ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1701/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1701/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 31 ianuarie 2007, reclamantul D.F. a chemat în

judecată pe pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC P.C.

SA, solicitând să se constate nulitatea contractului de privatizare al pârâtei

SC P.C. SA și să se dispună anularea deciziei A.V.A.S. nr. 2 din 03 ianuarie 2007,

cu consecința restituirii în natură a cotei de ½ din terenul în

suprafață de 5.798 mp, ce a făcut obiectul notificării de restituire din 18

octombrie 2001.

Prin sentința civilă nr. 775 din 04

aprilie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă a admis excepția necompetentei

sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Învestit prin declinare, Tribunalul

București, secția a V-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 1560 din 12

decembrie 2007, prin care a respins excepția prescripției dreptului la acțiunea

în constatarea nulității contractului de privatizare; a admis, în parte,

acțiunea; a modificat art. 2 din decizia nr. 2 din 03 ianuarie 2007 emisă de A.V.A.S.,

în sensul că măsurile reparatorii se propun pentru cota de 1/2 din terenul în

suprafață de 5.798 mp, evidențiat în C.F. Chisoda; a respins, ca neîntemeiat,

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

privatizare; a obligat pe pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 3.500 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a respinge excepția

prescripției, tribunalul a reținut că nulitatea absolută a unui act juridic

poate fi invocată oricând, contractului de privatizare prin vânzare de acțiuni

nefiindu-i aplicabile dispozițiile speciale derogatorii ale art. 46 din Legea nr.

10/2001, privind instituirea unui termen special de prescripție.

S-a apreciat, însă, că cererea în

constatarea nulității absolute a contractului de privatizare este neîntemeiată,

întrucât preluarea fără titlu a unui imobil aparținând unei societăți

comerciale nu poate constitui cauză de nulitate pentru vânzarea de acțiuni.

Cât privește contestația împotriva

deciziei nr. 2 din 03 ianuarie 2007 emisă de A.V.A.S., s-a reținut că aceasta

este întemeiată numai în parte, cu privire la întinderea dreptului la

restituire, nu și a formei de reparație.

Câtă vreme terenul solicitat este

evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, conform art. 29

din Legea nr. 107/2001, reclamantul nu poate obține decât măsuri reparatorii

prin echivalent, așa cum s-a dispus prin decizia contestată.

Sub aspectul întinderii dreptului la

restituire, în mod neîntemeiat prin decizia contestată s-au propus despăgubiri

pentru cota de ½ din suprafața de 2.899 mp de teren, în loc de

despăgubiri pentru suprafața de 2.899 mp, reprezentând cota de ½ din

întregul teren de 5798 mp, pentru care reclamantul și-a dovedit dreptul.

Prin decizia civilă nr. 885 din 25

noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâta A.V.A.S. împotriva

sentinței susmenționate.

Pentru decide astfel, curtea a

reținut că, în mod legal, prima instanță a stabilit dreptul reclamantului la

despăgubiri pentru cota de ½ din suprafața de teren de 5.798 mp,

întrucât această cotă a fost deținută în proprietate de autorul său, D.I., care

a cumpărat-o de la C.I., în anul 1934.

S-a reținut, totodată, că obligarea

pârâtei A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată este justificată de faptul

că această parte a căzut în pretenții.

Cât privește forma de reparație

cuvenită reclamantului, curtea a apreciat că aceasta nu poate consta în

restituire în natură, față de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, care

prevăd în alin. (1) că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri.

Aceste dispoziții sunt imperative și

de strictă interpretare și, în consecință, exclud aplicarea în cauză a

principiului restituirii în natură, având în vedere că terenul obiect al

notificării se află evidențiat în patrimoniul SC P.C. SA Timișoara, societate

privatizată.

Nici cererea privind constatarea

nulității absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC P.C. SA Timișoara

nu putea fi admisă, întrucât temeiurile de drept invocate de reclamant,

respectiv art. 948 pct. 4 și art. 996 C. civ., constituie dreptul comun în

materie, ce nu poate fi aplicat în condițiile existenței legislației speciale

privind privatizarea societăților comerciale.

Nefiind fraudate aceste dispoziții

legale și în absența altor motive de nulitate, preluarea fără titlu a terenului

de către stat nu reprezintă o cauză care să conducă la nulitatea absolută a

contractului de privatizare.

Decizia curții de apel a fost

atacată cu recurs de către reclamant și pârâta A.V.A.S.

Prin decizia nr. 7494 din 15 iulie 2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală a respins, ca nefondat, recursul pârâtei A.V.A.S. și a admis

recursul reclamantului, a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza

la aceiași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant, cu

menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei, referitoare la respingerea

apelului pârâtei A.V.A.S.

Pentru a respinge recursul pârâtei A.V.A.S.,

Înalta Curte a reținut că modul în care instanța de apel interpretează probele

administrate și stabilește pe baza acestora o anumită situație de fapt a

constituit motiv de recurs numai până în anul 2000, când pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ. a fost abrogat, prin O.U.G. nr. 138/2000. În actuala reglementare, art.

304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeincie, astfel că instanța de recurs nu

mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea

atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate

recurenta-pârâtă, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la

situația de fapt pe care aceasta o constată.

Ca atare, critica prin care se contestă

situația de fapt reținută de instanța de apel cu privire la întinderea

suprafeței de teren avută în proprietate de autorul reclamantului și la

întinderea dreptului la reparație al reclamantului nu poate fi examinată, întrucât

nu se încadrează în niciunul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru realizarea controlului judiciar în

recurs.

Critica relativă la nelegalitatea

obligării pârâtei A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță

a fost apreciată ca nefondată.

Sub acest aspect, s-a reținut că, în

speță, condiția prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. pentru obligarea

la plata cheltuielilor de judecată, aceea ca partea să cadă în pretenții, este

îndeplinită, cât timp acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei A.V.A.S.

a fost admisă.

Pe de altă parte, s-a reținut că au

fost dovedite cheltuielile de judecată acordate reclamantului, cu chitanța de plată

a onorariului de avocat, depusă la fila 161 din dosarul de fond, precum și

faptul că suma acordată cu acest titlu respectă principiul proporționalității

cu munca îndeplinită de avocatul reclamantului, raportat la complexitatea

pricinii, așa încât nu se justifica a fi redusă pe temeiul art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Pentru a admite recursul reclamantului,

Înalta Curte a reținut că, în mod greșit, curtea de apel a făcut aplicarea la

speță a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în redactarea de după

modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, în condițiile în care,

anterior soluționării apelului, aceste dispoziții legale au fost declarate

neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008,

publicată în M. Of. al României nr. 559 din 24 iulie 2008, obligatorie pentru

instanțe de la data publicării, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992.

Ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 830/2008, cererile referitoare la imobilele preluate de

stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale

privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001

în redactarea inițială, iar nu dispozițiilor art. 29 în redactarea de după modificarea

intervenită prin Legea nr. 247/2005.

Așa fiind, instanța învestită cu

soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, are a verifica

și stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, de care depinde

forma măsurilor reparatorii - restituire în natură ori despăgubiri – și

entitatea căreia îi revine obligația de restituire.

Cum, în speță, instanțele de fond nu

au verificat dacă titlul de preluare al statului a fost sau nu valabil, aspect

ce era esențial în dezlegarea cauzei din perspectiva dispozițiilor legale

incidente – art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea avută anterior modificării

aduse prin Legea nr. 247/2005, s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei la aceeași

instanță pentru rejudecarea apelului reclamantului, trasându-se instanței de

trimitere obligația de a stabili modalitatea de preluare a imobilului litigios

– cu titlu/fără titlu valabil, iar în funcție de aceasta de a hotărî asupra

formei de reparație cuvenite reclamantului.

Față de precizarea din cererea de

recurs a reclamantului, în sensul că renunță la motivul de apel relativ la

anularea contractului de privatizare a pârâtei SC P.C. SA, s-a stabilit ca rejudecarea

apelului reclamantului să nu privească acest motiv, ci numai cel relativ la

posibilitatea restituirii în natură a imobilului litigios.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 244/A din 04

martie 2010, prin care a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

În motivarea acestei soluții, curtea

a reținut, în temeiul prezumției legale instituite prin dispozițiile Decretului-lege

nr. 115/1938, modificat prin Decretul nr. 378/1960, că imobilul litigios a

intrat în proprietatea Statului Român în mod valabil, în raport de mențiunile

din cartea funciară, Statul Român fiind înscris în CF ca proprietar al imobilului,

în baza actului de preluare.

Față de valabilitatea titlului de

preluare și față de faptul că imobilul litigios este evidențiat în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate, în cauză sunt incidente dispozițiile art.

27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare înainte de adoptarea

Legii nr. 247/2005, în conformitate cu care reclamantul este îndreptățit numai

la măsuri reparatorii prin echivalent, acordate de instituția publică ce a

efectuat privatizarea, respectiv pârâta A.V.A.S.

De altfel, și dacă titlul de

preluare al statului nu ar fi fost valabil, tot nu s-ar fi putut dispune

restituirea în natură a imobilului litigios, întrucât acesta este ocupat de

construcții ridicate în mod legal, de servituți legale și de amenajări de

utilitate publică, situație în care art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea stabilirii de măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva deciziei susmenționate a

declarat recurs, în termen legal, pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru

următoarele motive:

mod greșit, s-a apreciat întinderea suprafeței de teren pentru care reclamantul

este îndreptățit la despăgubiri, ca fiind de ½ din 5.798 mp, deși din

probele administrate în cauză rezulta că aceasta este de ½ din 2.899 mp.

mod nelegal, s-a stabilit în sarcina A.V.A.S. obligația de plată a

cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se poate retine reaua-credință

a acestei pârâte, care și-a executat obligațiile legale prin emiterea deciziei

motivate.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant

a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că ambele

critici formulate de recurentă vizează aspecte tranșate irevocabil în primul

ciclu procesual al cauzei.

Recursul

este nefondat, potrivit celor ce succed.

Prin

motivele de recurs, recurenta aduce în discuție întinderea dreptului la

reparație cuvenit reclamantului, precum și legalitatea obligării sale la plata

cheltuielilor de judecată în primă instanță.

Ambele chestiuni

au fost, însă, tranșate, în mod

irevocabil, în primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel,

prin sentința de fond s-a stabilit că dreptul reclamantului la reparație se

întinde în limita cotei de proprietate a autorului său, respectiv cota de

½ din terenul în suprafață de 5.798 mp, sens în care s-a dispus modificarea

deciziei A.V.A.S. contestate, care cuprindea propunere de acordare de

despăgubiri numai pentru cota de ½ din terenul în suprafață de 2.899 mp,

iar față de admiterea contestației pe acest aspect, s-a apreciat că pârâta A.V.A.S.

datorează cheltuieli de judecată reclamantului, conform art. 274 C. proc. civ.,

sens în care s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta

A.V.A.S. a contestat aceste aspecte prin intermediul apelului și recursului,

ambele căi de atac fiindu-i respinse prin decizia civilă nr. 885 din 25

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și, respectiv,

decizia nr. 7494 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Rejudecarea

dispusă prin decizia Î.C.C.J. nr. 7494 din 15 iulie 2009 a fost urmarea

admiterii recursului declarat de reclamat și a vizat numai apelul

reclamantului, formulat cu privire la forma măsurilor reparatorii, dispozitivul,

ca și considerentele deciziei de casare fiind neechivoce în sensul că recursul pârâtei

A.V.A.S. a fost respins, iar decizia recurată menținută în ceea ce privește

soluția de respingere a apelului pârâtei A.V.A.S.

Rezultă că, prin respingerea căilor

de atac exercitate de pârâta A.V.A.S. în primul ciclu procesual al cauzei, sentința

de fond a

rămas

irevocabilă în ce privește stabilirea întinderii dreptului la reparație al

reclamantului în limita cotei de ½ din terenul în suprafață de 5.798 mp

și a obligației pârâtei A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant. Statuările pe aceste aspecte au intrat astfel în puterea lucrului

judecat, nemaiputând fi repuse în discuție în noul ciclu procesual, consecutiv

casării cu trimitere.

Or, prin prezentul recurs, pârâta A.V.A.S.

nu face decât să reitereze criticile formulate în recursul respins în primul ciclu

procesual, ceea ce nu mai este posibil, față de puterea de lucru judecat de

care se bucură decizia Î.C.C.J. nr. 7494/2009, conform art. 377 alin. (2) pct. 4

C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Pe cale de consecință, în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei A.V.A.S.,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului

împotriva deciziei nr. 244/A din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 martie 2012.