ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5147/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5147/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

1.Obiectul acțiunii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanta C.N., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea

Națională pentru Cetățenie a solicitat constatarea refuzului nejustificat al pârâtei

de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei romane; obligarea

paraților să procedeze la analizarea/avizarea cererii de redobândire a

cetățeniei romane în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabila a

hotărârii instanței; obligarea pârâtei să-i comunice, ulterior analizării

cererii, ordinul de redobândire a cetățeniei române; obligarea pârâtei la plata

sumei de 100 lei pe fiecare zi de întârziere cu titlu de daune interese de la

data introducerii acțiunii și până la data analizării/avizării cererii de

redobândire a cetățeniei române. Și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei

române la data de 28 august 2009, la Secția Consulară a Ambasadei României la

Chișinău, susținând că, de la momentul înregistrării cererii de redobândire și

până în prezent, s-a interesat periodic la Biroul Informații din cadrul

Direcției Cetățenie cu privire la stadiul soluționării dosarului, primind de

fiecare dată același răspuns invariabil, respectiv că dosarul se află în curs

de soluționare.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că cererea reclamantei a fost

analizată și avizată pozitiv de Comisia pentru Cetățenie și că Președintele A.N.C.

a emis Ordinul nr. 188/P din 3 noiembrie 2010 prin care a fost aprobată cererea

de redobândire a cetățeniei.

instanței de fond.

Prin sentința civilă nr.

452 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.N. ca

rămasă fără obiect și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a constatat că, prin Ordinul nr. 188/P din data de 03

noiembrie 2010 emis de Președintele A.N.C., a fost aprobată cererea de

redobândire a cetățeniei române formulată de reclamantă, și pe cale de

consecință, a apreciat că se impune respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

Totodată, instanța de

fond a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în raport de

dispozițiile art. 275 C. proc. civ., întrucât pârâta Autoritatea Națională

pentru Cetățenie a fost înființată prin O.U.G. nr. 5/2010, a devenit operațională

în luna august 2010 conform art. 11 din Ordonanță și a soluționat cererea

reclamantei în luna noiembrie 2010, cu respectarea termenului prevăzut la art. 16

alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991, astfel încât nu a fost pusă în

întârziere înainte de sesizarea instanței cu prezenta acțiune.

exercitată în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta C.N. criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și solicitând modificarea acesteia, în sensul obligării pârâtei

Autoritatea Națională pentru Cetățenie, la plata integrală a cheltuielilor de

judecată.

În cuprinsul

motivelor de recurs, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut că instanța de fond, în mod nelegal, a reținut faptul că

Autoritatea Națională pentru Cetățenie a devenit operațională în luna august

2010 și a respins, în temeiul art. 275 C. proc. civ., cheltuielile de judecată

solicitate.

În ceea ce privește

respectarea termenului prevăzut la art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991,

aspect reținut de către prima instanță în considerentele sentinței, recurenta a

invocat faptul că cererea de redobândire a cetățeniei române a fost

înregistrată la data de 28 august 2009, iar termenul de maxim 5 luni de zile

era, în mod evident, depășit la momentul primirii avizului pozitiv, respectiv

data de 3 noiembrie  2010.

Mai mult, arată recurenta-reclamantă,

la data introducerii cererii de chemare în judecată, pârâta Autoritatea

Națională pentru Cetățenie era operațională, fiind astfel pusă în întârziere

înainte de chemarea în judecată, conform dispozițiilor art. 275 C. proc. civ.

De asemenea,

recurenta a depus la dosarul cauzei înscrisuri conținând practică judiciară.

II. Considerentele

Înaltei Curți, asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte, constată că recursul este fondat, în limitele și pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

și de drept relevante.

Obiectul acțiunii

judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr.

554/2004, potrivit căruia persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege

sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral,

nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit

nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța

de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea, în tot sau

în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru

daune morale.

De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau

prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de

contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în

art. 2 alin. (1) lit. f), ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele

de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una

dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din

emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că obiectul principal al cauzei

deduse judecății îl reprezintă constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de

a soluționa cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române și obligarea

instituțiilor pârâte să procedeze la analizarea/avizarea cererii, așa cum a

solicitat expres prin cererea introductivă. De asemenea, s-a solicitat și

acordarea daunelor interese și a cheltuielilor de judecată.

Instanța de control

judiciar reține situația de fapt potrivit căreia reclamanta C.N. a înregistrat

cererea de redobândire a cetățeniei române la Secția Consulară a Ambasadei

României la Chișinău, la data de 28 august 2009, a formulat cererea de chemare

în judecată la data de 6 iulie 2010, a primit avizul pozitiv din partea Comisiei

pentru Cetățenie la data de 3 noiembrie  2010, iar Ordinul de redobândire a

cetățeniei române nr. 188/P al Președintelui Autorității Naționale pentru

Cetățenie a fost emis în favoarea reclamantei la data de 3 noiembrie 2010.

Înalta Curte,

apreciază că instanța de fond, în mod corect, a respins acțiunea formulată de

reclamanta C.N. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru

Cetățenie ca rămasă fără obiect, însă consideră că se impune modificarea

sentinței recurate pe aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt

suportate de partea care cade în pretenții.

De la această regulă

există și excepția prevăzută de dispozițiile art. 275 C. proc. civ., potrivit

cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile

reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară

numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Având ca fundament

aceste dispoziții legale, s-a admis ideea că, la baza răspunderii pentru plata

cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală a părții.

Or, în cauza dedusă

judecății, rezultă fără putință de tăgadă că instituția pârâtă Autoritatea

Națională pentru Cetățenie a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până

la data introducerii acțiunii reclamantului și, față de dispozițiile art. 275 C.

proc. civ., Înalta Curte, reține că soluția pronunțată de instanța de fond în

sensul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este

nelegală.

Culpa procesuală a

pârâtei rezultă implicit din soluția dată, întrucât cuantumul cheltuielilor

judiciare privește atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de

chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile

făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția instituției

pârâte, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantului într-un termen

rezonabil.

Culpa autorității

intimate a fost dovedită, întrucât aceasta trebuia să depună toate diligențele

pentru a verifica stadiul cererii de redobândire a cetățeniei române și

ulterior, să comunice un răspuns în conformitate cu dispozițiile legale.

Orice amânare în

soluționarea cererii reclamantului a însemnat depășirea termenului rezonabil

avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și l-a determinat să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat

autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea

reclamantului ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de

chemare în judecată.

Înalta Curte, va

înlătura apărările formulate de către intimata Autoritatea Națională pentru

Cetățenie prin întâmpinare, întrucât instituția punerii în întârziere se

raportează la momentul introducerii acțiunii și nu la data comunicării cererii

de chemare în judecată către părțile pârâte.

De altfel, în

practica sa anterioară (exemplu gratia Decizia nr. 3513 din 16 octombrie 2008,

publicată în Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2008, Ed.

C.H.B. 2009, pag.321), Înalta Curte de Casație și Justiție, a apreciat că,

întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa

procesuală a părții, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată și

atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect față de împrejurarea că

actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de față, asimilat) era în ființă în

momentul sesizării instanței și astfel culpa procesuală a părții exista în

momentul declanșării litigiului.

Soluționarea

favorabilă a cererii de redobândire a cetățeniei române ulterior momentului

sesizării instanței de fond reprezintă o împrejurare de natură a o afecta pe

reclamant în examinarea într-un termen rezonabil a cererii sale și de a crea o

stare de incertitudine cu privire la existența și exercitarea drepturilor

conferite de lege, culpa procesuală a autorității pârâte justificând acordarea

cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că reclamanta a solicitat

acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 1.690 de lei, astfel

cum rezultă din înscrisul existenta la dosarul de fond (fila 31).

Având în vedere

soluția pronunțată în etapa procesuală a recursului, devin incidente

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de control judiciar

va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora

judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari,

față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat și va reduce

cheltuielile de judecată la suma de 1000 de lei, motivat de complexitatea și

miza cauzei, de munca îndeplinită de avocat și de faptul că fondul cauzei a

fost soluționat la al doilea termen de judecată.

Este adevărat că

onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de

asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și

ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art. 274

alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul

avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu

de onorariu de avocat.

În acest sens, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de

judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată,

cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu

amplitudinea și complexitatea activității depuse.

soluției instanței de recurs.

Pentru considerentele

expuse și în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul

și va modifica sentința atacată în sensul că va obliga pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței, iar în recurs va obliga intimata la 500 lei

cheltuieli de judecată către recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de C.N. împotriva sentinței nr. 452 din 25 ianuarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite cererea privind cheltuielile de judecată.

Obligă pârâta la 1.000

lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă intimata la

500 lei cheltuieli de judecată către recurentă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2011.