ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4083/2005

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 9 februarie 1999

reclamantele F.M. și I.A. au chemat în judecată pe pârâții G.I. și G.E. pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea acestora din

imobilul situat în București, pentru lipsă de titlu.

În motivarea acțiunii reclamantele

au arătat că prin sentința civilă nr. 15899 din 22 decembrie 1999 Judecătoria sectorului

1 București a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în

București, imobil ce a fost atribuit reclamantelor, care au fost obligate la

plata de sulte către ceilalți moștenitori, inclusiv către pârâți. După

soluționarea căilor de atac exercitate împotriva acestei sentințe, reclamantele

au solicitat punerea în executare a hotărârii și au achitat sultele pe care le

datorau celorlalți coindivizari, depunând în acest sens dovezile la dosarul de

executare. Susțin reclamantele că nu a fost posibilă intrarea în posesia

nemișcătorului atribuit, deoarece casa a fost încuiată de pârâți, în ea fiind

depozitate bunurile acestora.

Prin întâmpinare, pârâții G.I. și G.E.

au cerut respingerea acțiunii în evacuare cu motivarea că sunt proprietarii

imobilului din București, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 5055 din 3 aprilie 1991 de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 și

transcris sub nr. 1722/1991 la același notariat, act valabil și nedesființat în

nici un fel.

Prin cererea reconvențională din 3

mai 1999 pârâții G.I. și G.E. au solicitat obligarea reclamantelor la plata

contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri și amenajări efectuate imobilului și

recunoașterea unui drept de retenție asupra bunului.

Urmare a decesului reclamantei I.A.,

s-a luat act că singura moștenitoare a acesteia este reclamanta F.M. (certificatul

de calitate de moștenitor nr. 3 din 8 februarie 2000 eliberat de B.N.P. S.M.).

Investită cu soluționarea cauzei,

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 7302 din 17

aprilie 2000, a respins ca neîntemeiată acțiunea principală în evacuarea

pârâților și a disjuns soluționarea cererii reconvenționale, dispunându-se

formarea unui nou dosar.

În motivarea sentinței s-a reținut

că ambele părți produc titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu,

reclamantele prezentând sentința prin care le-a fost atribuit imobilul, iar

pârâții contractul de vânzare-cumpărare cu referire la același bun, astfel că

nu se pot compara cele două titluri în cadrul procesual stabilit de cele două

reclamante, instanța nefiind investită cu o acțiune în revendicare.

Soluția judecătoriei a fost

menținută de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr.

3387/A din 28 noiembrie 2000, a respins ca nefondat apelul reclamantei F.M.

Împotriva acestor hotărâri a

declarat recurs reclamanta. Pe parcursul soluționării cauzei în recurs a

decedat pârâtul G.I., fiind introduși în cauză, în aceeași calitate,

moștenitorii acestuia G.E., în calitate de soție supraviețuitoare și G.F., fiu.

Prin decizia nr.3752 din 20

decembrie 2001 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat recursul reclamantei F.M.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, la data de 20 decembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție care a considerat că hotărârile judecătorești

criticate au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

În motivarea recursului în anulare

s-a arătat, în esență, că prin hotărârile criticate instanțele au nesocotit

principiile care guvernează materia indiviziunii, astfel că pentru soluționarea

acțiunii în evacuare nu era necesară compararea titlurilor de proprietate,

fiind suficientă existența hotărârii irevocabile de atribuire în natură a

bunului către reclamantă.

Recursul în anulare este fondat.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 5055 din 3 aprilie 1991 de fostul Notariat de Stat al sectorului

1 București și transcris sub nr. 1722/1991 la același notariat; pârâții G.E. și

G.I. au cumpărat de la vânzătoarea I.C. cota indiviză de ½ din imobilul

situat în București, situație în care pârâții-cumpărători au dobândit numai

calitatea de coindivizari asupra imobilului litigios.

Ulterior, prin sentința civilă nr.

15899 din 22 decembrie 1995, hotărâre definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului

1 București, a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul din

București, nemișcător ce a fost atribuit în natură reclamantelor F.M. și I.A.,

cu obligarea acestora de a plăti o sultă către pârâți. Având în vedere

contractul de vânzare-cumpărare mai sus amintit prin care pârâții G.I. și G.E. au

dobândit doar cota parte indiviză de ½ din nemișcător, precum și

calitatea lor de coindivizari, ei au fost părți în procesul de ieșire din

indiviziune în urma căruia imobilul a fost atribuit, în totalitate,

reclamantelor.

La baza reglementării indiviziunii,

indiferent de izvorul ei, se află două principii: A. principiul că nici unul

dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra unui bun sau unor anumite

bunuri determinate în materialitatea lor; B. fiecare coindivizar are un drept

individual, absolut și exclusiv asupra cotei-părți ideale ce i se cuvine din

masa indiviză de bunuri aflate în indiviziune. Cea de a doua regulă constă în

dreptul fiecărui copărtaș de a dispune liber și fără acordul celorlalți

copărtași de cota sa parte de drept (proprietate sau alt drept real). Deoarece

fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei sale părți ideale din

indiviziune, el poate înstrăina sau greva această cotă, fără consimțământul

celorlalți coindivizari.

Așa s-a întâmplat în speță când

numita I.C. a dispus în mod liber și fără acordul celorlalți copărtași cu

privire la cota sa indiviză de ½ din imobil, cotă pe care a înstrăinat-o

pârâților G.I. și E., contra unui preț. Astfel fiind, în caz de înstrăinare a

cotei ideale de proprietate din imobilul litigios, pârâții-cumpărători s-au

substituit în drepturile coindivizarului vânzător, fiind fără relevanță

rezultatul partajului ce a intervenit ulterior și la care au participat

cumpărătorii (pârâții), în calitatea lor de coindivizari. În aceste condiții,

vânzătoarea I.C. a fost ținută să garanteze numai dreptul asupra cotei indivize

de proprietate, iar nu și rezultatul partajului, adică atribuirea bunului, în

integralitatea sa, către pârâții-cumpărători.

Urmare a efectului declarativ al

partajului, dreptul de proprietate al pârâților asupra cotei ideale dobândită

prin cumpărare, s-a transferat asupra sultei, după cum sentința de partaj,

odată intrată în puterea lucrului judecat, a consolidat în mod irevocabil

dreptul de proprietate exclusiv al reclamantelor asupra bunului imobil.

Totodată, având în vedere cadrul

procesual cu care au fost investite instanțele (acțiune în evacuarea

pârâților), nu se mai poate pune în discuție contractul de vânzare-cumpărare ca

temei al dreptului de proprietate asupra imobilului în materialitatea sa,

deoarece vânzătoarea I.C., moștenitoarea legală a cotei de ½ din imobil,

nu a putut să transmită pârâților decât dreptul de proprietate asupra acestei

cote ideale, iar nu dreptul de proprietate asupra nemișcătorului, în

materialitatea sa.

Așadar, singura proprietară asupra

bunului în materialitatea sa, prin efectul declarativ al partajului, este

reclamanta F.M., toți ceilalți coindivizari fiind creditori față de aceasta

pentru sulte, situație în care în mod eronat instanțele au apreciat că actul de

vânzare-cumpărare exhibat de pârâți mai poate fi considerat izvor al dreptului

de proprietate asupra imobilului în condițiile în care actul juridic a

reprezentat doar temeiul în baza căruia pârâții au participat la procesul de

ieșire din indiviziune.

Cum nu mai este necesară introducerea

de către cel căruia i s-a atribuit bunul în natură a unei acțiuni în

revendicare împotriva foștilor copărtași care dețin bunul și refuză să-l

predea, se impune admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor date în

cauză cu nesocotirea principiilor de drept ce guvernează materia indiviziunii

și în fond, urmare a admiterii acțiunii, se va dispune evacuarea pârâților din

imobil, pentru lipsă de titlu.

Cu privire la cererea reclamantei

referitoare la obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând cheltuieli de

judecată, se constată că în momentul dezbaterii recursului în anulare nu

existau la dosar dovezile privind avansarea de către partea care le-a solicitat

a acestor sume, reclamanta obligându-se să le depună până la finele ședinței de

judecată.

Cum aceste dovezi au ajuns la

completul de judecată la ora 18,10 a zilei de 18 mai 2005, așa cum rezultă din

procesul-verbal întocmit (în condițiile în care prezentul dosar a avut nr. 1 de

ordine), cererea de cheltuieli de judecată a fost respinsă în momentul

pronunțării pentru lipsa dovezilor de plată, partea având deschisă, pentru

recuperarea acestor cheltuieli, o acțiune separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 3752 din 20 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, deciziei nr. 3387/A din 28 noiembrie 2000 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, și sentinței civile nr. 7302 din 17 aprilie

2000 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Casează hotărârile recurate și în

fond admite acțiunea formulată de reclamanții F.M. și I.A., continuată de F.M. și

dispune evacuarea pârâților G.E. și G.F. din imobilul situat în București, pentru

lipsă de titlu.

Respinge cererea de cheltuieli de

judecată

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2005.