ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1701/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 31 ianuarie 2007, reclamantul D.F. a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC P.C. SA, solicitând să se constate nulitatea contractului de privatizare al pârâtei SC P.C. SA și să se dispună anularea deciziei A.V.A.S. nr. 2 din 03 ianuarie 2007, cu consecința restituirii în natură a cotei de ½ din terenul în suprafață de 5.798 mp, ce a făcut obiectul notificării de restituire din 18 octombrie 2001. Prin sentința civilă nr. 775 din 04 aprilie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă a admis excepția necompetentei sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a V-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 1560 din 12 decembrie 2007, prin care a respins excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractului de privatizare; a admis, în parte, acțiunea; a modificat art. 2 din decizia nr. 2 din 03 ianuarie 2007 emisă de A.V.A.S., în sensul că măsurile reparatorii se propun pentru cota de 1/2 din terenul în suprafață de 5.798 mp, evidențiat în C.F. Chisoda; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de privatizare; a obligat pe pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a respinge excepția prescripției, tribunalul a reținut că nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, contractului de privatizare prin vânzare de acțiuni nefiindu-i aplicabile dispozițiile speciale derogatorii ale art. 46 din Legea nr. 10/2001, privind instituirea unui termen special de prescripție. S-a apreciat, însă, că cererea în constatarea nulității absolute a contractului de privatizare este neîntemeiată, întrucât preluarea fără titlu a unui imobil aparținând unei societăți comerciale nu poate constitui cauză de nulitate pentru vânzarea de acțiuni. Cât privește contestația împotriva deciziei nr. 2 din 03 ianuarie 2007 emisă de A.V.A.S., s-a reținut că aceasta este întemeiată numai în parte, cu privire la întinderea dreptului la restituire, nu și a formei de reparație.

Câtă vreme terenul solicitat este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, conform art. 29 din Legea nr. 107/2001, reclamantul nu poate obține decât măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum s-a dispus prin decizia contestată. Sub aspectul întinderii dreptului la restituire, în mod neîntemeiat prin decizia contestată s-au propus despăgubiri pentru cota de ½ din suprafața de 2.899 mp de teren, în loc de despăgubiri pentru suprafața de 2.899 mp, reprezentând cota de ½ din întregul teren de 5798 mp, pentru care reclamantul și-a dovedit dreptul. Prin decizia civilă nr. 885 din 25 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâta A.V.A.S.

împotriva sentinței susmenționate. Pentru decide astfel, curtea a reținut că, în mod legal, prima instanță a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri pentru cota de ½ din suprafața de teren de 5.798 mp, întrucât această cotă a fost deținută în proprietate de autorul său, D.I., care a cumpărat-o de la C.I., în anul 1934. S-a reținut, totodată, că obligarea pârâtei A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată este justificată de faptul că această parte a căzut în pretenții. Cât privește forma de reparație cuvenită reclamantului, curtea a apreciat că aceasta nu poate consta în restituire în natură, față de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în alin. (1) că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri.

Aceste dispoziții sunt imperative și de strictă interpretare și, în consecință, exclud aplicarea în cauză a principiului restituirii în natură, având în vedere că terenul obiect al notificării se află evidențiat în patrimoniul SC P.C. SA Timișoara, societate privatizată. Nici cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC P.C. SA Timișoara nu putea fi admisă, întrucât temeiurile de drept invocate de reclamant, respectiv art. 948 pct. 4 și art. 996 C. civ., constituie dreptul comun în materie, ce nu poate fi aplicat în condițiile existenței legislației speciale privind privatizarea societăților comerciale. Nefiind fraudate aceste dispoziții legale și în absența altor motive de nulitate, preluarea fără titlu a terenului de către stat nu reprezintă o cauză care să conducă la nulitatea absolută a contractului de privatizare.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant și pârâta A.V.A.S. Prin decizia nr. 7494 din 15 iulie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul pârâtei A.V.A.S. și a admis recursul reclamantului, a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza la aceiași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei, referitoare la respingerea apelului pârâtei A.V.A.S. Pentru a respinge recursul pârâtei A.V.A.S., Înalta Curte a reținut că modul în care instanța de apel interpretează probele administrate și stabilește pe baza acestora o anumită situație de fapt a constituit motiv de recurs numai până în anul 2000, când pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. a fost abrogat, prin O.U.G. nr. 138/2000. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeincie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta-pârâtă, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Ca atare, critica prin care se contestă situația de fapt reținută de instanța de apel cu privire la întinderea suprafeței de teren avută în proprietate de autorul reclamantului și la întinderea dreptului la reparație al reclamantului nu poate fi examinată, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., pentru realizarea controlului judiciar în recurs. Critica relativă la nelegalitatea obligării pârâtei A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță a fost apreciată ca nefondată. Sub acest aspect, s-a reținut că, în speță, condiția prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată, aceea ca partea să cadă în pretenții, este îndeplinită, cât timp acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei A.V.A.S. a fost admisă. Pe de altă parte, s-a reținut că au fost dovedite cheltuielile de judecată acordate reclamantului, cu chitanța de plată a onorariului de avocat, depusă la fila 161 din dosarul de fond, precum și faptul că suma acordată cu acest titlu respectă principiul proporționalității cu munca îndeplinită de avocatul reclamantului, raportat la complexitatea pricinii, așa încât nu se justifica a fi redusă pe temeiul art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Pentru a admite recursul reclamantului, Înalta Curte a reținut că, în mod greșit, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în redactarea de după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, în condițiile în care, anterior soluționării apelului, aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 559 din 24 iulie 2008, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992. Ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 în redactarea inițială, iar nu dispozițiilor art. 29 în redactarea de după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005.

Așa fiind, instanța învestită cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, are a verifica și stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, de care depinde forma măsurilor reparatorii - restituire în natură ori despăgubiri – și entitatea căreia îi revine obligația de restituire. Cum, în speță, instanțele de fond nu au verificat dacă titlul de preluare al statului a fost sau nu valabil, aspect ce era esențial în dezlegarea cauzei din perspectiva dispozițiilor legale incidente – art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea avută anterior modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamantului, trasându-se instanței de trimitere obligația de a stabili modalitatea de preluare a imobilului litigios – cu titlu/fără titlu valabil, iar în funcție de aceasta de a hotărî asupra formei de reparație cuvenite reclamantului.

Față de precizarea din cererea de recurs a reclamantului, în sensul că renunță la motivul de apel relativ la anularea contractului de privatizare a pârâtei SC P.C. SA, s-a stabilit ca rejudecarea apelului reclamantului să nu privească acest motiv, ci numai cel relativ la posibilitatea restituirii în natură a imobilului litigios. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 244/A din 04 martie 2010, prin care a respins apelul reclamantului, ca nefondat. În motivarea acestei soluții, curtea a reținut, în temeiul prezumției legale instituite prin dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, modificat prin Decretul nr. 378/1960, că imobilul litigios a intrat în proprietatea Statului Român în mod valabil, în raport de mențiunile din cartea funciară, Statul Român fiind înscris în CF ca proprietar al imobilului, în baza actului de preluare.

Față de valabilitatea titlului de preluare și față de faptul că imobilul litigios este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare înainte de adoptarea Legii nr. 247/2005, în conformitate cu care reclamantul este îndreptățit numai la măsuri reparatorii prin echivalent, acordate de instituția publică ce a efectuat privatizarea, respectiv pârâta A.V.A.S. De altfel, și dacă titlul de preluare al statului nu ar fi fost valabil, tot nu s-ar fi putut dispune restituirea în natură a imobilului litigios, întrucât acesta este ocupat de construcții ridicate în mod legal, de servituți legale și de amenajări de utilitate publică, situație în care art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea stabilirii de măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva deciziei susmenționate a declarat recurs, în termen legal, pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, s-a apreciat întinderea suprafeței de teren pentru care reclamantul este îndreptățit la despăgubiri, ca fiind de ½ din 5.798 mp, deși din probele administrate în cauză rezulta că aceasta este de ½ din 2.899 mp. 2. În mod nelegal, s-a stabilit în sarcina A.V.A.S. obligația de plată a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se poate retine reaua-credință a acestei pârâte, care și-a executat obligațiile legale prin emiterea deciziei motivate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că ambele critici formulate de recurentă vizează aspecte tranșate irevocabil în primul ciclu procesual al cauzei.

Recursul este nefondat, potrivit celor ce succed. Prin motivele de recurs, recurenta aduce în discuție întinderea dreptului la reparație cuvenit reclamantului, precum și legalitatea obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță. Ambele chestiuni au fost, însă, tranșate, în mod irevocabil, în primul ciclu procesual al cauzei. Astfel, prin sentința de fond s-a stabilit că dreptul reclamantului la reparație se întinde în limita cotei de proprietate a autorului său, respectiv cota de ½ din terenul în suprafață de 5.798 mp, sens în care s-a dispus modificarea deciziei A.V.A.S. contestate, care cuprindea propunere de acordare de despăgubiri numai pentru cota de ½ din terenul în suprafață de 2.899 mp, iar față de admiterea contestației pe acest aspect, s-a apreciat că pârâta A.V.A.S.

datorează cheltuieli de judecată reclamantului, conform art. 274 C. proc. civ., sens în care s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta A.V.A.S. a contestat aceste aspecte prin intermediul apelului și recursului, ambele căi de atac fiindu-i respinse prin decizia civilă nr. 885 din 25 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și, respectiv, decizia nr. 7494 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Rejudecarea dispusă prin decizia Î.C.C.J. nr. 7494 din 15 iulie 2009 a fost urmarea admiterii recursului declarat de reclamat și a vizat numai apelul reclamantului, formulat cu privire la forma măsurilor reparatorii, dispozitivul, ca și considerentele deciziei de casare fiind neechivoce în sensul că recursul pârâtei A.V.A.S.

a fost respins, iar decizia recurată menținută în ceea ce privește soluția de respingere a apelului pârâtei A.V.A.S. Rezultă că, prin respingerea căilor de atac exercitate de pârâta A.V.A.S. în primul ciclu procesual al cauzei, sentința de fond a rămas irevocabilă în ce privește stabilirea întinderii dreptului la reparație al reclamantului în limita cotei de ½ din terenul în suprafață de 5.798 mp și a obligației pârâtei A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Statuările pe aceste aspecte au intrat astfel în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi repuse în discuție în noul ciclu procesual, consecutiv casării cu trimitere. Or, prin prezentul recurs, pârâta A.V.A.S. nu face decât să reitereze criticile formulate în recursul respins în primul ciclu procesual, ceea ce nu mai este posibil, față de puterea de lucru judecat de care se bucură decizia Î.C.C.J.

nr. 7494/2009, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. Pe cale de consecință, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei A.V.A.S., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 244/A din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.