ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2269/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3896/1285/2008, la data de 3 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca a chemat în judecată pârâtele SC B.H.I. SRL Zalău, SC C. SA și SC T.J. SA Cluj-Napoca, solicitând: 1) să se constate că a operat rezilierea de plin drept a contractului de cesiune a dreptului de folosință și a dreptului de a construi din 12 iunie 2006, încheiat între SC T. SA și SC B.H.I. SRL , asupra terenului înscris în cartea funciară Cluj-Napoca; 2) să se constate că a operat rezilierea prin acordul părților a contractului de subcesiune a dreptului de folosință și a dreptului de a construi din 14 iunie 2006, încheiat între SC B.H.I.

SRL și SC C. SA; 3) să se constate nulitatea absolută a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I. SRL și S SC T.J. SA Cluj-Napoca; 4) să se dispună evacuarea pârâtelor și a cocontractanților lor din incinta P.I.T. I, înscris în CF Cluj-Napoca; 5) să fie obligate pârâtele la demolarea construcției edificate pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca, pe cheltuiala lor, iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta să demoleze construcția pe cheltuiala pârâtelor; 6) să se dispună rectificarea CF Cluj-Napoca, în ce privește notarea de sub CI având ca obiect cesiunea dreptului de folosință, inclusiv a dreptului de a construi pe terenul din CF, în favoarea pârâtei SC B.H.I.

SRL, notarea de sub C2 a contractului de subcesiune în favoarea pârâtei SC T.J. SA Cluj-Napoca și notarea de sub C3 a contractului de cesiune a autorizației de construire din 7 decembrie 2006, încheiat între pârâtele SC C. SA și SC T.J. SA Cluj-Napoca, constatându-se nevalabilitatea înscrierii drepturilor și în consecință să se dispună radierea lor; 7) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, referitor la capătul de cerere nr. 3, reclamanta a solicitat să se constate că a operat rezilierea de plin drept a contractului de subcesiune a dreptului de folosință și de a construi din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I. SRL și SC T.J.

SA, ca urmare a rezilierii de drept a contractului din 12 iunie 2006. Din dispoziția instanței, după cum s-a consemnat în încheierea de ședință la data de 2 iunie 2009, reclamanta și-a precizat cererea introductivă la data de 12 octombrie 2009. Prin încheierea de ședință de la data de 27 octombrie 2009, Tribunalul Comercial Cluj a respins excepția tardivității cererii completatoare și precizatoare a acțiunii introductive, invocate de pârâtele SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA, a disjuns cererea reconvențională formulată și SC T.J. SA și petitele acțiunii principale completate și precizate la data de 12 octombrie 2009, mai puțin petitul nr. 3 al acțiunii, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între pârâtele SC B.H.I.

SRL și SC T.J. SA, pentru lipsa capacității de folosință și de exercițiu a celei din urmă la data încheierii contractului și a respins ca nefondată cererea pârâtelor de disjungere a petitelor din acțiunea principală precizată și completată, separat de cererea reconvențională. Prin sentința comercială nr. 6354 din 26 noiembrie 2009 Tribunalul Comercial Cluj, a respins cererea reclamantei SC T. SA Cluj-Napoca împotriva pârâtelor SC B.H.I. SRL Zalău și SC T.J. SA Cluj-Napoca, fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în preambulul contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA, societate în curs de înființare (f.21-29 dosar fond), s-a menționat că părțile contractante vor avea interese și strategii comune și că, drept urmare B.H.

a fost de acord să subcesioneze către SC T.J. SA dreptul de folosință, inclusiv dreptul de a construi pe o porțiune de teren cu o suprafață de 11.000 mp. din parcela 18/3 identificată în planul de situație al Parcului Industrial Cluj, scopul acestui demers contractual constând în sprijinul pe care B.H. a doreite să îl acorde către SC T.J. SA în vederea atingerii obiectivelor strategice ale acestei societăți, respectiv finalizarea și punerea în funcțiune a fabricii de suc concentrat de măr, sediu secundar al SC T.J. SA Prin hotărârea A.G.A. - SC C. SA din 16 iunie 2008 s-a aprobat vânzarea investiției „Fabrica de suc concentrat de fructe” care se realizează pe terenul din incinta Parcului Industrial Tetarom și cesiunea beneficiului contractului de subcesiune din 23 iunie 2006 încheiat de SC C. SA cu SC B.H.I.

SRL către SC T.J. SA (f.30 dosar fond). Conform contractului de cesiune intervenit la data de 17 iunie 2008 între SC C. SA. - cedent și SC T.J. SA - cesionar, în temeiul hotărârii A.G.A. - SC C. SA nr. 003/16 iunie 2008 a intervenit cedarea către cesionar a autorizației de construire eliberate pentru construcția proiectului de investiții „Fabrica de sucuri concentrate din fructe” în incinta Parcului Industrial Tetarom I (f.48). Prin încheierea nr. 6852 pronunțată la data de 23 aprilie 2008 (f.211 dosar fond) de judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj s-a autorizat constituirea și s-a dispus înmatricularea în Registrul Comerțului a SC T.J. SA având ca activitate principală fabricarea sucurilor de fructe și legume și printre membrii fondatori pe SC C. SA.

cu un aport în natură echivalând cu 99,99800% din capitalul social total. Tribunalul a reținut că, din cuprinsul certificatului constatator emis la 18 noiembrie 2008 de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj (f. 31-34 dosar fond) a rezultat că SC T.J. SA a fost înființată în baza încheierii judecătorești 6852 din 23 aprilie 2008 a judecătorului delegat și a primit număr de ordine în Registrul Comerțului în data de 23 aprilie 2008, aceasta fiind data la care societatea a dobândit personalitate juridică, respectiv capacitate deplină atât de folosință cât și de exercițiu. Capacitatea de folosință este definită expres de art. 5 din Decretul nr. 31/1954 numai în privința persoanei fizice, însă este neîndoielnic faptul că și subiectele colective de drept au capacitate de folosință ceea ce reiese din coroborarea reglementărilor acestui act normativ referitoare la persoana juridică.

Capacitatea de folosință a persoanei juridice este definită în doctrină ca acea parte a capacității sale civile, care constă în aptitudinea de a avea drepturi și de a-și asuma obligații necesare realizării scopului pentru care s-a înființat. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este parte a capacității civile a acesteia și privește aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi precum și de a-și asuma și îndeplini obligații prin încheierea de acte juridice, iar capacitatea de a încheia acte juridice este o condiție de fond a valabilității oricărui act juridic. Capacitatea de folosință anticipată, prevăzută de art. 33 alin. (3) din Decretul 31/1954 constă în recunoașterea pentru persoana juridică, anterior constituirii sale în mod valabil, a unei capacități de folosință și capacități de exercițiu limitate la dobândirea de drepturi și asumarea de obligații necesare înființării persoanei juridice, cu raportare la principiul specialității.

În baza considerentelor mai sus expuse, tribunalul a apreciat că încheierea contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007 de către SC T.J. SA a servit și a fost necesară pentru înființarea SC T.J. SA, în condițiile în care SC C. SA. este principalul său fondator și doar astfel se puteau aduce ca aport în natură la capitalul social al SC T.J. SA, utilajele proprietatea SC C. SA., necesare investiției a cărei titulară era SC C. SA. Instanța de fond a mai constatat că, în temeiul considerentelor de fapt și de drept mai sus menționate, cererea reclamantei este nefondată, respectiv că SC T.J. SA, la data încheierii contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007 avea o capacitate de folosință anticipată în sensul legii, deoarece acest contract era necesar pentru înființarea persoanei juridice, cu raportare la principiul specialității capacității de folosință și de exercițiu, iar în baza art. 1169 raportat la art. 948 C. civ.

și art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 a respins această cerere formulată de SC T. SA Împotriva sentinței comerciale nr. 6354 din 26 noiembrie 2009 pronunțate de Tribunalul Comercial Cluj, a declarat apel reclamanta SC T. SA, calea ordinară de atac fiind respinsă ca nefondată prin Decizia civilă nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Contractul de subcesiune din 14 decembrie 2007, a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, a fost încheiat între intimatele SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA la data de 14 decembrie 2007. Obiectul acestui contract l-a reprezentat subcesiunea dreptului de folosință asupra terenului de aproximativ 11.000 mp situat în Cluj Napoca, str. Tăietura Turcului, jud. Cluj și constituirea unui drept de superficie în favoarea SC T.J.

SA, constând în dreptul de folosință asupra terenului și dreptul de proprietate asupra clădirilor ce urmau a fi construite pe acesta. Reclamanta în calitate de titular al dreptului de administrare asupra acestui teren a solicitat constatarea nulității absolute a acestui contract motivată de lipsa capacității de folosință a SC T.J. SA, la data perfectării contractului de subcesiune a dreptului de folosință. SC T. SA a mai invocat, pentru prima dată, în faza procesuală a apelului și caracterul ilicit și imoral al cauzei contractului pornindu-se de la premisa că SC B.H.I. SRL nu mai era, la data semnării contractului de subcesiune, titularul unui drept de folosință asupra terenului în litigiu, împrejurare de fapt cunoscută de celălalt partener contractual.

Față de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzice schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, Curtea nu a analizat motivul de nulitate absolută a contractului în litigiu întemeiat pe pretinsa cauză ilicită și imorală a acestei convenții, reținând că instanța de apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecat în primă instanță, neputând fi primite cereri noi sau modificate elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată precum părțile litigante, cauza sau obiectul acțiunii. În legătura cu critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, Curtea a apreciat ca fiind justă opinia instanței de fond potrivit căreia perfectarea contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007 de către SC T.J.

SA se circumscrie capacității de folosință restrânse recunoscute persoanelor juridice în curs de constituire. Potrivit dispozițiilor art. 33 din Decretul nr. 31/1954, care întregesc prevederile Legii nr. 31/1990, societatea comercială în curs de constituire dobândește o capacitate juridică restrânsă de a contracta, așa încât nu se poate susține că actul de subcesiune încheiat anterior înmatriculării, prin fondatorii societății, așa cum este cazul de față, ar fi lovit de nulitate absolută raportat la dispozițiile art. 948 C. civ., din moment ce dobândirea dreptului de folosință asupra terenului situat în Cluj Napoca, str. Tăietura Turcului, jud. Cluj și consimțământul dat pentru constituirea unui drept de superficie în favoarea SC T.J.

SA a avut ca scop stabilirea sediului secundar al intimatei SC T.J. SA, unde de altfel urma să se desfășoare principala activitate de producție a societății în curs de constituire. Astfel, instanța de control, a reținut că, prin perfectarea contractului de subcesiune s-a urmărit obținerea unei dovezi de spațiu pentru adresa la care urma să se înființeze sediul secundar și că pârâta SC T.J. SA beneficia în perioada premergătoare înmatriculării de o capacitate de folosință limitată, în sensul prevederilor art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, aceasta având conform normei legale aptitudinea de a dobândi drepturi constituite în favoarea ei și de a îndeplini obligații sau orice alte măsuri preliminare necesare pentru ca persoana juridică sa ia ființă în mod valabil.

Deschiderea unui sediu secundar la locația unde urma să fie realizată investiția vizată de către intimata SC T.J. SA , respectiv construirea unei fabrici producătoare de sucuri naturale din mere, reprezintă în cazul concret al SC T.J. SA o măsură preliminară absolut necesară înființării societății în sine, având în vedere natura aportului social subscris pentru constituirea capitalului social - respectiv o serie de mașini și instalații de producție. Alegația reclamantei potrivit căreia aceste echipamente de producție au natura juridică a unor bunuri mobile, astfel că exista posibilitatea instalării și la o altă locație, a fost înlăturată de instanța de apel, deoarece odată instalate pentru a deservi o activitate de comerț echipamentele de producție dobândesc calitatea de imobile prin destinație, regimul lor juridic fiind reglementat de art. 468 C. civ.

Chiar dacă la momentul respectiv nu exista o construcție edificată pe teren pentru a le adăposti, în lipsa înființării sediului secundar la această adresă, nu exista nici măcar premisa edificării pe viitor a construcției care să adăpostească fabrica de sucuri. Acesta a reprezentat un argument în plus în susținerea tezei că încheierea contractului de subcesiune a constituit o măsură preliminară absolut necesară pentru constituirea valabilă a societății. Faptul că acest contract s-a perfectat înainte de redactarea actului constitutiv a fost apreciat ca lipsit de relevanță, cât timp legiuitorul a recunoscut persoanei juridice o capacitate de folosință restrânsă pentru actele încheiate înainte de data înmatriculării, cu singura condiție ca acestea să fie necesare pentru constituirea valabilă a societății, tară a se impune vreo limită de timp regresivă în acest sens.

De altfel, cronologic era firesc ca mai întâi să fi fost încheiat actul care să facă dovada existenței unui drept de proprietate sau de folosință asupra imobilului ce urma să constituie sediul secundar, iar redactarea actului constitutiv să aibă loc la o dată ulterioară, mențiunile acestuia urmând să reflecte locațiile la care societatea își înființa sedii secundare. Nici ultima critică adusă hotărârii primei instanțe referitoare la lipsa acordului SC T. SA la încheierea contractului de subcesiune încheiat între SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA nu a fost apreciată de Curtea de Apel ca fiind întemeiată deoarece neîndeplinirea unei astfel de cerințe nu atrage sancțiunea nulității convenției, ci așa cum au susținut pârâtele doar inopozabilitatea convenției.

Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 948 C. civ. , pentru încheierea valabilă a unui act juridic trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: părțile trebuie să aibă capacitate de a contracta, consimțământul să fie valabil exprimat și neviciat, obiectul să existe, să fie posibil, determinat, licit și moral, iar cauza să fie reală, licită și morală. Nulitatea este o sancțiune care intervine pentru nerespectarea, la momentul încheierii actului juridic, a condițiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a acestuia, iar nu pentru nerespectarea unor clauze contractuale. Necesitatea obținerii unui acord prealabil în vederea încheierii contractului de subcesiune a fost convenită de SC T. SA și SC B.H.I.

SRL prin clauza nr. 7.1.3. înserată în contractul din 12 iunie 2006, iar nu printr-o dispoziție legală imperativă. Ca atare existența sau inexistența acestui acord nu produce nicio consecință asupra valabilității convenției încheiate, ci doar în sfera opozabilității convenției față de apelantă. Întrucât intimatele nu au făcut dovada întinderii cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului, Curtea în temeiul art. 1169 C. civ. a respins cererea pârâtelor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva Deciziei civile nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată a subscrisei, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Criticile formulate de reclamantă împotriva hotărârii instanței de apel, vizează pronunțarea acesteia cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33 din Decretul nr. 31/1954, art. 1418 C. civ., art. 968 C. civ., art. 129 alin. (4) și art. 294 C. proc. civ.

l. În dezvoltarea primei critici, referitoare la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Decretul 31/1954, potrivit cărora o viitoare persoană juridică are capacitate de folosință restrânsă, reclamanta a citat norma legală invocată: „cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil ” și a arătat că, instanța de apel i-a respins calea de atac și a menținut soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I.

SRL și S SC T.J. SA Cluj-Napoca considerând că deschiderea unui sediu secundar pe terenul ce face obiectul contractului de subcesiune atacat este „o măsură preliminară absolut necesară înființării societății în sine având în vedere natura aportului social subscris pentru constituirea capitalului, respectiv o serie de mașini și instalații de producție”. În considerarea celor mai sus expuse, reclamanta a criticat argumentele instanței de control în sensul că pentru înființarea valabilă a societății pârâte, a fost necesară încheierea contractului a cărui nulitate a solicitat a fi constatată, arătând că bunurile aduse ca aport social erau bunuri mobile, a căror amplasare s-ar fi putut face în orice locație, nu neapărat pe terenul aflat în administrarea sa.

A susținut de asemenea, că argumentația instanței în sprijinul soluției vădește o confuzie între două momente din viața unei societăți: înființarea sa și momentul ulterior înființării, cel al realizării scopului pentru care a fost înființată. Raportat la fiecare dintre aceste stadii, în care se află societatea, ea are, în faza de dinainte de înființarea sa, o capacitate de folosință limitată, anticipată, și o capacitate de folosință deplină, dar subsumată principiului specialității capacității de folosință - în faza ulterioară înființării sale valabile. În raport de cele expuse, reclamanta a susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat necesitatea existenței în patrimoniul societății SC T.J.

SA a dreptului de folosință asupra terenului aflat în administrarea sa din perspectiva realizării obiectului său de activitate, respectiv a scopului societății, respectiv că terenul în litigiu era necesar pentru ca societatea să poată edifica, în viitor, o construcție în care să se desfășoare activitatea de producție sucuri, adică să se realizeze profit. În prezenta speță, SC T. SA a arătat că, obiectul analizei instanței trebuia să vizeze momentul anterior celui în care se putea deja discuta de realizarea obiectului său de activitate, respectiv faza de înființare a societății. Instanța de apel trebuia să stabilească dacă, pentru a putea fi înființată valabil societatea SC T.J. SA, încheierea contractului de subcesiune era imperios necesar, dar aceasta nu a verificat necesitatea încheierii contractului prin raportare la înființarea societății, ci raportat la gestionarea ulterioară a intereselor acesteia.

Această concluzie a instanței a fost apreciată ca fiind eronată, în contextul în care, viitoarea societate putea oriunde să-și amplaseze bunurile mobile aduse ca aport la capital, nu doar pe terenul reclamantei, iar realizarea obiectului de activitate al societății ținând evident, de edificarea unei construcții cu destinația de fabrică de sucuri, se putea realiza în orice locație, neexistând vreun motiv pentru care, terenul în litigiu să fie unicul teren pe care s-ar fi putut edifica fabrica. în ceea ce privește înființarea societății, reclamanta a arătat că aportul în natură constând în bunuri mobile, chiar dacă acestea constau în utilaje necesare unei viitoare investiții a societății fondatoare, era perfect valabil și fără a asigura viitoarei societăți și locul unde se vor amplasa aceste bunuri, în discuție fiind înființarea unei societăți, nu gestionarea intereselor economice ale acesteia ulterior constituirii.

Recurenta a susținut că elementele necesare prevăzute de lege pentru constituirea valabila a unei societăți: acordul de asociere, sediul, existența capitalului erau îndeplinite, iar folosința terenului în litigiu exceda cerințelor constituirii valabile a societății. Pe de altă parte, a susținut că nu există rațiune pentru care contractul de subcesiune a dreptului de folosință necesar constituirii SC T.J. SA să fi fost încheiat cu SC B.H. SA, având în vedere că, la data constituirii acestei pârâte, fondatoarea sa, SC C. SA. era beneficiara unui drept de folosință asupra acestui teren, în timp ce SC B.H. SA își cedase dreptul tocmai către SC C. SA. A mai precizat că aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel, care însă a considerat că transmiterea unui drept de folosință care nu se mai regăsea în patrimoniul societății SC B.H.

SA era necesară pentru înființarea valabilă a societății. 2. Cel de-al doilea motiv invocat de reclamantă, acela al lipsei acordului său la încheierea contractului de subcesiune, a fost analizat de instanța de apel prin prisma sancțiunii inopozabilității, nu a nulității actului, stabilindu-se că actul nu ar fi opozabil societății noastre, nu că ar fi lovit de nulitate. SC T. SA Cluj-Napoca a susținut că instanța de apel a omis să analizeze teza supusă atenției sale, respectiv lipsa consimțământul său la încheierea actului de subcesiune, încălcând art. 969 C. civ., raportat la care, condiția acordului prealabil al societății reclamante era obligatorie pentru încheierea unui contract de subcesiune cu privire la terenul în litigiu.

A arătat că, în speță cerința consimțământului a fost extinsă, prin dispoziția contractuală stabilită prin art. 7.1.3 din contractul din 12 iunie 2006, existența consimțământului său devenind condiție de valabilitate a încheierii contractului de subcesiune, lipsa acestuia trebuind sancționată cu nulitatea actului încheiat cu nesocotirea acestei condiții. De asemenea, a susținut reclamanta, că natura juridică a contractului a cărui nulitate a solicitat a fi constatată, este în esență, aceea a unui contract de sublocațiune, căruia îi sunt incidente dispozițiile art. 1418 C. civ., potrivit cărora sublocațiunea trebuie permisă de locatar pentru a fi încheiată în mod valabil. In prezenta speță subcesiunea folosinței terenului (o sublocațiune) este permisă sub condiția suspensivă a obținerii acordului administratorului, respectiv acordul reclamantei.

In consecință, a arătat că este evidentă încălcarea nu doar a opozabilității contractului încheiat între ea însăși și SC B.H.I. SRL, ci și a art. 418 C. civ., concluzia la care a ajuns instanța de fond cum că actul ar fi inopozabil reclamantei și nu lovit de nulitate, fiind neîntemeiată. în aceste condiții, a concluzionat că, întrucât actul atacat a încălcat normele legale și contractuale edictate pentru încheierea sa valabilă, sancțiunea care i se aplică este nulitatea și nicidecum inopozabilitatea. 3. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 968 C. civ., privind cauza ilicită și imorală, reclamanta a susținut că instanța de apel a reținut, în mod eronat că ar fi incidente dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. , motiv pentru care nu a analizat critica vizând cauza de nulitate absolută a contractului de subcesiune constând în caracterul imoral și ilegal al convenției și a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ., nemanifestând rol activ în soluționarea cauzei. În acest sens, SC T. SA Cluj-Napoca a precizat că, cerința existentei cauzei acțiunii este definită de doctrină ca fiind starea de fapt calificată juridic și că în speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în anularea unei convenții, acțiune în care s-a arătat atât instanței de fond cât și celei de apel că, la data încheierii convenției folosința bunului ce a făcut obiectul închirierii nu se mai afla în patrimoniul societății SC B.H.

SA. A susținut că, deși în fața instanței de fond nu a indicat expres textul de lege, în care se încadrează acest motiv de nulitate absolută, instanța, în virtutea rolului său activ, instanța ar fi trebuit să califice corect starea de fapt supusă atenției sale. Recursul este nefondat și urmează a fi respins în considerarea următoarelor argumente: l. Prima critică susținută de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca, potrivit căreia a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. art. 33 alin. (3) din Decretul 31/1954 și că, în raport de norma legală, instanța de control a apreciat incorect ca fiind necesară constituirii SC T.J. SA încheierea contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, va fi înlăturată de Înalta Curte, care apreciază că soluția este justă și că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare în speță a textului legal menționat.

Astfel, prin raportarea soluției criticate la textul legal menționat, potrivit căruia legiuitorul a conferit persoanei juridice în curs de înființare, capacitate de exercițiu anticipată, limitată la încheierea actelor juridice necesare constituirii sale în mod valabil, și la capătul de cerere cu care reclamanta a învestit instanța: constatarea nulității absolute a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între pârâtele SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA, pentru lipsa capacității de folosință și exercițiu a SC T.J.

SA, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o justă aplicare în speță a normei legale, reținând că necesitatea încheierii actului era justificată prin deschiderea unui sediu secundar al societății în curs de înființare, ca „măsură preliminară absolut necesară înființării societății în sine, având în vedere natura aportului social subscris pentru constituirea capitalului, respectiv o serie de mașini și instalații de producție.” Susținerile reclamantei, în sensul că, bunurile constituite ca aport la capitalul social fiind bunuri mobile, puteau fi amplasate oriunde, nu neapărat pe terenul obiect al contractului de subcesiune și faptul că instanța de control ar fi făcut confuzie între actele încheiate în vederea constituirii și actele încheiate ulterior înființării, în vederea realizării scopului pentru care a fost înființată, vor fi înlăturate, în considerarea dispozițiilor art. 26 lit. e) din același act normativ, care prevăd că sunt persoane juridice, în condițiile legii orice asocieri care au organizare proprie și patrimoniu propriu afectat unui anume scop, precum și în considerarea art. 34 din același decret, care consacră principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, potrivit căruia: „persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.

Orice act juridic care nu este făcut in vederea realizării acestui scop este nul.” Prin urmare, nu poate fi vorba de o confuzie între momentul constituirii societății și cel al gestionării intereselor acesteia ulterior constituirii, întrucât unul dintre elementele esențiale, ce țin de natura societății este reprezentat de animus societatis/ affectio societatis, respectiv de însuși elementul de ordin psihologic al asocierii, constând în intenția exercițiului comun în vederea atingerii unui scop, care în cazul societății comerciale este desfășurarea activităților prevăzute în obiectul de activitate, în scopul realizării de profit. In mod indubitabil, principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice guvernează inclusiv capacitatea de folosință anticipată, respectiv și actele juridice încheiate în vederea constituirii, în mod valabil a societății, trebuie să urmărească scopul pentru care aceasta se constituie.

Or, cum scopul asocierii în speță îl reprezenta înființarea unei fabrici de producție de sucuri, sens în care asociatul principal a adus ca aport la capitalul social o serie de utilaje și instalații, existența unei locații pentru amplasarea acestora și edificarea ulterioară a fabricii, constituia un element esențial pentru constituirea noii societății, în afara căruia, dacă nu își putea realiza activitatea, scopul pentru care asociații au intenționat realizarea sa, nu se mai justifica însăși înființarea acesteia. Din această perspectivă, înalta Curte reține că hotărârile instanțelor de fond sunt juste și legale, pronunțate în limitele învestirii, iar soluția de respingere a acțiunii reclamantei SC T. SA Cluj-Napoca în constatarea nulității absolute a contractului de subcesiune nr. din 14 decembrie 2007 pentru lipsa capacității de folosință și de exercițiu a pârâtei a SC T.J.

SA la momentul încheierii, a fost pronunțată în urma unei analize judicioase a cauzei. 2. Referitor la cea de-a doua critică expusă de reclamantă, care vizează pronunțarea deciziei atacate, cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., art. 418 C. civ. și art. 7.1.3 din contractul din 12 iunie 2006, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută în cauză și o va înlătura, în considerarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ., reținând că, în mod corect, instanța de apel a cenzurat această critică, așa cum de altfel susține și reclamanta, doar din perspectiva inopozabilității actului față de aceasta și nu din perspectiva unei cauze de nulitate.

Astfel, Înalta Curte, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, constată că reclamanta SC T. SA a învestit prima instanță cu o cerere în constatarea nulității absolute a contractului de subcesiune nr. din 14 decembrie 2007, pentru lipsa capacității de folosință și de exercițiu a pârâtei a SC T.J. SA la momentul încheierii, fără a menționa alte cauze de nulitate a acestuia, așa cum rezultă din precizarea cererii de chemare în judecată depusă la dosar la 12 octombrie 2009 (filele 315-321 dos. fond), și din încheierea de ședință de la termenul din 27 octombrie 2009 (filele 327-329 dos. fond). Singurele referiri privind acordul reclamantei la încheierea contractului de subcesiune dintre cele două pârâte SC B.H.I.

SRL, în calitate de subcedent și SC T.J. SA, în calitate de subcesionar, au fost formulate de SC T. SA în fața instanței de fond, ca răspuns la apărările acesteia din urmă și au constat într-o singură frază: „.cu atât mai mult cu cât, acordul nostru la încheierea contractului de subcesiune a fost condiționat, condiția nefiind îndeplinită. Ca atare, contractul dintre Baboș și Transilvania, nu ne-a fost niciodată opozabil”( fila 318 dos. fond, ultimul paragraf). În raport de cele mai sus expuse și de faptul că, reclamanta nu a solicitat primei instanței, analiza actului dedus judecății sub aspectul nulității generate de lipsa acordului cedentului la încheierea contractului de subcesiune, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluția instanței de control ordinar, care a cenzurat critica în limitele învestirii, consemnând că neîndeplinirea de către pârâta SC B.H.I.

SRL la încheierea contractului de subcesiune, a unei obligației asumate prin art. 7.1.3 din contractul de cesiune, nu poate avea drept consecință, decât inopozabilitatea actului nou încheiat, față de reclamanta, cocontractant în primul contract și nicidecum nulitatea contractului de subcesiune. Înalta Curte constată inaplicabilitatea în speță, în raport de obiectul cererii reclamantei, a prevederilor art. 969 C. civ., care consacră principiul pacta sunt servanda, (convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante) și apreciază că prin invocarea textului legal cu trimitere la obligația de obținere a acordului cedentului în caz de subcesiune, prevăzută la art. 7.1.3 din contractul de cesiune din 12 iunie 2006, reclamanta a recunoscut implicit că, sancțiunea aplicabilă în cazul neexecutării unei obligații contractuale este rezilierea/ rezoluțiunea acestuia, după cum contractul este cu executare succesivă sau uno ictu, nu sancțiunea nulității.

Prin urmare, reclamanta avea posibilitatea să solicite rezilierea contractului de cesiune menționat sau obligarea cocontractantului la dezdăunări. De altfel, reclamanta jonglează cu noțiunea de consimțământ și noțiunea lipsei acordului cedentului la încheierea contractului de subcesiune, probabil în intenția de a induce în eroare instanța, așa cum susține și că dispozițiile art. 1418 C. civ., instituie interdicția sublocațiunii, în realitate textul legal, prevăzând exact contrariul, respectiv, instituind prezumția legală a dreptului de subînchiriere, care poate fi înlăturată doar prin voință părților, expres exprimată. Ca atare, înalta Curte reține că nici această critică nu poate fi primită, având în vedere caracterul dispozitiv al normei, prin care legiuitorul a acordat părților facilitatea opțiunii de a interzice subînchirierea, ceea ce nu poate fi sancționat cu nulitatea absolută, regimul juridic al acesteia vizând un interes general.

3. Ultima dintre criticile aduse de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca deciziei civile nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, constând în pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 968 C. civ. și art. 294 C. proc. civ., este apreciată de asemenea, de Înalta Curte ca nefondată, având în vedere, obiectul acțiunii de chemare în judecată, după cum s-a expus anterior și imposibilității formulării unor cererii, omisso medio, direct în căile procesuale de atac, tară parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție. Astfel, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ. și nu a analizat contractul de subcesiune nr. din 14 decembrie 2007, încheiat între pârâtele SC B.H.I. SRL, în calitate de subcedent și SC T.J. SA, în calitate de subcesionar, din perspectiva nulității absolute pentru cauză ilicită și imorală, având în vedere că reclamanta nu a învestit instanța de fond cu o cerere în acest sens, incidența prevederilor legale referitoare la rolul activ al instanței urmând a se face în limitele învestirii, în caz contrar a se exceda acestora are semnificația unei extra petita și constituie motiv de modificare a hotărârii conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sau de retractare conform art. 322 pct. 2 C. proc. civ. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2011.