ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 14581 din 6

decembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, împotriva pârâtei B.P.L. și a obligat pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 223.475 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul de

schimb al BNR din ziua plății, reprezentând penalități calculate conform art.

12.8 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 18/2003 (în continuare

contractul sau contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni), pentru nerespectarea

obligației prevăzute de art. 12.7 din contract, a sumei de 654.389,85 lei, cu

titlu de penalități datorate conform art. 20.1 din contract, pentru

nerespectarea obligației prevăzute de art. 18.1, a sumei de 654.389,85 lei,

reprezentând penalități calculate conform art. 20.1 din contract pentru

nerespectarea obligației prevăzute de art. 18.6 și a sumei de 270.450 euro, în

echivalent în lei la cursul BNR din data plății, reprezentând contravaloare

debit, conform obligației asumate prin clauza nr. 18.6 din contract.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 18/2003, reclamanta a vândut către SC T. SA un număr de acțiuni,

reprezentând 51,0076% din capitalul social al SC C. SA. Ulterior, prin actul

adițional din 01 octombrie 2004, B.P.L. a preluat drepturile și obligațiile

debitorului inițial, asumându-și garanțiile contractuale.

A mai reținut

instanța de fond că, întrucât pârâta, în calitate de cumpărător, nu a respectat

obligația contractuală de a transmite către reclamantă, în calitate de

vânzător, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadențe, un

certificat emis de cenzorii societății sau de o societate specializată de

audit, având conținutul prevăzut de lege, însoțit în mod obligatoriu de

confirmarea eliberată de Inspectoratul de Protecție a Mediului Bacău, care să

ateste realizarea obligațiilor asumate conform art. 12.3 și art. 12.5 din

contract, aceasta datorează, în temeiul art. 12.8 din același contract, o

penalitate de 35% din valoarea investiției de mediu aferentă anului în care

s-au încălcat obligațiile; astfel, cum în speță pârâta nu a dovedit

îndeplinirea obligației de transmitere a documentelor privind confirmarea

măsurilor cuprinse în programul de conformare aferente anului 3 investițional,

tribunalul a obligat-o la plata unei penalități în cuantum de 223.475 dolari

SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății.

Totodată, constatând

că pârâta nu a dovedit că a comunicat reclamantei documentele privind modul de

respectare a obligației prevăzute la art. 18.1, privind garantarea de către

cumpărător a faptului că aplicarea tehnologiilor existente în societate se va

face cu respectarea dreptului de proprietate industrială conform legislației

române, prima instanță a apreciat că pârâta datorează, conform clauzei penale

prevăzute la art. 20.1 din contract, și penalități în sumă de 654.389,85 lei.

A reținut tribunalul

și că, în baza aceleiași clauze penale, pârâta mai datorează penalități în sumă

de 654.389,85 lei pentru neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 18.6 din

contract, potrivit căruia, dacă societatea nu va reuși să își achite datoriile

către creditorii bugetari, acestea vor fi plătite de cumpărător, din surse

proprii; în consecință, tribunalul a obligat pârâta atât la plata

penalităților, în cuantumul menționat mai sus, cât și la plata sumei de 270.450

euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății, reprezentând

cuantumul datoriei societății privatizate către creditorii bugetari.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâta B.P.L., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia

comercială nr. 256 din 02 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, că procedura de citare

a pârâtei și de comunicare a actelor de procedură reglementată atât de

Regulamentul nr. 1348/2000, transpus prin art. 33

1

din Legea nr.

189/2003, cât și de norma generală cuprinsă în art. 87 pct. 8 teza I C. proc.

civ., a fost viciată; astfel, constatând că pârâta nu a fost prezentă la

termenul la care procedura de citare s-a îndeplinit cu încălcarea dispozițiilor

legale evocate, instanța de apel a apreciat că aceasta a suferit o vătămare ce

nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Împotriva acestei

decizii, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat recurs,

solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea

sa în tot, în sensul respingerii apelului declarat de B.P.L.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, prin Decizia nr. 1667 din 28 mai 2009,

a admis recursul și a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelul

declarat de pârâtă împotriva Sentinței comerciale nr. 14581 din 06 decembrie

2007, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Ulterior, prin

încheierea de la 02 iunie 2009, instanța de recurs a îndreptat eroarea

materială strecurată în Decizia nr. 1667 din 28 mai 2009, în sensul că în loc

de "respinge apelul declarat de pârâtă" s-a trecut "trimite

apelul spre rejudecare aceleiași instanțe."

Prin Decizia nr. 2879

din 12 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

a anulat ca netimbrată contestația în anulare promovată de B.P.L. împotriva

Deciziei nr. 1667 din 28 mai 2009, iar prin Decizia nr. 3016 din 19 noiembrie

2009, a anulat ca netimbrată cererea de revizuire formulată de pârâtă împotriva

aceleiași decizii.

Ca urmare a pronunțării

Deciziei nr. 1667 din 28 mai 2009 și încheierii de la 02 iunie 2009, dosarul a

fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub

nr. 4914/2012.

Prin Decizia civilă

nr. 18 din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a

admis apelul formulat de B.P.L. împotriva Sentinței comerciale nr. 14581 din 06

decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca

neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că sunt întemeiate criticile apelantei-pârâte

referitoare la împrejurarea că, deși reclamanta a susținut că obligația de a

transmite confirmările de la autoritățile de mediu cu privire la realizarea investițiilor

de mediu a fost îndeplinită parțial, penalitățile au fost calculate ca și când

obligația nu s-ar fi îndeplinit deloc, dar și criticile potrivit cărora această

obligație este una de diligentă, iar nu de rezultat.

În continuare,

instanța de apel a prezentat particularitățile obligației de diligență,

subliniind că, dacă în cazul obligației de rezultat, neatingerea rezultatului

dorit constituie prin ea însăși o prezumție de vinovăție a debitorului, în

cazul obligației de diligență, neatingerea rezultatului preconizat nu

reprezintă o asemenea prezumție, ci creditorul are sarcina procesuală de a

dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus stăruință pentru

îndeplinirea obligației asumate.

Cum reclamanta nu a

depus la dosar dovezi din care să rezulte atitudinea cumpărătorului acțiunilor,

din care să se deducă lipsa de diligentă în activitatea de "determinare a

acesteia" de a realiza investițiile de mediu raportat la obiectul de

activitate și, implicit, săvârșirea faptei ilicite de către pârâtă și

prejudiciul cauzat prin lipsa sa de diligență, curtea de apel a apreciat că

tribunalul a admis acțiunea în mod nelegal și netemeinic.

Astfel, curtea de

apel a apreciat că, în speță, fapta ilicită a pârâtei putea consta doar într-o

atitudine pasivă, în calitate de acționar majoritar, în raport cu societatea

comercială la care se raportează investițiile de mediu; astfel, reclamanta

trebuia să facă dovada certă a faptelor imputabile pârâtei, respectiv să

producă dovezi din care să rezulte că prin faptele sale a împiedicat realizarea

investițiilor, eventual prin hotărâri ale adunării generale a acționarilor, în

care atitudinea sa să fie contrară unei atare realizări, nefiind suficientă

afirmarea nerealizării investițiilor de mediu în raport cu obiectul de

activitate al societății comerciale la care pârâta este acționar. Or,

reclamanta a depus la dosar numai contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni,

actele adiționale la acesta și corespondența dintre părți.

A mai reținut

instanța de apel că, pornind de la definiția cuprinsă în art. 1066 C. civ.,

clauza penală reprezintă doar un mod de evaluare a despăgubirilor,

aplicabilitatea acesteia operând doar după ce s-a produs încălcarea obligației

contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului și după dovedirea

tuturor condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile contractuale

pentru neîndeplinirea obligației principale, neavând o existență de sine

stătătoare.

Astfel, notând că din

adresele din 11 august 2004 și din 27 februarie 2006 (Dosarul Curții de Apel

București, secția a V-a comercială nr. 29070/3/2007, constituit la prima

judecată a apelului) rezultă că pârâta și-ar fi îndeplinit obligațiile de

investiții de mediu, aceste înscrisuri reprezentând confirmarea îndeplinirii

acestora, prin virarea sumei de 3.444.000 dolari SUA în contul societății

comerciale al cărei acționar majoritar este, curtea de apel a subliniat că,

pentru admiterea cererii sale, reclamanta ar fi trebuit să producă dovezi care

să releve atitudinea expresă a pârâtei, în calitatea sa de acționar majoritar

al societății, în sensul încălcării clauzelor contractuale. Or, reclamanta nu a

depus în dovedirea cererii sale nici măcar statutul societății comerciale și cu

atât mai puțin hotărârile adunărilor generale ale acționarilor din care ar fi

putut rezulta atitudinea culpabilă a pârâtei în raport cu clauzele a căror

neexecutare se pretinde.

Totodată, curtea de

apel a subliniat că aplicarea automată a clauzei penale cuprinse în contract,

în sensul calculării mecanice a unei sume de bani, pornind de la procentul de

35% din valoarea investiției de mediu și, ca o consecință, obligarea pârâtei la

plata acestei sume, este o modalitate contrară regulilor răspunderii civile

contractuale, precum și caracterului accesoriu al clauzei penale, raportat

întotdeauna la obligația principală și la contract în integralitatea lui.

Astfel, instanța de

apel a apreciat că, pentru aplicarea clauzei penale cuprinse în art. 12.8 din

contract, reclamanta trebuia să dovedească și legătura de cauzalitate între

inacțiunea pârâtei și lipsa rezultatului în activitatea societății, în ce

privește realizarea investițiilor de mediu.

Totodată, curtea de

apel a reținut că nu rezultă din susținerile reclamantei sau din apărările

acesteia, formulate în ciclurile procesuale parcurse, o explicație cu privire

la conținutul adreselor din 11 august 2004 și din 27 februarie 2006, prin care

ea însăși a confirmat realizarea tuturor investițiilor de mediu și, mai mult,

îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale de către autoarea pârâtei (SC T.

SA), înainte de realizarea novației prin schimbare de debitor.

În final, instanța de

apel a apreciat că, față de considerentele reținute, privind îndeplinirea

obligaților contractuale, nici celelalte capete de cerere formulate de reclamantă

nu puteau fi admise, de vreme ce nu s-a făcut dovada că pârâta a încălcat

prevederile contractuale, în dosar fiind depuse înscrisuri din care rezultă

contrariul.

Împotriva acestei

decizii, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (în calitate de

succesor legal al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului) a

declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art.

304 C. proc. civ, în raport de care a solicitat, în principal, casarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel,

precum și motivele de recurs prevăzute de pct. 6, 7 și 9 ale aceluiași articol,

în temeiul cărora a solicitat, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei

atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei, cu consecința menținerii ca

legală și temeinică a Sentinței comerciale nr. 14581 din 06 decembrie 2007,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea

atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., potrivit cărora

Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau

înfățișarea părților.

Astfel, a arătat că,

deși SCA B. și Asociații nu mai reprezenta pârâta, instanța de apel a reținut

în mod nelegal că aceasta are sediul ales la sus-menționata societate de

avocați și că părțile au fost legal citate.

Totodată, recurenta a

susținut că, în speță, nu erau aplicabile dispozițiile art. 87 pct. 8 alin. (3)

C. proc. civ. conform cărora "în toate cazurile, dacă cei aflați în

străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat și acesta" astfel

că, instanța de apel era obligată să dispună citarea pârâtei conform art. 87 pct.

8 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile Legii nr. 189/2003.

Astfel, în virtutea

rolului său activ, instanța de apel trebuia să îi pună în vedere să traducă în

limba engleză și să legalizeze citația, iar în cazul în care nu se îndeplinea

citarea, trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 87 pct. 8 alin. (2) C.

proc. civ., potrivit cărora, dacă domiciliul sau reședința celor aflați în

străinătate nu sunt cunoscute, citarea se va face prin publicitate.

Subsumat motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut

că, încălcând principiul disponibilității, instanța de apel s-a pronunțat

asupra îndeplinirii obligațiilor investiționale de mediu, deși cererea de

chemare în judecată se referea la neîndeplinirea altor obligații.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că

hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanța făcând o

analiză detaliată a caracterului obligației de diligență, deși niciuna dintre

clauzele în discuție nu cuprinde o astfel de obligație, în mod eronat

reținându-se că acestea conțin sintagma "va determina societatea."

În continuare, în

argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor O.G. nr. 25/2002 și a art.

969 C. civ., potrivit căruia contractul reprezintă legea părților și trebuie

executat întocmai cu voința acestora la momentul realizării acordului de

voință.

Prima critică

formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. vizează dezlegarea dată de instanța de apel cererii de obligare a pârâtei

la plata penalităților datorate conform art. 12.8 din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a nerespectării obligației prevăzute la

art. 12.7 din același contract.

Recurenta a citat

prevederile art. 12.7 și 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni și

a subliniat că obligația prevăzută la art. 12.7 este distinctă de obligația de

a efectua investiția de mediu prevăzută la art. 12.5, pentru nerespectarea

oricăreia dintre aceste obligații fiind prevăzută o penalitate separată și că,

mai mult decât atât, obligația cumpărătorului de a transmite documente

justificative este prevăzută și de art. 12 din O.G. nr. 25/2002.

Astfel, a arătat că

în mod eronat instanța de apel a primit susținerile pârâtei conform cărora nu

mai era necesară respectarea obligațiilor prevăzute la art. 12.5 și 12.7 din

contract, întrucât cumpărătorul virase în contul societății privatizate suma

reprezentând valoarea investițiilor de mediu asumate. Or, chiar și în

condițiile în care cumpărătorul ar fi realizat integral investiția de mediu,

respectând obiectivele de mediu cuprinse în programul pentru conformare, acesta

avea obligația de a transmite vânzătorului certificatul cenzorilor însoțit de

confirmarea eliberată de autoritatea de mediu, în termen de 30 de zile de la

data împlinirii fiecărei scadențe, așa cum s-a obligat prin art. 12.7 din

contract, netransmiterea acestor documente sau transmiterea lor cu întârziere

conducând la aplicarea clauzei penale inserate la art. 12.8.

A mai arătat

recurenta că art. 12.8 din contract stabilește obligația cumpărătorului de a

plăti penalitățile, în termen de 30 de zile de la data notificării, fără a face

vreo referire la data la care sunt exigibile aceste plăți și că eronat a

reținut instanța de apel că pârâta a avut doar o obligație de diligentă, iar nu

una de rezultat și că nu s-ar fi făcut proba neîndeplinirii obligației.

Totodată, a arătat că

în mod neîntemeiat a reținut curtea de apel că nu a făcut dovada atitudinii

exprese a pârâtei în sensul încălcării clauzelor contractuale și nu a depus

statutul societății privatizate și hotărârile adunării generale a acționarilor,

în condițiile în care nu a ordonat administrarea unor astfel de probe.

O a doua critică,

circumscrisă aceluiași motiv de recurs, privește pretenția de obligare a

pârâtei la plata penalităților datorate conform clauzei 20.1 din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a nerespectării obligației prevăzute la

art. 18.1 din același contract, susținând recurenta că în mod neîntemeiat a

apreciat instanța de apel că acest capăt de cerere nu putea fi admis.

În susținere a arătat

că, potrivit art. 18.1 din contract "cumpărătorul garantează vânzătorului

că aplicarea tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu

respectarea drepturilor de proprietate industrială în conformitate cu

legislația română în vigoare", iar conform art. 20.1, în cazul

neîndeplinirii în tot sau în parte a acestei obligații, cumpărătorul se obligă

să plătească vânzătorului o penalitate de 30% din prețul de cumpărare, în

termen de 30 de zile de la data notificării de către acesta din urmă a

neîndeplinirii obligației. Or, deși conform art. 8 alin. (1) din O.G. nr.

25/2002, era obligată să trimită vânzătorului documente justificative pentru

respectarea acestei obligații, pârâta nu a procedat în acest sens, datorând

astfel penalități, conform art. 20.1 evocat mai sus.

A treia critică

formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. privește faptul că, deși intimata nu a respectat obligația prevăzută la

art. 18.7 din contract, respectiv nu a achitat din surse proprii datoriile SC

C. SA către creditorii bugetari, impunându-se astfel atât obligarea acesteia la

plată prin intermediul unei hotărâri judecătorești, cât și plata unei

penalități calculate conform art. 20.1 din contract, instanța de apel a

apreciat că nici acest capăt de cerere nu putea fi admis.

În continuare,

recurenta a definit clauza penală, subliniind că, în speță, penalitatea agreată

de părți are caracter moratoriu, iar nu compensatoriu și că cererea sa se

întemeiază pe prevederile art. 969 și 1073 C. civ.

Totodată, a prezentat

caracteristicile contractului de privatizare, subliniind importanța tuturor

obligațiilor contractuale asumate de părți, prin prisma asigurării continuării

activității și dezvoltării societății privatizate.

În acest context,

recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat principiul statuat de art.

969 C. civ., înlăturând în mod nejustificat clauza penală și culpa evidentă a

cumpărătorului care a înțeles să se sustragă obligațiilor ce îi incumbau.

Analizând decizia

atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Potrivit art. 304

pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate

cere atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dacă a acordat mai

mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, când hotărârea pronunțată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii sau când este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de

ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) din același Cod,

care constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

În speță, recurenta

arată că instanța de apel a procedat la judecarea cauzei cu neobservarea

formelor legale privind citarea și a pronunțat hotărârea atacată în lipsa unei

părți care nu a fost legal citată, subliniind că greșit apelanta-pârâtă a fost

citată la sediul SCA B. și Asociații, deși respectiva societate de avocați nu o

mai reprezenta; astfel, dat fiind faptul că B.P.L. are sediul în străinătate,

curtea de apel era obligată să dispună citarea acesteia conform art. 87 pct. 8

C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile Legii nr. 189/2003.

Raportat la aceste

critici, care atrag nulitatea relativă, trebuie specificat însă că, în

conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu

operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părții o

vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Vătămarea nu trebuie

însă confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu

folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci

trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menționat de asemenea că

vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai

largă care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea

existenței acesteia este lăsată la aprecierea instanței.

Or, în cauză, singura

căreia i s-ar fi putut produce un prejudiciu prin citarea necorespunzătoare

este intimata-pârâtă, ea fiind și singura în măsură să invoce o eventuală

vătămare.

Separat de faptul că

intimata-pârâtă era singura în măsură să invoce propria vătămare, trebuie

subliniat că, întrucât curtea de apel a admis calea de atac promovată de

B.P.L., cu consecința respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în

judecată, nu se poate reține că acesteia i s-a produs o vătămare.

De aceea, Înalta

Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. este nefondat.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cuprinde două ipoteze distincte: un

caz de plus petita, când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și un caz

de extra petita, când instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a

cerut.

Din prezentarea

ipotezelor la care se referă art. 304 pct. 6 C.proc.civ, rezultă că acest motiv

de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilității

procesuale.

Subsumat acestui

motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată prin

prisma faptului că instanța de apel s-a pronunțat asupra îndeplinirii

obligațiilor investiționale de mediu, deși cererea de chemare în judecată se

referea la neîndeplinirea altor obligații; a apreciat, astfel, că o atare

situație se circumscrie ipotezei de extra petita.

Pornind de la aceste

considerații, Înalta Curte subliniază însă că, în limitele invocate de

recurentă, numai acordarea a ceea ce nu s-a cerut prin dispozitivul hotărârii

atrage incidența acestui motiv de nelegalitate.

Or, în speță, prin

decizia recurată, curtea de apel a admis apelul formulat de B.P.L. împotriva

Sentinței civile nr. 14581 din 06 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că

a respins cererea ca neîntemeiată.

O asemenea dezlegare

dată prin dispozitiv cererii de chemare în judecată nu poate fi, prin ea

însăși, considerată a fi o pronunțare extra petita, iar aspectele reținute în

considerentele deciziei, vizând, cu titlu de exemplu, îndeplinirea obligațiilor

de mediu, deși cererea de chemare în judecată nu viza acest aspect, nu sunt

apte să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., ci pe cele ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., după cum se va arăta

în cele ce succed.

Astfel, în analiza

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va

porni de la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din același Cod, conform

cărora hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte

mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil

finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1

din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele

dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate

de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței

obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor,

argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare

impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele

acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Motivarea unei

hotărâri trebuie deci înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica

inteligibil hotărârea luată, astfel că și situațiile în care hotărârea cuprinde

motive contradictorii sau străine de natura pricinii este asimilată de

legiuitor nemotivării hotărârii.

Această concluzie se

impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie și

atașată de circumstanțele cauzei, din care să rezulte justețea soluției

pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul

judiciar.

Însă, Înalta Curte

constată că decizia curții de apel nu îndeplinește aceste cerințe.

Astfel, în ceea ce

privește pretenția vizând obligarea pârâtei la plata penalităților datorate

conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a

nerespectării obligației prevăzute la art. 12.7 din același contract, reținând

în mod eronat că pârâta, în calitate de cumpărător, s-a obligat "să

determine societatea" să realizeze efectiv investițiile de mediu, curtea

de apel a apreciat că, în speță, aceasta și-a asumat o obligație de diligență.

În continuare, a

făcut o amplă prezentare a particularităților obligației de diligență,

concluzionând că reclamanta nu a făcut dovada lipsei de diligență a pârâtei în

realizarea de către societate a investițiilor de mediu, astfel că aceasta din

urmă nu putea fi obligată la plata penalităților solicitate.

Or, față de

conținutul neechivoc al art. 12.7 din contract, Înalta Curte constată că voința

părților a fost în sensul stabilirii în sarcina intimatei-pârâte a obligației

de a transmite către recurenta-reclamantă anumite documente din care să rezulte

realizarea obligațiilor privind protecția mediului, iar nu să determine

societatea să realizeze investițiile de mediu, așa cum eronat a reținut

instanța de apel.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază ca fiind fondate criticile recurentei-reclamante vizând faptul

că decizia atacată cuprinde, sub acest aspect, motive străine de natura

pricinii.

De asemenea, nu au

fost analizate susținerile intimatei-reclamante cu privire la celelalte capete

de cerere, instanța de apel limitându-se la a afirma că nu s-a făcut dovada că

pârâta a încălcat clauzele contractuale, cu toate că la dosar fuseseră depuse

înscrisuri în sens contrar.

În fine, instanța de

apel nu a expus raționamentul în urma căruia a apreciat că în măsura în care

documentele depuse la dosar relevă respectarea clauzelor contractuale până la

data realizării novației prin schimbare de debitor, această împrejurare ar fi

suficientă, prin ea însăși, să demonstreze și respectarea în continuare a

respectivelor clauze.

Considerentele expuse

mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată atunci

când decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui

motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a afirmat, în esență, că decizia

atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor O.G. nr. 25/2002 și a art. 969 C. civ., care consacră principiul

forței obligatorii a contractului.

Prima critică

formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. vizează dezlegarea dată de către instanța de apel pretenției privind

obligarea pârâtei la plata penalităților datorate conform art. 12.8 din

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a nerespectării

obligației prevăzute la art. 12.7 din același contract.

Pentru analiza

acestor critici de nelegalitate, Înalta Curte apreciază utilă o examinare

succintă a clauzelor pe care părțile le-au agreat în contractul lor, fără ca

prin aceasta să devolueze însă fondul.

Astfel, ia act că

potrivit art. 12.7 din contract, pentru urmărirea și verificarea realizării

obligațiilor de mediu și a programului de conformare din avizul de mediu pentru

privatizare, cumpărătorul s-a obligat să transmită anual vânzătorului, în

termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadențe a investiției de

mediu, un certificat emis în acest scop de cenzorii societății sau de o firmă

specializată de audit, însoțit de confirmarea eliberată de autoritatea de

mediu, care să ateste realizarea obligațiilor privind protecția mediului, iar

potrivit art. 12.8 din același contract, în cazul nerespectării acestei

obligații, cumpărătorul s-a obligat să plătească vânzătorului, în termen de 30

de zile de la notificarea de către acesta din urmă a constatării

neîndeplinirii, o penalitate de 35% din valoarea investiției de mediu aferente

anului în care obligația a fost încălcată.

Potrivit susținerilor

recurentei-reclamante, fapta ilicită a intimatei-pârâte constă în

neîndeplinirea obligației de a transmite documentele prevăzute la art. 12.7 din

contract, aferente anului 3 investițional.

În ce privește natura

obligației asumate de intimata-pârâtă prin art. 12.7 din contract, Înalta Curte

apreciază, contrar celor reținute de instanța de apel, că aceasta și-a asumat o

obligație de rezultat, iar nu una de diligență.

Astfel, prin clauza

contractuală în discuție, pârâta s-a obligat să transmită reclamantei anumite

documente din care să rezulte realizarea obligațiilor privind protecția

mediului, iar nu să determine societatea să realizeze investițiile de mediu,

așa cum greșit a reținut curtea de apel.

Prin urmare, fiind

vorba despre o obligație de rezultat, o dată ce reclamanta a făcut dovada

faptului generator al dreptului său, pârâta trebuia să probeze netemeinicia

pretenției acesteia, prin dovedirea respectării obligației de a transmite

documentele prevăzute la art. 12.7 din contract.

Părțile nu contestă

însă că pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.

În acest context,

trebuie precizat și că prin adresele din 11 august 2004 și din 27 februarie

2006, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a confirmat

respectarea obligațiilor contractuale asumate de cumpărător, până la realizarea

novației prin schimbare de debitor, cu mențiunea că B.P.L. a preluat

obligațiile asumate de SC T. S.A. prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

și, de asemenea, a confirmat virarea în contul societății privatizate a sumelor

aferente angajamentului investițional pentru mediu, însă a precizat că

eliberarea garanțiilor constituite pentru respectarea acestei obligații se va

face numai după prezentarea documentelor prevăzute la art. 12.7 din contract.

Prin urmare, nelegal

a apreciat curtea de apel că din aceste adrese emise de reclamantă rezultă

îndeplinirea obligației asumate de pârâtă prin art. 12.7 din contract.

Aceasta, întrucât

împrejurarea că au fost virate în contul societății privatizate sumele aferente

investiției de mediu nu este de natură, prin ea însăși, să conducă la concluzia

realizării obligațiilor privind protecția mediului, fiind necesar să se facă și

dovada realizării obiectivelor de mediu stabilite prin programul de conformare

din avizul de mediu pentru privatizare, anexă la contract.

Or, tocmai în acest

scop s-a prevăzut la art. 12.7 din contract obligația cumpărătorului de a

transmite anual vânzătorului, în termen de 30 de zile de la data împlinirii

fiecărei scadente a investiției de mediu, un certificat emis în acest scop de

cenzorii societății sau de o firmă specializată de audit, însoțit de

confirmarea eliberată de autoritatea de mediu care să ateste realizarea

obligațiilor privind protecția mediului.

Cum potrivit

susținerilor recurentei-reclamante, intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit

obligația de a transmite documentele menționate mai sus, aferente anului 3

investițional (fiind pusă în întârziere prin notificarea emisă la 29 martie

2007), iar aceasta din urmă nu a reușit să facă dovada îndeplinirii acestei

obligații, Înalta Curte constată că, potrivit clauzei penale inserate la art.

12.8 din contract, intimata-pârâtă datorează o penalitate în sumă de 223.475

dolari SUA, respectiv 35% din suma de 638.500 dolari SUA, reprezentând

investiția de mediu aferentă anului 3 investițional, conform anexei nr. 4 la

contract.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că dezlegarea dată de curtea de apel acestei pretenții este

nelegală.

În ceea ce privește

critica vizând soluția dată pretenției privind obligarea pârâtei la plata

penalităților datorate conform clauzei 20.1 din contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni, ca urmare a nerespectării obligației prevăzute la art. 18.1 din

același contract, instanța supremă constată că aceasta este nefondată.

Astfel, conform art.

18.1 din contract "cumpărătorul garantează vânzătorului că aplicarea

tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea

drepturilor de proprietate industrială în conformitate cu legislația română în

vigoare", iar conform art. 20.1, în cazul neîndeplinirii în tot sau în

parte a acestei obligații, cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului o

penalitate de 30% din prețul de cumpărare a acțiunilor, în termen de 30 de zile

de la data notificării de către acesta din urmă a neîndeplinirii obligației.

În susținerea acestei

pretenții, recurenta-reclamantă a arătat că potrivit art. 8 alin. (1) din O.G.

nr. 25/2002, cumpărătorul este obligat să transmită vânzătorului documente

justificative pentru respectarea obligațiilor contractuale, însă

pârâta-intimată nu a procedat în acest sens, datorând astfel penalități conform

art. 20.1 evocat mai sus.

Trebuie însă

subliniat că, deși este adevărat că O.G. nr. 25/2002 prevede la art. 8

obligația cumpărătorului de a transmite vânzătorului documente justificative

pentru respectarea obligațiilor contractuale, afirmația recurentei-reclamante

conform căreia nerespectarea acestei obligații atrage incidența prevederilor

art. 20.1 din contract este lipsită de suport.

Aceasta, întrucât

clauza penală prevăzută la art. 20.1 din contract privește, printre altele,

nerespectarea unei obligații contractuale (cea prevăzută la art. 18.1 din

contract), iar nu a uneia legale (de a transmite documente justificative).

De aceea, în măsura

în care recurenta-reclamantă se considera prejudiciată prin nerespectarea

obligației prevăzute la art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, trebuia să facă

dovada îndeplinirii tuturor condițiilor angajării răspunderii civile, inclusiv

existența și întinderea prejudiciului suferit, iar nu să invoce clauza penală

inserată la art. 20.1 din contract.

În altă ordine de

idei, se impune precizarea că, și în condițiile în care părțile au stipulat în

contract o clauză penală, aceasta devine operantă numai în măsura în care se

constată existența unei fapte ilicite care să conducă la antrenarea răspunderii

civile.

Or, așa cum s-a

arătat mai sus, prin art. 18.6, cumpărătorul a garantat vânzătorului că

societatea va aplica tehnologiile de care dispune cu respectarea drepturilor de

proprietate industrială, în conformitate cu legislația română în vigoare.

Prin urmare,

nerespectarea acestei obligații presupune, implicit, încălcarea de către

societatea privatizată a legislației în materia drepturilor de proprietate

industrială.

Cum, în speță,

recurenta-reclamantă nu a invocat o astfel de încălcare, nu se poate reține

existența unei fapte ilicite a cumpărătorului, aptă să conducă la activarea

clauzei penale prevăzute la art. 20.1 din contract.

În consecință, și din

acest punct de vedere, critica recurentei-reclamante apare ca nefondată,

constatându-se că soluția dată de instanța de apel acestei pretenții este una

legală.

Tot nefondată se

constată a fi și critica vizând dezlegarea dată de instanța de apel pretenției

privind obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 270.450 euro, reprezentând

contravaloarea datoriilor societății privatizate către creditorii bugetari.

Astfel, conform art.

18.6 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, "dacă societatea nu

va reuși, din activitatea proprie, să își achite datoriile către creditorii

bugetari, care nu vor fi scutite prin Ordin Comun, Cumpărătorul se obligă să

plătească din surse proprii, suma de 270.450 euro. Certificarea realizării

acestei obligații se va face la solicitarea Vânzătorului, printr-o declarație

pe propria răspundere a Cumpărătorului, autentificată, însoțită de documente

justificative."

Analiza acestei

clauze contractuale impune concluzia că ea reprezintă, în realitate, o

stipulație pentru altul.

Astfel, cumpărătorul,

în calitate de promitent, s-a obligat față de vânzător, în calitate de

stipulant, ca în situația în care societatea privatizată nu va reuși să își

achite obligațiile bugetare, să plătească din surse proprii aceste debite către

creditorii bugetari, în calitate de terți beneficiari.

Prin urmare, se

impune ca această parte a raportului juridic, specifică unui contract în

folosul unei terțe persoane, să fie analizată prin prisma raporturilor juridice

care se formează în cadrul unei atare convenții.

Or, față de

specificul contractului în folosul unei terțe persoane, drepturile se nasc

direct și nemijlocit în patrimoniul terțului beneficiar, care are o acțiune

directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său.

Este adevărat că și

stipulantul poate acționa pe promitent, în virtutea raporturilor dintre ei,

însă numai pentru executarea obligației față de terța persoană, nu față de el

însuși.

De aceea, Înalta

Curte constată că recurenta-reclamantă nu este în măsură să solicite obligarea

intimatei-pârâte la plata către ea însăși a sumei de 270.450 euro, reprezentând

datoriile societății privatizate către creditorii bugetari; așa fiind, corect a

decis curtea de apel că acest capăt de cerere nu putea fi admis.

Cu toate acestea, în

caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde promitentului daune-interese.

Or, în speță,

nerespectarea obligației prevăzute la art. 18.6 atrage incidența clauzei penale

inserate la art. 20.1 din contract.

Astfel, conform art.

20.1 din contract, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a obligației

prevăzute la art. 18.6, cumpărătorul datorează vânzătorului o penalitate de 30%

din prețul de cumpărare a acțiunilor prevăzut la art. 4 din contract.

Cum intimata-pârâtă

nu a făcut dovada achitării datoriilor societății privatizate către creditorii

bugetari, iar recurenta-reclamantă a făcut dovada punerii acesteia în

întârziere, prin notificarea emisă la 29 martie 2007, conform clauzei penale

inserate la art. 20.1 din contract, se impune obligarea ei la plata unei

penalități în sumă de 654.389,85 lei, reprezentând 30% din prețul de cumpărare

a acțiunilor arătat mai sus.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că dezlegarea dată de curtea de apel acestei pretenții este

nelegală.

Având în vedere

considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), 2

și 3 C. proc. civ, raportat la art. 304 pct. 7 și 9 din același Cod, va admite

recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea

Activelor Statului și va modifica în parte decizia curții de apel, în sensul

că, reținând caracterul fondat al capetelor de cerere prin care se solicită

obligarea pârâtei la plata penalității calculate conform art. 12.8 din

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, pentru nerespectarea obligației

prevăzute de art. 12.7 din contract și a penalității calculate conform art.

20.1 din contract, ca urmare a nerespectării clauzei 18.6 și caracterul

nefondat al celorlalte două capete de cerere, dând eficiență art. 296 C. proc.

civ., va schimba doar în parte sentința primei instanțe, în sensul că va

respinge ca nefondate capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la plata sumelor de 654.389,85 lei, reprezentând penalități

de întârziere pentru nerespectarea clauzei 18.1 din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, calculate conform clauzei 20.1 și de 270.450

euro, potrivit clauzei 18.6 din contract, menținând celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor

Statului împotriva Deciziei civile nr. 18 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și în consecință:

Modifică în parte

decizia atacată, în sensul că:

Schimbă în parte

Sentința comercială nr. 14581 din 06 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, în sensul că:

Respinge ca nefondate

capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumelor de 654.389,85 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru

nerespectarea clauzei 18.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.

18 din 09 iunie 2003, calculate conform clauzei 20.1 și de 270.450 euro,

potrivit clauzei 18.6 din contract.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN