ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4051/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 5880/3 din 19

februarie 2007, reclamanta SC O.T. SRL, prin administrator T.B., a chemat în judecată

pe pârâții SC N. SRL, prin administrator I.C.M., B.C., în calitate de autor declarat

al modelului industrial ce face obiectul prezentei acțiuni de anulare și Oficiul

de Stat pentru Invenții și Mărci ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună

anularea certificatului de înregistrare eliberat solicitantului/titular SC N.

SRL având ca autor declarat pe B.C. pentru modelul industrial titlul „Unitate mobilă

pentru diagnostic”; efectuarea cuvenitelor modificări privind anularea certificatului,

în evidențele din registrele Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cu publicarea

în B.O.P.I.; obligarea pârâtei SC N. SRL la publicarea hotărârii judecătorești în

fiecare zi, timp de o săptămână, în R.L., A., J.N.

Prin sentința civilă

nr. 879 din 07 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosar nr. 5880/3/2007, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea, cu obligarea

reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă și a diferenței

de onorariul pentru expert.

Potrivit art. 274 C.

proc. civ., reclamanta a fost obligată să suporte cheltuielile de judecată făcute

de pârâta - 30.000 RON, parte din onorariul plătit avocaților [potrivit art. 274

alin. (3) C. proc. civ. și față de împrejurarea că pârâta a avut asistența asigurată

de doi avocați].

Potrivit art. 213

alin. (2) C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plata diferenței de onorariu

stabilit pentru efectuarea expertizei. Având în vedere că prin încheierea din 27

martie 2008 s-a stabilit un onorariu definitiv de 3.500 RON și că din acesta s-a

plătit numai suma de 600 RON (chitanța de plată având ca mențiune un alt dosar),

reclamanta a fost obligată la plata diferenței de 2.900 RON (dintr-o eroare de calcul

a fost trecută în minută suma de 3.100 RON, eroare ce va fi îndreptată la redactarea

hotărârii). Potrivit art. 213 alin. (2) C. proc. civ., dispoziția de plată a diferenței

de onorariu, cuprinsă în hotărâre este executorie.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel reclamanta SC O.T. SRL

Printre alte critici s-a

menționat faptul că prima instanță a acordat cheltuieli de judecată (onorariu avocat)

în sumă de 30.000 RON (300.000.000 ROL) în favoarea pârâtei SC N. SRL, în mod cu

totul exagerat față de valoarea litigiului și volumul de muncă prestată de apărătorul

acesteia; fără ca, în aplicarea principiului rolului activ al instanței, să facă

aplicațiunea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., mai ales că la dosarul

cauzei nu au fost depuse facturi și chitanțe originale privind plata și încasarea

sumei arătate.

Cererea de apel a fost

timbrată cu 19,5 RON taxă judiciară de timbru și 0,3 RON timbru judiciar.

Prin decizia civilă

nr. 108A din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă

SC O.T. SRL; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a obligat reclamanta

să plătească pârâtei SC N. SRL suma de 23.856 RON reprezentând cheltuieli de judecată

în fața primei instanțe; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat

apelanta să plătească intimaților SC N. SRL și B.C. suma de 25.000 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 274 alin. (3) și art. 276

C. proc. civ.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut, în ceea ce privește motivul de apel legat de cheltuielile

de judecată, că la dosarul de primă instanță, pârâta SC N. SRL a fost asistată de

doi avocați, respectiv pe de o parte, SCA B. și Asociații, cu privire la care a

făcut dovada unor onorarii de avocat de 11.887 RON și 11.969 RON (în total 23.856

RON), iar pe de altă parte, Cabinet de Avocat T.O., cu privire la care a făcut dovada

unor onorarii de 9.000 RON și de 4.000 RON (în total 13.000 RON).

Curtea a apreciat că,

în mod corect, prima instanță a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

acordând cheltuielile efectuate cu un singur avocat, considerând că este alegerea

părții de a-și angaja doi avocați, dar partea căzută în pretenții nu poate fi obligată

la suportarea tuturor acestor cheltuieli, care sunt excesive. Pentru a nu prejudicia

partea care a câștigat procesul, s-au acordat cheltuielile aferente primului avocat,

respectiv suma de 23.856 RON conform facturilor din 19 aprilie 2007 și din 13

aprilie 2007.

Având în vedere că apelul

a fost admis doar sub aspectul cheltuielilor de judecată, dar respins pe celelalte

motive, Curtea a constatat că operează o compensare parțială a cheltuielilor de

judecată între apelantă și intimați, dar, în același timp, se impune aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și în ceea ce privește cheltuielile de judecată

ale intimaților din faza procesuală a apelului.

Astfel, intimații au făcut

dovada suportării unor cheltuieli de judecată în cuantum de 7.140 RON (factura din

15 martie 2009 emisă de Cabinet de Avocat T.O.) și 45.327 RON (factura din 03

decembrie 2008 emisă de Cabinet de Avocat R.D.), dar Curtea, față de complexitatea

cauzei, durata soluționării apelului și volumul activităților necesare pentru asigurarea

unei juste apărări a intimaților, consideră că se impune acordarea doar a sumei

de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, într-un cuantum similar celui

acordat pentru judecata de primă instanță.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, pârâta SC N. SRL pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia

s-a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv

a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în privința reducerii cheltuielilor de judecată

efectuate de recurenta intimată-pârâtă SC N. SRL, atât cu prilejul soluționării

fondului, cât și cu prilejul soluționării apelului.

Astfel, cheltuielile constând

din onorarii avocațiale pentru prima etapă a procesului de către SC N. SRL au fost

diminuate de la 30.000 RON la 23.856 RON, fiind înlăturat în întregime „onorariul

cu cel de-al doilea avocat”, iar cele din apel au fost reduse de la 7.140 RON+45.327

RON=52.467 RON la 25.000 RON, motivate de „complexitatea cauzei, durata soluționării

apelului și volumul activităților necesare”.

Recurenta apreciază că

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au devenit caduce odată cu intrarea

în vigoare a dispozițiilor art. 133 din Statutul profesiei de avocat potrivit cărora

„Onorariile se stabilesc liber în raportul avocat-client în limitele legii și ale

statutului profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau

maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de

avocat sau de către avocați”. Or, nemaiexistând „tabloul onorariilor minimale”,

judecătorii nu mai au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților.

În al doilea rând, art.

274

C. proc.

civ.

este

caduc

și

față de dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 conform cu care „Contractul

dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect,

de niciun organ al statului”, așadar nici de către autoritatea judecătorească.

Aplicarea în cauza dedusă

judecății a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. s-a făcut și în contra

art. 274 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că, din fiecare onorariu avocațial:

- 16%=impozit pe venit

- 19% (la acea dată)=taxa

pe valoare adăugată

- 20,28%=contribuții de

asigurări de sănătate, rezultând un total de 55,28%, adică mai mult de jumătate

din cuantumul dovedit a fi făcut de către recurenta SC N. SRL.

Nu în ultimul rând, serviciul

public al justiției

în

România nu este unul gratuit și o astfel de intervenție a instanței de judecată

nu face decât să încurajeze justițiabilii de rea-credință, cum este și intimata

SC O.T. SRL să facă demersuri judiciare abuzive.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prevederile art. 274

alin. (3) C. proc. civ. nu au devenit caduce odată cu adoptarea Statutului profesiei

de avocat din 25 septembrie 2004, deoarece caducitatea constituie o cauză de ineficacitate

care lipsește actul juridic civil de efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare

încheierii sale și independent de voința autorului actului, sancțiune care nu operează

în prezenta cauză.

Caducitatea la care se

referă recurentul vizează abrogarea implicită a prevederilor art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. odată cu intrarea în vigoare a unor dispoziții, considerate de recurent

contrare, care se regăsesc în art. 34 alin. (1) al Legii nr. 51/1995 privind statutul

profesiei de avocat, respectiv în art. 133 alin. (1) al Statutului

profesiei de avocat.

Înalta Curte observă că

art. 34 alin. (1) al Legii nr. 51/1995 prevede: „contractul dintre avocat și clientul

său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al

statului”. În raport de conținutul acestui articol apreciază că textul legal citat

nu este incident în cauză, deoarece obiectul criticii de nelegalitate din recurs

vizează modul de aplicare a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. privind reducerea cheltuielilor

de judecată constând în onorariul de avocat, iar nu la modificarea clauzelor contractului

dintre avocat și clientul său.

Pe de altă parte,

art. 133 al Statului profesiei de avocat prevede că „onorariile se stabilesc liber

între avocat și client, în limitele legii și ale statutului profesiei. Este interzisă

fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei,

de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocați”.

Acest text legal, deși

are incidență în cauză, nu se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., în primul rând deoarece este reglementat printr-un statut,

cu forța juridică inferioară C. proc. civ., lege organică ce nu poate fi modificată

decât tot printr-o lege organică sau constituțională, iar, în al doilea rând, pentru

că art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevede posibilitatea reducerii onorariului

de avocat nu numai în raport de onorariile minimale la care se referă art. 133 din

Statut, ci și luând în considerare alte criterii precum valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat, la care art. 133 al Statului profesiei de avocat nu se referă.

În susținerea concluziei

că prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. continuă să fie aplicabile după

adoptarea Statului profesiei de avocat, este și Decizia nr. 493 din 29 mai 2007

pronunțată de Curtea Constituțională, care, verificând constituționalitatea prevederilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a concluzionat următoarele: „Prerogativa instanței

de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului

avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea

activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit

în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut

în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or,

opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția

de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de către instanță

prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert,

lichid și exigibil”.

Curtea Constituțională

și-a motivate soluția și în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului care a statuat că cheltuieli de judecată, în care sunt incluse și onorariile

de avocat, urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli

necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

De asemenea, Înalta Curte

consideră că declararea cuantumului onorariilor avocațiale include și contribuțiile

către stat, iar instanțele au în vedere și aceste aspecte, atunci când apreciază

asupra necesității reducerii onorariilor de avocat.

Argumentul potrivit cu

care reducerea onorariilor încurajează exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale

de anumite persoane nu poate fi primit, deoarece rațiunea pentru care a fost reglementat

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și care este verificată de către judecător, este

aceea a evitării unei sancționări fără justă cauză a părții care pierde procesul

sub aspectul suportării de către aceasta a unor sume excesive cu titlu de cheltuieli

de judecată, în raport de valoarea obiectului pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Cenzurarea de către instanță a sumei stabilite printr-un contract - care rămâne

valabil și urmează a se executa între avocat și client - vizează exclusiv posibilitatea

recuperării acestei sume de către client de la partea adversă.

Prin acordul lor, avocatul

și clientul nu pot obliga partea care cade în pretenții la o sumă pe care ei o consideră

rezonabilă, cu privire la această apreciere legiuitorul acordând judecătorului obligația

de a păstra un just echilibru între onorariul reprezentat de prestația avocațială

și suma pe care partea care a pierdut procesul trebuie să o suporte cu acest titlu,

ca o sancțiune a faptului că a pierdut procesul, iar nu ca o încurajare astfel cum

consideră recurentul.

Pentru aceste argumente,

Înalta Curte consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu este incident în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC N. SRL împotriva deciziei nr. 108A din 20 aprilie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 mai 2011.