ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3496/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2687 din 21 iunie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj s-a respins cererea formulată de către reclamanta SC T.C. SRL în contradictoriu cu pârâta

BT L. TRANSILVANIA IFN SA.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că anularea unor acte emise de către pârâtă prin care aceasta își manifestă intenția de reziliere a unor convenții și de somare a reclamantei la plata unor sume de bani nu se poate realiza. A mai arătat instanța de fond că în derularea raporturilor comerciale existente între părți acestea poartă în dese rânduri o bogată corespondență, iar pârâta are tot dreptul să ceară reclamantei să-și respecte obligațiile asumate în condițiile în care ea apreciază că aceasta nu respectă prevederile contractuale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC T.C. SRL, recalificat ulterior în apel prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii introductive așa cum a fost formulată.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 78 din 5 mai 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantei, instanța de control judiciar reținând în esență, legalitatea sentinței apelate din perspectiva criticilor formulate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC T.C. SRL, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Recurenta – reclamantă își subsumează criticile art. 304 punctele 7 și 8 C. proc. civ.

cu următoarea argumentare: - instanța de fond a respins în mod greșit cererea reclamantei pentru simplul motiv că anularea unor acte emise de către una dintre părți „nu se poate face". Este adevărat că părțile pot „să pretindă și să ceară orice doresc", însă solicitarea reclamantei de anulare a respectivelor acte a venit tocmai pentru că reclamanta a considerat aceste acte ca fiind unele abuzive, iar ceea ce a „pretins” pârâta - intimată contravenea raporturilor contractuale dintre părți.

Recurenta – reclamantă apreciază corectă reținerea instanței că părțile pot „să pretindă și să ceară orice doresc", însă instanța există și funcționează, printre altele, tocmai pentru a interveni, la solicitarea celor care consideră că un terț le-a încălcat drepturile și interesele legitime printr-un act de voința, în vederea sancționării acestor abuzuri; - instanța de fond a omis că un contract de leasing, potrivit legislației, constituie titlu executoriu, iar pentru a purcede la executarea silita a acestui titlu pârâta - intimată era ținută de emiterea documentelor a căror anulare am solicitat-o. De fapt, acesta este și motivul pentru care recurenta a solicitat anularea respectivelor documente.

Se arată în continuare că în situația în care contractele de leasing nu ar fi constituit titluri executorii, bineînțeles că pârâta - intimată ar fi trebuit să obțină un astfel de titlu prin intermediul instanței judecătorești, instanța care ar fi cenzurat eventuala solicitare a paratei - intimate și ar fi apreciat și asupra executării obligațiilor contractuale de către aceasta. - deși aceste aspecte au fost înfățișate și în cererea de apel în mod greșit instanța de apel a împărtășit punctul de vedere al instanței de fond, din sentința pronunțată de către aceasta din urmă. Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva excepției nulității recursului în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ. raportat la art. 302 1 lit. c) și art. 306 alin. (3) din același act normativ, constată că excepția invocată de intimata – reclamantă este întemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la punctele 1-9. Deși recurenta a invocat în susținerea recursului său dispozițiile art. 304 pct.7 și 8 C. proc. civ., se constată că nicio ipoteză prevăzută de acest text legal nu a fost demonstrată, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de prima instanță cât și de instanța de apel, precum și succinta relatare a situației de fapt neputând constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Or, în speță nu se poate declanșa un control efectiv de legalitate în lipsa indicării motivelor prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. În consecință, constatând că recurentul nu s-a conformat obligației prevăzută de dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., va aplica cererii sancțiunea nulității, ca urmare a admiterii excepției invocate de intimată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite excepția invocată de intimata – pârâtă. Constată nulitatea cererii privind recursul declarat de recurenta – reclamantă SC T.C. SRL împotriva deciziei nr. 78 din 5 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.