ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6900/2005

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiune, S.D.G. și S.M. au

solicitat instanței, în contradictoriu cu B.E., N.I., S.T. și S.E., ieșire din

indiviziune asupra imobilului situat în București, prin atribuirea acestuia în

natură reclamanților cu obligarea la sultă în favoarea pârâților.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit, în cote egale, de ½, de

către reclamanta S.M. și defunctul S.I., conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9976 din 29 martie 1950.

S-a susținut de asemenea că, după

decesul lui S.I., cota acestuia de ½ din imobil a revenit succesorilor

săi, respectiv părțile din prezenta cauză, iar partajarea bunului în natură nu

este posibilă.

Pârâtul S.T. a formulat cerere

reconvențională solicitând să se constate că actul de vânzare-cumpărare nr. 9976

din 29 martie 1950 are caracter de donație în ceea ce privește cota de ½

ce revine reclamantei S.M., iar obiectul partajului îl constituie întregul

imobil ce a aparținut defunctului S.I.

Prin sentința civilă nr. 3028 din 28

martie 1995 Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea, a dispus

ieșirea din indiviziune a părților asupra imobilului situat în București, a

atribuit imobilul în natură reclamanților, i-a obligat pe aceștia la plata

sumei de 2.820.951 lei cu titlu de sultă către pârâți și a respins cererea

reconvențională.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că imobilul nu este comod partajabil în natură iar atribuirea acestuia

către reclamanți se justifică prin cota de 6/10 a acestora asupra imobilului.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin decizia civilă nr. 2581 din 20 decembrie 1996, a admis apelul

formulat de S.T., a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a atribuit

imobilul în litigiu acestuia și l-a obligat să plătească sultă în favoarea

celorlalte părți.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de apel a reținut în esență că deși pârâtul S.T. are o cotă ideală mai

mică și anume de 1/10 din imobil, este îndreptățit la atribuirea în natură,

deoarece se află în posesia bunului.

Soluția a fost menținută prin

decizia civilă nr. 1814 din 11 noiembrie 1997 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă.

S.D.G. a formulat cerere de

revizuire a deciziei civile nr. 2581 din 20 decembrie 1996 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, invocând dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ.

În motivarea cererii reclamantul a

invocat o serie de acte noi care nu au fost avute în vedere de instanță la

soluționarea cauzei și a susținut că acestea erau determinante pentru pronunțarea

hotărârii.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin decizia civilă nr. 593 din 2 martie 1998 a respins cererea de

revizuire cu motivarea că înscrisurile invocate nu reprezintă acte noi în

sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs S.D.G. iar Curtea Supremă de Justiție a dispus strămutarea judecării

cauzei la Curtea de Apel Pitești.

Prin decizia 3380 din 29 octombrie

1999, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis recursul, a casat

hotărârea atacată și în consecință: a admis cererea de revizuire, a desființat

decizia civilă nr. 2581 din 20 decembrie 1996 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, și a menținut în tot sentința civilă nr. 3028 din 28 martie 1995

a Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că înscrisurile noi invocate de reclamant întrunesc condițiile

prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și sunt de natură să determine

schimbarea soluției date în cauză.

La data de 19 decembrie 2000 S.T. a

formulat contestație în anularea deciziei civile nr. 3380 din 29 octombrie 1999

a Curții de Apel Pitești, secția civilă, invocând dispozițiile art. 318 alin. (1)

C. proc. civ.

În motivarea cererii a arătat că

dintr-o eroare materială instanța de revizuire nu a observat că înscrisul

prezentat nu poate fi un act nou deoarece există la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 2051 din 16

iulie 2001 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis contestația în

anulare formulată de S.T., a anulat decizia civilă nr. 3380 din 29 octombrie

1999 a Curții de Apel Pitești și, în fond, a respins recursul declarat de S.D.G.

împotriva deciziei civile nr. 593 din 2 martie 1999 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut că la soluționarea cererii de revizuire nu s-a observat că

înscrisul invocat de parte drept act nou există la dosarul cauzei, ceea ce

constituie o eroare materială în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anularea

deciziei civile nr. 2051 din 16 iulie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă.

În motivarea recursului în anulare

s-a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii ceea

ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond potrivit art. 330 pct. 2

C. proc. civ.

S-a mai precizat că s-a considerat

greșit că sunt îndeplinite condițiile art. 318 C. proc. civ., în speță nu

există eroare materială, astfel cum este definită prin dispozițiile procedurale

arătate.

Recursul în anulare urmează să fie

admis ca fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 318 teza I C. proc.

civ. hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Acest motiv de contestație în

anulare are în vedere numai acele greșeli formale care sunt săvârșite în

legătură cu examinarea recursului și nu poate fi exercitată pentru remedierea

unor eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor de

interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

Astfel, contestația în anulare

reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare creată de lege doar

pentru remedierea unor greșeli materiale iar nu și pentru reformarea unor

greșeli de fond.

Pot fi considerate greșeli materiale

în sensul art. 318 C. proc. civ. respingerea greșită ca tardiv a unui recurs,

anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate,

ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, dispozițiile legale

prevăzute de art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitativ de aplicare, trebuie

interpretate restrictiv astfel încât să nu reprezinte calea unui recurs la

recurs.

Față de considerentele menționate,

Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia civilă nr. 2051 din 16

iulie 2001 a Curții de Apel Pitești și va respinge contestația în anularea

deciziei civile nr. 3380 din 29 octombrie 1999 a Curții de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei civile nr. 2051/R din 16 iulie 2001 a Curții de

Apel Pitești pe care o casează.

Respinge contestația în anulare

formulată de pârâtul S.T. împotriva deciziei civile nr. 3380 din 28 octombrie

1999 a Curții de Apel Pitești.

Obligă pe pârâtul S.T. la plata

sumei de 6.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta S.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 septembrie 2005.