2013 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 1/2008 — recurs

Hotărârea primei instanțe este nelegală, deoarece, aceasta a reținut, în mod greșit, existența unei singure cereri de arbitrare și a unei cereri reconvenționale, această situație fiind neconformă cu adevărul, deoarece recurenta a formulat doua cereri de arbitraj, distincte, prima fiind înregistrată Ia Baroul București cu nr. 2111 din 14 martie 2008, prin care a fost propus ca arbitru pe d-nul avocat G.F., iar pârâții au depus, ulterior, cererea cu nr. 3881 din 1 aprilie 2008 și au propus ca arbitru pe d-nul avocat S., iar în cadrul acestei din urmă cereri de arbitrare recurenta a formulat cerere reconvenționala, care este distinctă de cele două cereri de arbitrare principale. Recurenta apreciază că cererea nr. 2, formulată de către pârâți și cererea reconvențională de ea ; ca răspuns la această cerere, ar fi trebuit să facă obiectul a două dosare de arbitraj distincte, dosare care ar fi urmat să fie conexate numai după verificarea de către arbitrul numit în primul dosar, a obiectului celor două cereri și a existenței motivelor de conexare. Prin urmare, recurenta a apreciat că, atâta timp cât avocatul desemnat ca arbitru nu a refuzat, în scris, acceptarea poziției de arbitru, iar părțile nu au contestat alegerea făcută de către partea adversă, arbitrii desemnați de către părți aveau datoria să soluționeze Fiecare litigiu, iar nu persoana desemnată de către Prodecanul Baroului, astfel încât numirea unui singur arbitru, anterior conexării celor două dosare, prin decizia nr. 3680 din 13 mai 2008, emisă de Prodecanul Baroului București, este nelegală.

Deși excepțiile privind nelegala constituire a tribunalului arbitrar și nelegala conexare a celor două cereri au fost invocate de către recurenta-pârâtă la primul termen și reiterate la cel de-ai doilea, în hotărârea primei instanțe nu se face referire la faptul că tribunalul arbitrar a procedat la respingerea, ca tardivă, a excepției nelegalei constituiri a acestuia, fără a analiza pe fond excepția. Recurenta-reclamantă a mai susținut că nu a avut suficient timp să-și pregătească apărarea cu privire la întâmpinarea și cererea de conexare și completare depusă de către partea adversă.

Este nelegală reținerea primei instanțe, în sensul că litigiul trebuie soluționat exclusiv în drept, deoarece, un arbitraj presupune ca litigiul să se soluționeze cu respectarea normelor de drept procesual și ele drept material aplicabile în materie.

Prima instanță nu a motivat respingerea acțiunii în anulare motivat de faptul că tribunalul arbitral s-a pronunțat cu privire la altceva decât i s-a cerut, mai precis, prima instanță nu a răspuns criticilor cu privire la nepronunțarea relativ la cererea nr. 1 formulată de reclamantă. tribunalul arbitrar pronunțându-se cu privire la izvorul care a generat drepturile patrimoniale și nu pe cuantumul acestor drepturi. Practic, tribunalul arbitrar, prin refuzul de a aproba proba cu expertiza contabilă, a refuzat să soluționeze capătul de cerere privind drepturile reclamantei, pronunțându-se astfel, pe altceva decât i s-a cerut,

Recurenta-reclamantă susține că prima instanță a soluționat în mod greșit critica privind contrarietatea dintre hotărârea parțială nr. 1 din 2 iulie 2008 și hotărârea nr. 2 din 29 ianuarie 2009, deoarece din cuprinsul acestor hotărâri ar rezulta, pe de o parte, că la data de 2 iulie 2008 a încetat calitatea sa de asociat ai S.C.P.A. R.R., conform primei hotărâri, iar pe de altă parte, din cealaltă hotărâre, ar rezulta că această calitate a încetat la data de 27 martie 2008. Ca atare, în mod greșit a reținut prima instanță că hotărârea arbitrată nr. 2 nu cuprinde dispoziții ce nu pot fi aduse la îndeplinire, deoarece, în opinia reclamantei, din interpretarea acestei hotărâri ar rezulta, ori că și-a exercitat profesia, concomitent, în cadru a două forme de organizare, ori ca nu și-a exercitat profesia în nicio forma de organizare.

Prima instanță a reținut, în mod greșit, că tribunalul arbitrar a respins, în mod întemeiat, proba constând în expertiză contabilă pe motiv că acesta ar fi judecat, exclusiv, în drept. În acest sens recurenta-reclamantă a pretins că nu este admisibilă concluzia, potrivit căreia, soluționarea „în drept” a litigiului, ar presupune pronunțarea unei hotărâri care să aibă în vedere doar temeiul pretențiilor, nu și valorificarea acestora. Mai mult, recurenta-reclamantă susține că i s-a încălcat și dreptul la apărare, aceasta fiind citată cu încălcarea dispozițiilor art. 358 3 C. proc. civ., citația fiindu-i înmânată cu doar 7 zile înainte de termenul fixat fără a i se aduce la cunoștință, obiectul cererii și calitatea părților. În mod greșit a considerat tribunalul arbitrar că nu mai poate propune excepții, astfel încât i-a respins excepțiile invocate, una ca fiind tardivă și alta ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanțe încalcă bunele moravuri și ordinea de drept, deoarece generează confuzie cu privire la data la care a încetat calitatea de asociat a reclamantei, întrucât hotărârea nr. 2 a tribunalului arbitrar, păstrată de către prima instanță, fiind ultima hotărâre pronunțata în cauză, dar în același dosar, respectiv în dosarul nr. 1/2008 vine în contradicție cu dispozițiile hotărârii parțiale nr. 1 pronunțate de către același tribunal arbitrar.

Hotărârea tribunalului arbitrar, vine în contradicție cu prevederile art. 46 pct. 22 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal (Legea nr. 571/2003). Potrivit acestor dispoziții legale, impunerea se face asupra venitului net distribuit, or, conform contractelor de cesiune semnate de către recurenta-reclamantă cu pârâții persoane fizice, deținea o cotă de 30 % din capitalul social al societății, iar potrivit art. 24 din statutul societății civile profesionale de avocați, repartizarea beneficiului net și a pierderilor se face proporțional cu procentul din capitalul social deținut de fiecare asociat, reprezentantul societății semnând, în mod constant» declarații anuale de venit, în care reclamanta figurează cu o cotă de distribuție de 30 %. Prin urmare, este greșită concluzia tribunalului arbitrar în sensul că datele înscrise în declarația dată în fata organelor administrației financiare sunt valabile numai în fața acestora, iar veniturile reale ale persoanelor implicate putând fi altele decât cele declarate, această situație reprezentând chiar o faptă penală, S-a apreciat de către recurenta-reclamantă că, în mod greșit, a respins, prima instanță această critică formulată împotriva hotărârii arbitrate, pe motiv că hotărârea arbitrală nu ar fi avut ca obiect verificarea conformității legale a declarațiilor privind impozitul pe venituri ale membrilor societății de avocatură, dar și că aceste aspecte ar exceda litigiului de față. Recurenta-reci a mantă a susținut că prima instanță era obligată sa țină seama de aceste dispoziții imperative ale legii, mai exact, aceasta era obligată să țină seama, în soluționarea acțiunii în anulare, de conținutul actelor fiscale ce emanau de ia societatea de avocatură.

Î n mod greșit a reținut prima instanță că recurenta-reclamantă nu ar fi dovedit încălcarea unor norme legale, cât timp aceasta a indicat dispozițiile legale imperative încălcate prin hotărârea tribunalului arbitrar, iar critica respectivă se încadrează în motivele de anulare a hotărârii arbitrare prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ. În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat criticile cu privire ta faptul că hotărârea A.G.A. din 2002 nu a avut dată certă, că aceasta nu a fost comunicată B. București și nici administrației financiare competente, și că nu a fost înregistrată în registrul ce conține hotărârile adunărilor generale ale asociaților. De asemenea, prima instanță, în analizarea acțiunii în anulare, nu a ținut cont de criticile privind încălcarea de către tribunalul arbitrar a principiului rolului activ, precum și dispozițiile art. 1492 alin. (2) C. civ., dar și cele privind încălcarea dispozițiilor Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești. Trebuie menționat, în primul rând, faptul că instanța de recurs a avut în vedere numai motivele de recurs care au fost invocate prin cererea de recurs, înregistrată la data de 8 decembrie 2011 la Curtea de Apel București, deoarece numai acestea au fost depuse în termenul prevăzut de art. 303 alin. (1) raportat la art. 301 C. proc. civ., neanalizând motivele de recurs invocate ulterior, In cadrul concluziilor scrise, depuse la data de 21 martie 2013, dar invocate și oral, cu ocazia 1. Prima critică nu poate fi reținută Susținerea recurentei-reclamante nu este adevărată. Pe rolul Baroului București s-au înregistrat două cereri de arbitrare, ambele fiind soluționate în mod distinct, prin două hotărâri arbitrate separate. Recurenta-reclamantă nu a atacat hotărârea parțială nr. 1 ci doar hotărârea arbitrară nr. 2, însă, folosind două căi distincte, și anume o cerere formulată în civil, înregistrată, inițial, la Secția a Vl-a Comercială a Curții de Apel București, după care aceasta a fost scoasă de pe rol și repartizată la Secția a IV-a Civilă, sub nr. 3811/2/2009, și o altă cerere, formulată In contencios administrativ, inițial, la Tribunalul București, care și-a declinat competența la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal (dosar nr. 38972/3/2009), cauză care, în final, s-a conexat la Secția a IV-a Civilă a Curții de Apel București, la dosarul nr. 3811/2/2009. Critica formulată de către recurenta-reclamantă privește soluția pronunțată de către tribunalul arbitrar și nu pe cea pronunțată de către prima instanță. în soluționarea acțiunii în anulare, astfel încât instanța de recurs nu poate analiza în ce constă, din acest punct de vedere nelegalitatea deciziei recurate. De altfel, motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. c) C. proc. civ., se referă ia constituirea tribunalului arbitrar, atunci când părțile au încheiat o convenție arbitrală, însă nu și la ipoteza când arbitrajul este impus prin reguli imperative, cum este cazul de față, reguli derivate din calitatea de avocat al părților, potrivit Statutului profesiei de avocat. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută, Pe de o parte, după cum s-a arătat mai sus, tribunalul arbitrar a fost constituit potrivit Statutului profesiei de avocat și nu convenției părților, iar pe de altă parte, deși prima instanță nu a analizat punct cu punct criticile formulate în acțiunea în anulare, acestea au fost analizate în ansamblu, prima instanța reținând că tribunalul arbitrar s-a pronunțat asupra izvorului ce a generat drepturile patrimoniale și nu asupra întinderii acestora, pronunțând, în final, o soluție de respingere a cererii introductive. În altă ordine de idei, tribunalul arbitrar a soluționat excepțiile invocate de către reclamantă, chiar dacă nu în sensul dorit de către aceasta, astfel încât nu se poate reține că tribunalul arbitrar nu s~ar fi pronunțat asupra unor lucruri care s-au cerut 3. Nici critica cu privire la soluționarea litigiului de către tribunalul arbitrar, exclusiv, în drept, nu poate fi reținută, deoarece procedura arbitrajului nu a fost aleasă de părți prin convenție, aceasta fiind o procedură impusă, derivând din calitatea de avocați a părților, în raport de Statutul profesiei respective, astfel că tribunalul arbitrar a soluționat cererea în raport de această situație. Pentru aceleași considerente ca cele de Ia pct. 3 nu poate fi reținută nici critica nr. 4, neputându-se accepta faptul că respingerea probei cu expertiza contabilă ar prezenta o nepronunțare a tribunalului arbitrar asupra a ceea ce s-a cerut, dar nici că s-ar fi pronunțat pe altceva decât i s-a cerut. 4. Nici critica de la pct. 5 nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, reclamanta nu a atacat hotărârea parțială nr. 1, iar pe de altă parte, prin hotărârea arbitrală nr. 2, a fost respinsă cererea reclamantei, or, textul art. 384 lit. i) C. proc. civ., se referă la cuprinsul unei singure hotărâri arbitrale și nu la faptul că două hotărâri arbitraje ar putea fi potrivnice. 5. Nici critica de la pct. 6 nu poate fi reținută. Aprecierile privind netemeinicia respingerii probei cu expertiza contabilă, nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., raportat la art. 384 pct. a - i C. proc. civ., astfel încât acestea nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. 6. Aprecierile privind soluționarea doar „în drept” a litigiului, precum și cele referitoare ta încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, vizează hotărârea arbitrală, nu hotărârea atacată cu recurs, astfel încât instanța de recurs nu poate aprecia, în concret, în ce constă nelegalitatea acestor aprecieri, în raport de decizia recurată. 7. Critica de la pct. 7 nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, recurenta-reclamantă nu arată în ce constă contrarietatea hotărârii nr. 2 a tribunalului arbitrar, raportat la hotărârea parțială nr. 1, a aceluiași tribunal, iar pe de altă parte, chiar dacă, ipotetic, ar exista o asemenea contrarietate, acest lucru nu ar însemna încălcarea bunelor moravuri și a ordinii de drept, această situație putând fi remediată pe căile prevăzute de lege. Prin urmare, nu se poate reține incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. 8. Nici critica de ia pct. 8 nu poate fi reținută Pe de o parte, prima instanță, care a soluționat acțiunea în anulare, a arătat faptul că hotărârea arbitrară nu a avut ca obiect verificarea conformității legale a declarației privind impozitul pe venit, relativ (a societatea civilă de avocați și nici dacă impunerea fiscală s-a făcut potrivit contractului de asociere sau dispozițiilor legale, iar pe de altă parte, modul în care este formulată această critică de către recurenta-reclamantă, vizează starea de fapt în relațiile dintre asociați» în cadrul societății civile de avocați, deci temeinicia hotărârii pronunțate, deci nu nelegalitatea acesteia, deoarece obligația legală, de depunere corectă a declarațiilor fiscale, invocată de câtre recurentă, are relevanță în raport cu organul fiscal, deci cu respectarea obligațiilor fiscale ale societății civile de avocați, dar nu are legătură de legalitate cu drepturile ce li se cuvin asociaților în societatea respectivă, mai precis cu cota de participare la pierderi și beneficii, la care au aceștia dreptul în cadrul societății, aprecierea asupra acestei cote fiind făcută de către tribunalul arbitrar pe baza probelor administrate în cauză. 9. Deși recurenta-reclamantă susține că aspectele criticate la pct. 9 din cererea de recurs ar viza dispoziții legale imperative, încălcate prin hotărârea tribunalului arbitrar, acestea vizează, în fapt, greșita interpretare a probelor administrate în cauză, deci temeinicia hotărârii recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, astfel încât acestea nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 384 lit. i) C. proc. civ.