ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4720/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 628 din 04 mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea reclamantei C.M., decedată, continuată de moștenitoarele acesteia R.I.T. și M.V, în contradictoriu cu pârâții G.T.N., decedat, având ca moștenitori pe G.M., G.A.R. și E.A.M.C., a admis acțiunea conexă, a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 224 mp, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert R.G.M., a atribuit întregul imobil, în indiviziune, pârâților G.M., E.A.M.C. și G.A.R., moștenitori ai defunctului G.T.N., a obligat pârâții G.M., E.A.M.C.

și G.A.R. la plata către pârâta D.I.I.A. și către reclamantele T.R.I. și M.V. a câte unei sulte de 556.468 lei, pentru egalizarea loturilor. Prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2003 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, sub nr. 2052/2003, reclamanta a solicitat să se dispună ieșirea din indiviziune a părților asupra imobilului – construcție, situat în București, prin partajare în natură și atribuire în natură către reclamantă a două camere cu acces la dependințele comune. Reclamanta a arătat în motivare că prin hotărârea nr. 1308/1999 a Consiliului General al Municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii 112/1995, imobilul în litigiu a fost restituit în natură numiților C.N.B.C., D.I.I.A.

și G.T.N.. Reclamanta este unica moștenitoare a defunctului C.N.B.C., în calitate de soție supraviețuitoare conform certificatului de moștenitor nr. 03 din 23 ianuarie 2002. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 728 C. civ. Pârâta D.I.I.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu cererea de ieșire din indiviziune, prin partajarea în natură a imobilului. În ședința publică din 11 iunie 2003, instanța a dispus conexarea la cauza pendinte a Dosarului nr. 6135/2003, având ca obiect cererea de ieșire din indiviziune cu privire la terenul în suprafață de 224 m.p. situat la aceeași adresă, formulată tot de către reclamantă. Prin sentința civilă nr. 3896 din 11 iunie 2003, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția necompetenței materiale de soluționare și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Instanța a reținut că cererea de partaj este o cerere patrimoniala și că stabilirea competentei materiale în litigiile de partaj, indiferent de izvorul coproprietății, este determinată de valoarea bunurilor a căror partajare se solicită. Întrucât reclamanta nu a indicat prin cererea de chemare în judecată valoarea imobilului, având în vedere valoarea întregului imobil supus împărțelii stabilită prin raportul de expertiză, care depășește 2.000.000.000 lei, instanța a admis excepția de necompetență materială în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.; în baza art. 158 alin. (3) C proc civ. a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, hotărârea având mențiunea explicită cu recurs în 5 zile de la pronunțare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 3149/2003, nr. format nou 2701/3/2003. Prin încheierea de ședință din 18 octombrie 2004, în baza art. 67310 C. proc. civ., imobilul în litigiu a fost atribuit provizoriu pârâtei D.I.I.A., dispunându-se totodată ca în termen de 3 luni, aceasta să depună suma de 34.100 dolari S.U.A., în echivalent în lei, pentru moștenitorii coproprietarului reclamantului decedat, C.M., și suma de 34.100 dolari S.U.A., în echivalent lei, pentru moștenitorii coproprietarului pârât decedat G.T.N. Prin încheierea din ședința publică de la 27 iunie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în baza art. 67311 C. proc. civ.

.a dispus vânzarea imobilului de către executorul judecătoresc în termen de 6 luni de la data încheierii, prin licitație publică, a stabilit termen de judecată la data de 16 ianuarie 2006. Tribunalul a constatat că cererea părților de vânzare a imobilului la licitație este întemeiată, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 67311 C. proc. civ., în sensul că imobilul supus partajului nu este comod partajabil în natură, după cum s-a stabilit prin încheierea de ședință din 18 octombrie 2004, iar nici unul dintre coproprietari nu a cerut atribuirea întregului bun imobil, cu obligarea sa la plata sultei către ceilalți coproprietari, reținând și faptul că bunul a fost atribuit provizoriu unui coproprietar, însă acesta nu a depus în termenul stabilit la 18 ianuarie 2005 sumele cuvenite celorlalți coproprietari.

Prin Decizia civilă nr. 152/ A din 15 mai 2006, Curtea de apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul pârâților, ca nefondat. Instanța de apel a apreciat ca legale considerentele avute de vedere de prima instanță la data pronunțării hotărârii, cu mențiunea că nerealizarea partajului prin buna învoială a părților nu poate împiedica la nesfârșit finalizarea procedurii de încetare a stării de indiviziune ci, dimpotrivă, constituie un motiv ce justifică aplicarea procedurilor executării silite. Prin Decizia civilă nr. 9266 din 14 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a scos cauza de pe rol și a trimis-o Curții de Apel București, în temeiul dispozițiilor exprese ale art. 2 din Legea nr. 219/2005.

Prin Decizia civila nr. 1567 din 27 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis recursul pârâților, a casat decizia, a admis apelul, a anulat încheierea apelată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București, ca instanță de fond. Instanța a reținut că prin Hotărârea nr. 1308/1998, imobilul în litigiu a fost restituit în natură, în proprietatea lui C.N.B.C. D.I.I.A. și G.T.N., fiecăruia dintre aceștia revenindu-i câte o cotă de 1/3 din imobil, cotă necontestată de niciuna dintre părți. De pe urma defunctului C.N.B.C., decedat la data de 02 iulie 2001, a rămas ca unică moștenitoare soția acestuia, C.M., conform certificatului de moștenitor nr. 03 din 23 ianuarie 2002. În urma deceselor succesive survenite pe parcursul desfășurării procesului, au rămas următorii moștenitori: T.I.R.

și M.V. de pe urma reclamantei C.M., G.M., E.A.M.C. și G.A.R. de pe urma pârâtului G.T.N. Potrivit concluziilor raportului de expertiză, imobilul nu este comod partajabil în natură, construcția fiind proiectată și executată ca o locuință unifamilială în anul 1924, după moda caselor mai înstărite din anii interbelici, având: la subsol/demisol, încăperi anexe (bucătărie, spălătorie, oficiu, pivniță) și cameră de serviciu, la parter, camere de recepție și unele anexe, cu acces principal și secundar și, la etaj, camere de dormit cu anexele aferente. Modificările și amenajările propuse de pârâți nu sunt agreate de celelalte părți, întrucât implică costuri mari pentru modificările constructive ale instalațiilor electrice, de gaze, alimentare cu apă, canalizare cu trecere prin spații vecine, iar curtea imobilului rămâne în folosință comună, nefiind partajabilă.

Mai mult, întrucât aceste modificări constructive pot afecta structura de rezistență a clădirii, s-a apreciat că ar fi necesară și efectuarea unei expertize privind rezistența și stabilitatea construcției. Față de faptul că imobilul supus partajului reprezintă o singură unitate locativă, și ținând cont de faptul că pârâții G.A. și G.M., moștenitori ai lui G.T.N., locuiesc în imobil și doresc atribuirea în natură a unei părți din acesta, instanța a admis acțiunea, a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea imobilului în litigiu, compus din construcție și teren în suprafață de 224 mp, în indiviziune, pârâților G M, E A.M.C. și G.A.R., moștenitori ai defunctului G.T.N. În raport de valoarea totală a imobilului, stabilită potrivit expertizei la suma de 1.669.404 lei, și de cotele părți de câte 1/3 ce revin moștenitorilor reclamantei, pârâtei D.I.I.A.

și moștenitorilor pârâtului G.T.N., instanța a obligat pe pârâții G.M., E. A.M.C. și G.A.R. la plata către pârâta D.I.I.A. și către moștenitoarele reclamantei C.M., respectiv T.R.I. și M.V., la plata a câte unei sulte de 556.468 lei pentru egalizarea loturilor. Prin Decizia civilă nr. 282/ A din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate în cauză. Instanța de apel a apreciat că hotărârile de partaj au efect declarativ de drepturi, ceea ce înseamnă că fiecare copărtaș, căruia i-a fost atribuit un bun, va fi considerat că a fost proprietarul exclusiv al acelui bun încă din momentul la care s-a născut starea de coproprietate.

Întrucât la termenul de judecată din 18 aprilie 2010, apelantul G.M. a declarat personal că nu renunță la apelul său motivat, ci doar la cota de moștenire în favoarea celor doi copii ai săi, instanța a considerat că se pune problema interesului acestuia în promovarea apelului. Orice demers în justiție, indiferent de forma pe care o îmbracă sau de partea de la care provine, trebuie să urmărească un profit material sau moral. S-a constatat că între motivele apelului formulat de apelantul G.M. și poziția sa în instanță la acest termen de judecată nu există un interes material și moral, motiv pentru care apelul său a fost respins. În privința apelului formulat de apelantul G.A.R., s-a constatat că, în raport de valoarea totală a imobilului, de 1.669.404 lei, și de cotele părți de 1/3 ce revin moștenitorilor, sulta a fost stabilită corect.

În situația în care ar exista o eroare de calcul pe acest aspect, partea are la dispoziție prevederile art. 281 C. proc civ. Potrivit concluziilor raportului de expertiză, imobilul nu este comod partajabil în natură, iar modificările propuse de apelanți nu sunt agreate de celelalte părți și implică costuri mari. În plus, aceste modificări pot afecta structura de rezistență a imobilului, care este construit în anul 1924. În ceea ce privește cererea apelantului de închidere a dosarului în temeiul art. 67314 pct. 3 C. .proc. civi s-a apreciat că aceasta este posibilă numai în cazul în care împărțeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalitățile prevăzute de lege, însă în cazul de față modalitatea a existat și s-a dispus prin sentința civilă nr. 628 din 04 mai 2009. Împotriva Deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 iulie 2010, pârâții G.A.R., E.A.M.C.

și G.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: În temeiul dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ., au invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului București. Ținând seama de faptul că prezenta cauză are ca obiect "împărțeala judiciară", Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut deja aplicarea prevederilor art. II din Legea nr. 219/2005. Astfel, prin Decizia nr. 9266 din 14 noiembrie 2006, cauza a fost scoasă de pe rolul instanței supreme și înaintată instanței competente în soluționarea recursului, Curtea de Apel București. Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că litigiul este de competenta Judecătoriei, ca instanță de fond, iar recursul este de competența Curții de apel.

Potrivit art. 725 pct. 2 C. proc. civ. "procesele în curs de judecată la data schimbării competentei instanțelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanțe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile". Ținând seama de necompetența materială a Tribunalului București în judecarea fondului cauzei pendinte, în temeiul art. 159 pct. 2 și al art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat casarea Deciziei recurate, dar și a sentinței Tribunalului București, respectiv trimiterea cauzei spre competentă soluționare, Judecătoriei Sect. 1 București.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că Tribunalul București ar fi fost competent în soluționarea cauzei în fond, s-au susținut următoarele critici; În mod greșit instanța de apel nu a analizat apelul formulat de G.M, considerându-se că această parte nu justifică un interes material și moral în susținerea apelului. Această soluție a instanței este nelegală, întrucât, după cum rezultă din actele dosarului, toți recurenții sunt moștenitorii defunctului G.TN., calitate susținută prin certificatul de moștenitor nr. X/2004. Prin urmare, la data de 15 aprilie 2010, apelantul G.M. era coproprietar al imobilului în litigiu și nu mai avea posibilitatea "renunțării la moștenire", atât timp cât o acceptase deja.

În acest sens, sunt prevederile art. 694 C. civ: "Majorele nu poate să-și atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni decât în cazul când această acceptare a fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuințat în privință-i". Singura cale pe care apelantul o avea pentru a renunța la dreptul său, în favoarea celor doi copii era fie să perfecteze un contract de vânzare-cumpărare al cotei sale, fie un contract de donație. Nu poate fi ignorat nici faptul că deși instanța a apreciat că apelantul nu mai are un interes în susținerea cauzei, prin sentința tribunalului, acesta, alături de cei doi copii, a fost obligat la plata unei sulte de 1.669.404 lei. Prin urmare, interesul acestuia în soluționarea apelului este mai mult decât evident.

Mai mult, așa cum rezultă din încheierea din 15 aprilie 2010, apelantul G.M. "apelantul-pârât G.M. la interpelarea instanței, învederează că înțelege să nu renunțe la judecarea apelului, ci la cota sa de moștenire în favoarea celor doi copii". Instanța de apel a apreciat că apelantul G.M. nu are interes în cauză și, fără a pune în discuția părților o eventuală excepție a lipsei de interes și fără a mai intra în cercetarea fondului, a respins apelul acestuia în mod ilegal. În cauză, sunt incidente prevederile art. 312 pct. 3 C. proc. civ. conform cărora casarea unei hotărâri se dispune "în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului". În mod greșit instanța de apel a respins apelul pârâtului G.A.R.

critica vizând faptul că sultele la care pârâții au fost obligați au o valoare cumulată egală cu valoarea întregului imobil. În aceste condiții, sunt încălcate prevederile art. 6735 pct. 2 C. proc. civ. conform căruia sultele se acordă pentru egalizarea loturilor. Obligând pârâții la plata unei sulte egale cu valoarea imobilului, instanța a ignorat dreptul de proprietate al pârâților. Instanța de apel a respins în mod nelegal apelul, cu motivarea că apelantul, în măsura în care ar fi considerat că în cauză a intervenit o eroare de calcul, ar fi putut apela la procedura instituită de art. 281 c. proc. civ. Așa cum rezultă din cuprinsul sentinței nr. 628/2009, imobilul în litigiu a fost restituit către C.N., D.I.

și G.T.N., "fiecăruia dintre aceștia revenindu-i câte o cotă de 1/3 din imobil, cotă necontestată de părți". Prin urmare, recurenții (moștenitori ai defunctului G.T.N.), sunt coproprietari ai imobilului în litigiu, cu o cotă de 1/3 din acesta. Prin expertiza efectuată în cauză, s-a stabilit valoarea de piață a imobilului, de 1.669.404 lei. Cota recurenți este de 1/3 din această valoare, respectiv 556.468 lei. Dacă recurenții-pârâți ar fi optat pentru atribuirea în natură a întregului imobil, art. 6735 pct. 2 C. proc. civ. trebuia aplicat în sensul obligării pârâților la plata, către celelalte părți, a unei sulte care să cumuleze 2/3 din valoarea imobilului.

Procedând la obligarea recurenților la plata unei sulte mai mari decât cea datorată, instanța de fond a încălcat prevederile legale sus-menționate, în sensul că sulta acordată nu egalizează loturile, ci mărește, în mod nejustificat, loturile intimatelor-reclamante, care în loc să primească o sultă egală cu cotele lor, adică 2/3 din imobil, primesc o sultă egală cu întregul imobil. S-a susținut în mod expres că niciodată nu au cerut atribuirea imobilului, prin urmare nu se impunea acordarea vreunei sulte. Atât prin sentința nr. 628/2009, cât și prin Decizia recurată, instanțele au acordat mai mult decât ce s-a cerut, sau ce nu s-a cerut, încălcându-se astfel prevederile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. În drept, pe acest aspect, recurenții au invocat dispozițiile art. 673 10 C. proc civ., care prevăd în mod explicit că atribuirea întregului bun se va face urmarea a unei cereri formulate de parte, respectiv dispozițiile art. 673 11 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că "în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului (situația în care ne aflăm noi) ori, deși acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către părți prin buna învoială ori de către executorul judecătoresc". Dreptul părții de a cere atribuirea unui bun nu poate fi suplinit de către instanța.

S-a susținut că, în cauză, se impune închiderea dosarului în temeiul art. 673 14 C. proc. civ. Singura solicitare de atribuire în natură a imobilului a fost făcută, în primul ciclu procesual, de către D.I.I.A. (așa cum rezultă din paragraful 7 din fila a 2-a a Deciziei nr. 1567 pronunțată în cauză, de Curtea de Apel București, la data de 27 septembrie 2007). Cum această parte nu a depus sultele cuvenite celorlalți coproprietari, în temeiul art. 673 11 C. proc. civ., instanța a dispus vânzarea imobilului la licitație. Hotărârea instanței de recurs, prin care s-a dezlegat irevocabil problema împărțirii în natură a imobilului, este obligatorie pentru instanța de fond, în temeiul art. 315 pct. 1 C proc civ.

Cu alte cuvinte, în cauză nu se poate dispune niciuna din modalitățile de partajare cunoscute de lege:nr.1, împărțirea în natură (art. 673 5 pct. 2), 2). atribuirea către unul dintre coproprietari (art. 673 10 pct. 1 ) sau 3). vânzarea la licitație (art. 673 11 pct. 1). Instanța de apel s-a pronunțat în mod arbitrar asupra acestui aspect, arătând că respinge cererea de închidere a dosarului, cu motivarea că în cazul de față modalitatea (de împărțire) a existat și s-a dispus prin sentința civilă nr. 628.din.4 mai 2009. După cum se poate observa, instanța de apel nu a justificat prin nimic această concluzie și nu a indicat niciun temei de respingere a solicitării formulate. Drept concluzie, s-a solicitat să se constate lipsa de temei a atribuirii imobilului către recurenți și, având în vedere că nu există nicio posibilitate legală de împărțire a imobilului, să se dispună închiderea dosarului în temeiul art. 673 14 pct. 3 C. proc.

civ. Prin întâmpinarea formulată la data de 13 mai 2011, intimata I.R.T. a solicitat respingerea recursului ca fiind lipsit de fundament juridic și menținerea soluțiilor pronunțate în fond și în apel. A susținut excepția inadmisibilității recursului formulat de pârâta E.A.M.C., întrucât aceasta nu a formulat apel, fiind mulțumită de soluția pronunțată. Ulterior, cu toate că s-a menținut soluția de la fond, această recurentă nu mai poate formula un recurs identic și alături de ceilalți recurenți, fiind inexistentă instituția juridică a aderării la recurs, așa cum există aderarea la apel. Excepția necompetenței materiale nu este întemeiată și urmează a fi respinsă, întrucât s-a statuat asupra competenței, cu autoritate de lucru judecat, în primul ciclu procesual.

Cu privire la apelul pârâtului G.M. instanța a procedat corect, întrucât acesta, în apel, și-a cedat drepturile fiului său, G.A.R. ceea ce înseamnă că este perfect admisibilă poziția sa față de principiul disponibilității părților în procesul civil. Întotdeauna recurenții au dorit împărțirea prețului bunului imobil, deoarece nu au fost și nu sunt în stare să suporte plata sultei, iar bunul imobil nu este deloc partajabil în natură. Recursul apare și ca lipsit de interes, deoarece și recurenții vor vânzarea bunului. Singura formulă legală în circumstanțele cauzei pendinte este vânzarea la licitație a imobilului prin executor judecătoresc și împărțirea prețului astfel obținut. Analizând excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta E.A.M.C.

și excepția lipsei de interes în declararea recursului, invocate de intimata - reclamantă T.R.I., prin întâmpinare,Înalta Curte le va respinge pentru următoarele considerente; Excepția inadmisibilității recursului pârâtei E.A.M.C. nu este întemeiată, întrucât aceasta a formulat cerere de apel la data de 05 iunie 2009, așa cum rezultă din conținutul înscrisului existent la dosar la fila 2, dosar apel. În ceea ce privește excepția lipsit de interes a recursului promovat de pârâți, fundamentată pe chestiuni ce țin de fondul raportului juridic litigios, respectiv de modalitatea efectivă de realizare a partajului imobilului în litigiu, aceasta nu poate fi primită, întrucât nu configurează acele elemente ale exercițiului dreptului la acțiune într-o cale de atac, din perspectiva interesului, relevante pentru o astfel de abordare - dacă interesul este juridic și legitim, născut și actual, direct și personal, pozitiv și concret.

Într-o acțiune de împărțeală judiciară, calitatea de coproprietari a pârâților, necontestată în cauză, raportată la soluția instanțelor fondului de realizare efectivă a partajului bunului - operațiune care a presupus în mod necesar stabilirea drepturilor și obligațiilor corelative în patrimoniul fiecărei părți din dosar - îndreptățește recurenții-pârâți să formuleze și să susțină într-o cale de atac extraordinară criticile de nelegalitate pe care le consideră pertinente. Recursul pârâților va fi admis pentru considerentele ce urmează; Excepția de necompetență materială a Tribunalului București, susținută pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ cu referire la art. 159 pct. 2 C. proc.

civ. nu este întemeiată, întrucât prin puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile - prin Decizia civila nr. 1567 din 27 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis recursul pârâților, a casat decizia, a admis apelul, a anulat încheierea apelată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București, ca instanță de fond - s-a tranșat asupra chestiunii competenței materiale de soluționare în primă instanță a cauzei. Hotărârea judecătorească sus-menționată este ulterioară Deciziei civile nr. 9266 din.14 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a scos cauza de pe rol și a trimis-o Curții de Apel București, în temeiul unor dispoziții legale exprese, imperative, art. 2 din Legea nr. 219/2005.

De altfel, în derularea procesului civil de față, s-a pronunțat și sentința civilă nr. 3896 din.11 iunie 2003 a Judecătoriei Sector 1 București care a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, pe care a declinat-o în favoarea Tribunalului București, secția civilă, ea însăși irevocabilă, în condițiile în care, pe de o parte, la momentul pronunțării acestei hotărâri dispozițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. stipulau următoarele; dacă instanța se declară necompetentă, împotrivă hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Dosarul va fi trimis instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenței a devenit irevocabilă iar, pe de altă parte, sentința nu a fost recurată, intrând astfel sub puterea lucrului judecat.

Recursul va fi admis pentru faptul că instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu se mai justifică analizarea pe fond a criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de apel a pârâtului G.M. întrucât acesta nu ar mai avea un interes material și moral în susținerea acestei cereri. Cât timp recurenții-pârâți sunt moștenitorii defunctului G.T.N. coproprietar al imobilului în litigiu, în contextul soluțiilor deja pronunțate în cauză și a obligațiilor concrete stabilite în sarcina părților, inclusiv a pârâtului G.M., a da eficiență unei astfel de excepții procesuale înseamnă a lipsi partea de exercițiul căii de atac prevăzută de lege, apelul, fără nici un temei legal. Mai mult, din conținutul încheierii de ședință din 15 aprilie 2010, rezultă că instanța a fost preocupată să clarifice poziția procesuală a apelantului-pârât G.M., declarația explicită a acestuia fiind cât se poate de edificatoare - "apelantul-pârât G.M.

la interpelarea instanței, învederează că înțelege să nu renunțe la judecarea apelului, ci la cota sa de moștenire în favoarea celor doi copii". Critica formulată este întemeiată și din perspectiva faptului că orice chestiune ce ține de exercițiul dreptului la acțiune într-o cale de atac, cum este chestiunea interesului, dacă instanța o aprecia ca fiind relevantă în rezolvarea chiar și în parte a pricinii, trebuia să fie pusă în discuția contradictorie a părților, întrucât numai astfel se respectă principiile de bază ale procesului civil, principiul contradictorialității, oralității, publicității, nemijlocirii. În cauză, pentru considerentele prezentate anterior și ținând cont că pretenția dedusă judecății are ca izvor starea de coproprietate asupra bunului în litigiu, necontestată, pe temeiul dispozițiilor art. 312 pct. 3 C. proc.

civ. conform cărora casarea unei hotărâri se dispune "în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului", respectiv art. 313 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul pârâților, va casa în totalitate decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Toate celelalte critici de nelegalitate formulate în cauză vor fi avute în vedere de instanța de trimitere, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta E.A.M.C. și excepția lipsei de interes în declararea recursului, invocate de intimata - reclamantă T.R.I., prin întâmpinare. Admite recursul declarat de pârâții G.A.R., E.A.M.C. și G.M. împotriva Deciziei nr. 282/ A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.