ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4425/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4425/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

de instanța de fond

Rejudecând cauza, după

casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 4172 din 19 noiembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 3291 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția

de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 39/1996 și H.G. nr. 859/1996 în ceea ce

privește imobilul situat în București, sector 1, excepție invocată de reclamantul

T.M. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și R.A.A.P.P.S.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Întrucât actele contestate

au fost emise în anul 1996, le sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la

acea dată care nu prevedeau posibilitatea constatării nelegalității lor pe calea

excepției de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

A reținut instanța că

actele contestate sunt legale în raport cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 și cu

hotărârea Parlamentului nr. 18/1995. Totodată, Curtea de apel a reținut că Guvernul

României are, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998, atribuții în ceea ce privește

stabilirea regimului juridic al imobilelor aparținând domeniului public sau privat

al statului, iar reclamantul nu a invocat niciun act prin care imobilul în cauză

să fie considerat ca aparținând domeniului privat sau public al Municipiului București.

În raport cu dispozițiile

Decretului nr. 285/1977 și având în vedere contractul încheiat în anul 1983 între

reclamant și Oficiul Central Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor, imobilul

în litigiu

a

avut destinația de locuință de protocol-locuință oficială, atribuită reclamantului

în virtutea anumitor calități și repartizată acestuia printr-o comunicare a C.C.

al P.C.R. În privința transmiterii în administrare a imobilului, competența aparținea

numai Guvernului sau Parlamentului, ca autorități executive și deliberative, astfel

că directorii din diverse direcții ale unor ministere nu puteau dispune asupra trecerii

imobilelor dintr-un patrimoniu în altul, iar darea în administrare nu poate schimba

regimul juridic de proprietate al bunului respectiv.

În concluzie, instanța

a apreciat că hotărârile de Guvern contestate nu încalcă niciun act normativ cu

forță juridică superioară.

T.M.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamantul T.M., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304

1

,

304 pct. 9 și art. 315 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs

și precizările ulterioare, recurentul a criticat hotărârea recurată susținând următoarele:

- instanța de fond, în

raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nu a respectat decizia de casare

nr. 4172 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește admisibilitatea

excepției de nelegalitate invocată cu privire la actele administrative normative

anterioare Legii nr. 554/2004, și a făcut o nouă apreciere asupra admisibilității

în principiu a cererii, calificând greșit actele atacate ca fiind individuale și

statuând în mod greșit, contrar celor reținut de Curtea Constituțională, în sensul

că excepția de nelegalitate poate fi invocată cu privire la actele administrative

emise anterior Legii nr. 554/2004;

- sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a

susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât

a analizat legalitatea celor două hotărâri ale Guvernului prin prisma unui act normativ

abrogat sau cel puțin desuet, respectiv Decretul nr. 285/1997, precum și prin prisma

prevederilor Legii nr. 213/1998, care nu era în vigoare la data emiterii hotărârilor

respective;

- sentința recurată nu

cuprinde mențiunile prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.;

- pe fondul cauzei, recurentul

arată că instanța de rejudecare în mod nelegal a reținut că locuința în litigiu

are caracterul unei locuințe de protocol, prin raportare la obiectul de activitate

al unității deținătoare, respectiv Oficiul Central Întreprinderea pentru Administrarea

Clădirilor, cât și urmare a faptului că nu a fost inclusă pe listele H.G. nr. 940/1996

și de O.U.G. nr. 19/2002 care reglementau regimul juridic al acestor locuințe. Susține

recurentul că, în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 9/2008 pentru stabilirea tarifului

lunar al chiriei pe mp care se aplică pentru închirierea locuințelor și terenului

aferent acestora, chiar Regia a exclus posibilitatea ca imobilul în discuție să

facă parte din fondul locativ de protocol sau de serviciu, acesta având regimul

juridic al unei locuințe din domeniul privat al statului. Totodată, recurentul susține

că cele două hotărâri sunt nelegale și din cauză că pârâții nu au făcut dovada pretinsei

preluări nelegale a imobilului menționat de către Consiliul Local la Municipiului

București, prin actele administrative considerate ilegale, respectiv deciziile

nr. 1400/1990 și nr. 1658/1990, emise de directorul Direcției Generale de Producție

și Prestații, care funcționa în cadrul fostului Minister al Economiei Naționale,

ceea ce face ca trecerea imobilului în administrarea Regiei să fie ea însăși nelegală.

de instanța de recurs și care formează obiectul contestației în anulare

Prin decizia nr. 1206

din 03 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de T.M. împotriva sentinței

civile nr. 3291 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, următoarele:

Față de criticile formulate

de reclamant, pe calea recursului, instanța de recurs a reținut că în mod corect

instanța de rejudecare a calificat actele atacate ca fiind acte administrative individuale

și, în consecință, a apreciat că, fiind emise anterior Legii nr. 554/2004, nu pot

fi cenzurate în procedura reglementată de art. 4 din această lege.

A reținut Înalta Curte

că atât H.G. nr. 39/1996, cât și H.G. nr. 859/1996 privind modificarea anexei la

H.G. nr. 39/1996, sunt acte administrative individuale, pentru că ele nu produc

efecte juridice erga omnes, ci doar față de subiecte de drept determinate, sfera

destinatarilor fiind restrânsă la lista anexă.

Totodată, a mai reținut

Înalta Curte că soluția pronunțată de Curtea de apel este în acord cu jurisprudența

constantă a instanței supreme, care a statuat că dispozițiile Legii nr. 554/2004,

în măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter

individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, încalcă dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului

și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și de art. 47 din

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului

securității juridice, principiu care este implicit în totalitatea articolelor Convenției

și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, cauza Beian contra României).

De asemenea, față de criticile

din recurs, Înalta Curte a apreciat că sentința recurată cuprinde toate elementele

prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reține incidența

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., precum și faptul că celelalte critici din recurs

care privesc „fondul” excepției de nelegalitate vizează, în realitate, aspecte cu

privire la situația contractuală a recurentului-reclamant, natura imobilului din

sector 1, București, și trecerea imobilului în administrarea Consiliului Local al

Municipiului București.

formulată de T.M. cu privire la decizia instanței de recurs

Împotriva deciziei

nr. 1206 din 03 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare T.M., invocând dispozițiile

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. susținând că instanța de recurs a omis

din greșeală să cerceteze trei dintre motivele invocate prin cererea de recurs.

În privința primului motiv

de recurs cu privire la care instanța de recurs a omis să se pronunțe, contestatorul

susține, în esență, următoarele: (I) instanța de recurs a omis să cerceteze motivul

referitor la faptul că instanța de rejudecare a încălcat dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de recurs avea datoria să arate, din punct

de vedere procedural, care texte C. proc. civ. au permis instanței de fond după

casare să recalifice actele administrative atacate, reținând că acestea nu sunt

acte normative, ci sunt acte individuale, atâta vreme cât instanța de casare a tranșat

irevocabil această problemă de drept; (II) instanța de recurs nu a răspuns motivului

de recurs referitor la faptul că era interzis instanței de rejudecare să exprime

o altă opinie decât cea cuprinsă în decizia de casare cu privire la natura actelor

contestate; (III) a fost încălcat principiul de drept non reformatio in pejus, întrucât

prin decizia de casare obținuse dreptul la soluționarea în fond a excepției de nelegalitate,

drept care însă a fost înlăturat în al doilea ciclu procesual prin aprecierea excepției

de nelegalitate ca inadmisibilă, pe baza acelorași argumente care fuseseră invocate

și înlăturate anterior; (IV) a fost încălcat principiul stabilității raporturilor

juridice și dispozițiile imperative ale art. 315 C. proc. civ.; (V) soluția instanței

de recurs este fundamentată pe argumente care exced cadrului procesual, câtă vreme

caracterul normativ al actelor contestate fusese deja consacrat pe cale judiciară,

iar instanța de recurs a înlăturat motivele de fond ale excepției de nelegalitate

prin argumente superficiale.

În privința celui de-al

doilea motiv de recurs, cu privire la care instanța de recurs ar fi omis din greșeală

să se pronunțe, contestatorul arată următoarele: (I) prin decizia de recurs de casare

s-a statuat nu doar că cele două acte atacate au caracter normativ, ci și că ele

pot fi atacate oricând pe calea excepției de nelegalitate; (II) instanța de casare

a obligat instanța de fond ca, în rejudecare, să soluționeze excepția de nelegalitate

pe fondul ei; (III) cu toate acestea, instanța de rejudecare a înlăturat sumar și

fără a argumenta juridic, argumentele de nelegalitate a celor doua hotărâri ale

Guvernului în raport cu Legea nr. 112/1995 și două acte normative superioare celor

atacate, pentru a demonstra legalitatea celor două hotărâri, fără a observa însă

că acele acte nici nu existau la data intrării în vigoare a celor două hotărâri

de Guvern. (IV) susține contestatorul că instanța de recurs a omis din greșeală

să se pronunțe asupra erorii de judecată a instanței de fond; (V) deși prin decizia

de casare s-a stabilit că actele administrative contestate au caracter normativ,

prin decizia nr. 1206 din 03 martie 2010, aceleași acte administrative au fost calificate

ca fiind cu caracter individual.

În privința celui de-al

treilea motiv de recurs, cu privire la care instanța de recurs a omis să se pronunțe,

contestatorul susține următoarele: (I) instanța de recurs nu s-a pronunța cu privire

la motivul recurs referitor la faptul că H.G. nr. 39/1996 și H.G. nr. 859/1996 încalcă

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, deși, prin aceeași decizie,

instanța de recurs face referire la faptul că instanța de fond a reținut că reclamantul

a invocat încălcarea dispozițiilor respective; (II) în continuare, contestatorul

argumentează teza faptului că cele două hotărâri ale Guvernului contestate încalcă

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, susținând că analiza respectivelor

prevederi din Legea nr. 112/1995 este esențială pentru soluționarea excepției de

nelegalitate.

II. Hotărârea dată contestației

în anulare

Analizând contestația

în anulare, în raport cu dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., invocate de contestatorul T.M., Înalta Curte va respinge contestația în anulare

pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

În raport cu dispozițiile

respective, omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de

modificare sau casare există numai în situația în care instanța nu a luat în discuție

unul dintre motivele de recurs, iar nu și atunci când instanța a procedat la sistematizarea

logică a motivelor de recurs în funcție de legătura logică existentă între acestea

și le-a analizat împreună, nefiind ținută a răspunde punctual tuturor susținerilor

părților.

Din expunerea rezumativă

a lucrărilor dosarului, se constată că, prin cererea de recurs, recurentul T.M.

a criticat soluția pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ. cu referire la art. 261 și art. 315 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că, prin decizia ce formează obiectul contestației în anulare, instanța de recurs

a analizat criticile formulate de recurentul T.M. în raport cu jurisprudența unitară

a secției de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme în privința

excepției de nelegalitate invocată cu privire la actele administrative cu caracter

individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, jurisprudență

cristalizată în considerarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de

art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului și de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene, precum și în considerarea principiului securității juridice, care este

implicit în totalitatea articolelor Convenției și care constituie unul din elementele

fundamentale ale statului de drept (Curtea Europene a Drepturilo Omului, cauza Beian

contra României).

Astfel fiind, în raport

cu criticile din recurs care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., prin care recurentul T.M. tindea, în esență, să obțină modificarea

sentinței recurate în sensul admiterii excepției de nelegalitate, instanța de recurs

a răspuns prin prisma jurisprudenței sale unitare în materia excepției de nelegalitate,

în prezența căreia nu era necesar ca instanța să realizeze o analiză punctuală a

tuturor susținerilor și argumentelor pe care recurentul le-a invocat cu referire

la nelegalitatea în fond a actelor contestate.

Totodată, Înalta Curte

reține că instanța de recurs a luat în discuție inclusiv criticile din recurs referitoare

la nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., precum și pe cele întemeiate

pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la art. 261

alin. (1) C. proc. civ., reținând că nu este necesară o analiză a criticilor din

recurs privind situația contractuală a recurentului-reclamant, natura imobilului

din sector 1, București, și trecerea imobilului în administrarea Consiliului Local

al Municipiului București, deoarece aceste aspecte nu prezintă relevanță în raport

cu răspunsul dat motivelor de recurs astfel cum au fost sistematizate, prin prisma

jurisprudenței unitare în materie a jurisdicției supreme.

Susținerea contestatorului,

în sensul că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat cu privire la motivul de recurs

invocat în raport cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. referitor la greșita calificare

de către instanța de fond a actelor administrative contestate, este neîntemeiată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin decizia atacată cu contestație

în anulare, instanța de recurs a răspuns criticilor formulate de recurent, prin

considerentele referitoare la faptul că în mod corect prima instanță a calificat

actele atacate ca fiind cu caracter individual și, în consecință, a apreciat că,

fiind emise anterior Legii nr. 554/2004, nu pot fi cenzurate în procedura reglementată

de art. 4 din aceeași lege.

În ceea ce privește susținerile

contestatorului legate de faptul că instanța de recurs ar fi omis să se pronunțe

asupra motivelor de recurs referitoare la faptul că instanța de fond, cu ocazia

rejudecării cauzei, nu s-a conformat deciziei de casare și nu ar fi analizat în

fond legalitatea actelor administrative contestate, sunt la rândul lor neîntemeiate.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că instanța de recurs, așa cum s-a arătat

anterior, a răspuns motivelor de recurs în funcție de legătura logică existentă

între acestea și în raport cu jurisprudența în materie a jurisdicției supreme, fiind

derobată astfel de obligația de a analiza punctual susținerile din recurs. Totodată,

se constată că, în finalul deciziei pronunțate, instanța de recurs a precizat expres

faptul că, față de soluția ce se impune în raport cu jurisprudența în materie, criticile

de nelegalitate formulate de recurent în susținerea nelegalității actelor contestate

vizează, în realitate, aspecte cu privire la situația contractuală a recurentului,

natura imobilului în litigiu și trecerea imobilului în administrarea Consiliului

Local al Municipiului București.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu a existat o omisiune a instanței de recurs de a cerceta

vreunul dintre motivele invocate de recurentul T.M., în sensul dispozițiilor

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a contestației în anulare formulate de T.M., motiv

pentru care urmează a o respinge, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare

formulată de T.M. cu privire la decizia nr. 1206 din 03 martie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.