ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2269/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2269/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 3896/1285/2008, la data de 3 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului

Comercial Cluj, reclamanta

SC T. SA

Cluj-Napoca a chemat în judecată pârâtele SC B.H.I. SRL Zalău, SC C. SA

și SC T.J. SA Cluj-Napoca, solicitând:

1) să se

constate că a operat rezilierea de plin drept a contractului de cesiune a

dreptului de folosință și a dreptului de a construi din

12 iunie 2006, încheiat între SC T. SA și SC B.H.I. SRL

, asupra

terenului înscris în cartea funciară Cluj-Napoca;

2) să se

constate că a operat

rezilierea prin

acordul părților a contractului de subcesiune a dreptului

de folosință

și a dreptului de a construi din 14 iunie 2006, încheiat între SC B.H.I. SRL și

SC C. SA;

3) să se

constate nulitatea absolută a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007,

încheiat între SC B.H.I. SRL și S SC T.J. SA Cluj-Napoca;

4) să se

dispună evacuarea pârâtelor și a cocontractanților lor din incinta P.I.T. I, înscris

în CF Cluj-Napoca;

5) să

fie obligate pârâtele la demolarea construcției edificate pe terenul înscris în

CF Cluj-Napoca, pe cheltuiala lor, iar în caz de refuz să fie autorizată

reclamanta să demoleze construcția pe cheltuiala pârâtelor;

6) să se

dispună rectificarea CF Cluj-Napoca, în ce privește notarea de sub CI având ca

obiect cesiunea dreptului de folosință, inclusiv a dreptului de a construi pe

terenul din CF, în favoarea pârâtei SC B.H.I. SRL, notarea de sub C2 a

contractului de subcesiune în favoarea pârâtei SC T.J. SA Cluj-Napoca și

notarea de sub C3 a contractului de cesiune a autorizației de construire din 7

decembrie 2006, încheiat între pârâtele SC C. SA și SC T.J. SA

Cluj-Napoca, constatându-se nevalabilitatea

înscrierii drepturilor și în

consecință să se dispună radierea lor;

7)

obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar,

referitor la capătul de cerere nr. 3, reclamanta a solicitat să se constate că

a operat rezilierea de plin drept a contractului de subcesiune a dreptului de

folosință și de a construi din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I. SRL

și SC T.J. SA, ca

urmare a rezilierii de

drept a contractului din 12 iunie 2006.

Din

dispoziția instanței, după cum s-a consemnat în încheierea de ședință la data

de 2 iunie 2009, reclamanta și-a precizat cererea introductivă la data de 12 octombrie

2009.

Prin

încheierea de ședință de la data de 27 octombrie 2009, Tribunalul Comercial

Cluj a respins excepția tardivității cererii completatoare și precizatoare a

acțiunii introductive, invocate de pârâtele SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA, a

disjuns cererea reconvențională formulată și SC T.J. SA și petitele acțiunii

principale completate și precizate la data de 12 octombrie 2009, mai puțin

petitul nr. 3 al acțiunii, prin care s-a solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între

pârâtele SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA, pentru lipsa capacității de folosință și

de exercițiu a celei din urmă la data încheierii contractului

și a respins ca nefondată cererea pârâtelor de

disjungere a petitelor din

acțiunea principală precizată și completată,

separat de cererea reconvențională.

Prin

sentința comercială nr. 6354 din 26 noiembrie 2009 Tribunalul Comercial Cluj, a

respins cererea reclamantei SC T. SA Cluj-Napoca împotriva pârâtelor SC B.H.I.

SRL Zalău și SC T.J. SA Cluj-Napoca, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în

preambulul contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat

între

SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA, societate în curs de înființare (f.21-29 dosar

fond), s-a menționat că părțile contractante vor avea interese și strategii

comune și că, drept urmare B.H. a fost de acord să subcesioneze către SC T.J.

SA dreptul de folosință, inclusiv dreptul de a construi pe o porțiune de teren

cu o suprafață de 11.000 mp. din parcela 18/3 identificată în planul de

situație al Parcului Industrial Cluj, scopul acestui demers contractual

constând în sprijinul pe care B.H. a doreite să îl acorde către SC T.J. SA în

vederea atingerii obiectivelor strategice ale acestei societăți, respectiv

finalizarea și punerea în funcțiune a fabricii de suc concentrat de măr, sediu

secundar al SC T.J. SA

Prin

hotărârea A.G.A. - SC C. SA din 16 iunie 2008 s-a aprobat vânzarea investiției „Fabrica

de suc concentrat de fructe” care se realizează pe terenul din incinta Parcului

Industrial Tetarom și cesiunea beneficiului contractului de subcesiune din

23 iunie 2006 încheiat de SC C. SA cu SC B.H.I.

SRL

către SC T.J. SA (f.30 dosar fond).

Conform contractului de cesiune intervenit la data de 17

iunie 2008

între SC C. SA. - cedent și SC T.J. SA

- cesionar, în temeiul hotărârii A.G.A. - SC C. SA nr. 003/16

iunie  2008 a intervenit cedarea către cesionar a autorizației de construire

eliberate pentru construcția proiectului de investiții „Fabrica de sucuri

concentrate din fructe” în incinta Parcului Industrial Tetarom I (f.48).

Prin

încheierea nr. 6852 pronunțată la data de 23 aprilie 2008 (f.211 dosar fond) de

judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj s-a autorizat

constituirea și s-a dispus înmatricularea în Registrul

Comerțului a SC T.J. SA având ca activitate

principală

fabricarea sucurilor de fructe și legume și printre membrii fondatori pe SC C.

SA. cu un aport în natură echivalând cu 99,99800% din capitalul social total.

Tribunalul

a reținut că, din cuprinsul certificatului constatator emis la 18 noiembrie 2008

de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj (f. 31-34 dosar fond) a rezultat că SC

T.J. SA a fost înființată în baza încheierii judecătorești 6852 din 23 aprilie 2008

a judecătorului delegat și a primit număr de ordine în Registrul Comerțului în

data de 23 aprilie 2008, aceasta fiind data la care societatea a dobândit

personalitate juridică, respectiv capacitate deplină atât de folosință cât și

de exercițiu.

Capacitatea de folosință este definită expres de art. 5

din Decretul

nr. 31/1954

numai în privința persoanei fizice, însă este neîndoielnic faptul că și

subiectele colective de drept au capacitate de folosință ceea ce reiese din

coroborarea reglementărilor acestui act normativ referitoare la persoana

juridică. Capacitatea de folosință a persoanei juridice este definită în

doctrină ca acea parte a capacității sale civile, care constă în aptitudinea de

a avea drepturi și de a-și asuma obligații necesare realizării scopului pentru

care s-a înființat.

Capacitatea

de exercițiu a persoanei juridice este parte a capacității civile a acesteia și

privește aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi precum și de a-și asuma

și îndeplini obligații prin încheierea de acte juridice, iar capacitatea de a

încheia acte juridice este o condiție de fond a valabilității oricărui act

juridic.

Capacitatea

de folosință anticipată, prevăzută de art. 33 alin. (3)

din Decretul 31/1954 constă în recunoașterea pentru persoana juridică,

anterior

constituirii sale în mod valabil, a unei capacități de folosință

și capacități de exercițiu limitate la dobândirea

de drepturi și asumarea

de obligații necesare înființării persoanei

juridice, cu raportare la principiul specialității.

În baza

considerentelor mai sus expuse, tribunalul a apreciat că

încheierea contractului de subcesiune din 14

decembrie 2007 de către SC T.J. SA

a servit și a fost necesară pentru

înființarea SC T.J. SA, în condițiile în care SC C. SA. este principalul său

fondator și doar astfel se puteau aduce ca aport în natură la capitalul social

al SC T.J. SA, utilajele proprietatea SC C. SA., necesare investiției a cărei

titulară era SC C. SA.

Instanța de fond a mai constatat că, în temeiul considerentelor de

fapt și de drept mai sus menționate,

cererea reclamantei este nefondată, respectiv că SC T.J. SA, la data încheierii

contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007 avea o capacitate de folosință

anticipată în sensul legii, deoarece acest contract era necesar pentru

înființarea persoanei juridice, cu raportare la principiul specialității

capacității de folosință și de exercițiu, iar în baza art. 1169 raportat la art.

948 C. civ. și art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 a respins această

cerere formulată de SC T. SA

Împotriva

sentinței comerciale nr. 6354 din 26 noiembrie 2009 pronunțate de Tribunalul

Comercial Cluj, a declarat apel reclamanta SC T. SA, calea ordinară de atac

fiind respinsă ca nefondată prin Decizia civilă nr. 181/2010 din 22 noiembrie

2010

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Contractul de

subcesiune din 14 decembrie 2007, a cărui nulitate

absolută s-a solicitat a fi constatată, a fost încheiat între

intimatele SC B.H.I. SRL

și SC T.J. SA la data de 14 decembrie 2007.

Obiectul acestui contract l-a reprezentat subcesiunea dreptului de folosință

asupra terenului de aproximativ 11.000 mp situat în Cluj Napoca, str. Tăietura

Turcului, jud. Cluj și constituirea unui drept de

superficie în favoarea SC T.J. SA, constând în

dreptul de folosință asupra terenului și dreptul

de proprietate asupra

clădirilor ce urmau a fi construite pe acesta.

Reclamanta

în calitate de titular al dreptului de administrare

asupra acestui teren a solicitat constatarea nulității absolute a

acestui

contract motivată de lipsa capacității de folosință a SC T.J.

SA, la data perfectării contractului de subcesiune a dreptului de folosință. SC

T. SA a mai invocat, pentru prima dată, în faza procesuală a apelului și

caracterul ilicit și imoral al cauzei contractului pornindu-se de la premisa că

SC B.H.I. SRL nu mai era, la data

semnării

contractului de subcesiune, titularul unui drept de folosință

asupra

terenului în litigiu, împrejurare de fapt cunoscută de celălalt partener

contractual.

Față de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., care interzice schimbarea în apel a cauzei cererii de

chemare în

judecată, Curtea nu a analizat motivul de nulitate absolută a

contractului în litigiu întemeiat pe

pretinsa cauză ilicită și imorală a acestei convenții, reținând că instanța de

apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecat în primă instanță,

neputând fi primite cereri noi sau modificate elementele esențiale ale cererii

de chemare în judecată precum părțile litigante, cauza sau obiectul acțiunii.

În legătura

cu critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 33 alin.

(3) din Decretul nr. 31/1954, Curtea a apreciat ca fiind justă opinia instanței

de fond potrivit căreia perfectarea contractului de subcesiune din 14 decembrie

2007 de către SC T.J. SA

se circumscrie

capacității de folosință

restrânse recunoscute persoanelor juridice în

curs de constituire.

Potrivit

dispozițiilor art. 33 din Decretul nr. 31/1954, care întregesc prevederile

Legii nr. 31/1990, societatea comercială în curs

de constituire dobândește o capacitate juridică restrânsă de a

contracta,

așa încât nu se poate susține că actul de subcesiune încheiat

anterior înmatriculării, prin fondatorii societății, așa cum este cazul de

față, ar fi lovit de nulitate absolută raportat la dispozițiile art. 948 C.

civ., din moment ce dobândirea dreptului de folosință asupra terenului situat

în Cluj Napoca, str. Tăietura Turcului, jud. Cluj și consimțământul dat pentru

constituirea unui drept de superficie în

favoarea

SC T.J. SA a avut ca scop stabilirea

sediului secundar al intimatei SC

T.J. SA, unde de altfel urma să se desfășoare principala activitate de

producție a societății în curs de constituire.

Astfel,

instanța de control, a reținut că, prin perfectarea

contractului de subcesiune s-a urmărit obținerea unei dovezi de spațiu

pentru

adresa la care urma să se înființeze sediul secundar și că pârâta SC T.J. SA

beneficia în perioada premergătoare înmatriculării de o capacitate de folosință

limitată, în sensul prevederilor art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954,

aceasta având conform normei legale aptitudinea de a dobândi drepturi

constituite în favoarea ei și de a îndeplini obligații sau orice alte măsuri

preliminare necesare pentru ca persoana juridică sa ia ființă în mod valabil.

Deschiderea

unui sediu secundar la locația unde urma să fie realizată investiția vizată de

către intimata SC T.J. SA

, respectiv

construirea unei fabrici producătoare de sucuri naturale din mere, reprezintă

în cazul concret al SC T.J. SA

o măsură preliminară absolut necesară

înființării societății în sine, având în vedere natura aportului social

subscris pentru constituirea capitalului social - respectiv o serie de mașini

și instalații de producție. Alegația reclamantei potrivit căreia aceste

echipamente de producție au natura juridică a unor bunuri mobile, astfel că

exista posibilitatea instalării și la o altă locație, a fost înlăturată de

instanța de apel, deoarece odată instalate pentru a deservi o activitate de

comerț echipamentele de producție dobândesc calitatea de imobile prin

destinație, regimul lor juridic fiind reglementat de art. 468 C. civ. Chiar

dacă la momentul respectiv nu exista o construcție edificată pe teren pentru a

le adăposti, în lipsa înființării sediului secundar la această adresă, nu

exista nici măcar premisa edificării pe viitor a construcției care să

adăpostească fabrica de

sucuri. Acesta a

reprezentat un argument în plus în susținerea tezei că

încheierea

contractului de subcesiune a constituit o măsură preliminară absolut necesară

pentru constituirea valabilă a societății.

Faptul că acest contract s-a perfectat înainte de

redactarea actului

constitutiv

a fost apreciat ca lipsit de relevanță, cât timp legiuitorul a

recunoscut persoanei juridice o capacitate de

folosință restrânsă pentru

actele încheiate înainte de data

înmatriculării, cu singura condiție ca acestea să fie necesare pentru

constituirea valabilă a societății, tară a se impune vreo limită de timp

regresivă în acest sens. De altfel, cronologic era firesc ca mai întâi să fi

fost încheiat actul care să facă dovada existenței unui drept de proprietate

sau de folosință asupra imobilului ce urma să constituie sediul secundar, iar redactarea

actului constitutiv să aibă loc la o dată ulterioară, mențiunile acestuia

urmând să reflecte locațiile la care societatea își înființa sedii secundare.

Nici

ultima critică adusă hotărârii primei instanțe referitoare la lipsa acordului SC

T. SA la încheierea contractului de subcesiune încheiat între SC B.H.I. SRL și SC

T.J. SA

nu a fost apreciată de Curtea de

Apel

ca fiind întemeiată deoarece neîndeplinirea unei astfel de cerințe

nu atrage sancțiunea nulității convenției, ci așa cum au susținut pârâtele doar

inopozabilitatea convenției. Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în

vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 948 C. civ.

, pentru încheierea valabilă a unui act juridic

trebuie îndeplinite în

mod cumulativ următoarele condiții: părțile

trebuie să aibă capacitate de a contracta, consimțământul să fie valabil

exprimat și neviciat, obiectul să existe, să fie posibil, determinat, licit și

moral, iar cauza să fie reală, licită și morală.

Nulitatea

este o sancțiune care intervine pentru nerespectarea, la momentul încheierii

actului juridic, a condițiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a

acestuia, iar nu pentru nerespectarea unor clauze contractuale. Necesitatea

obținerii unui acord prealabil în vederea încheierii contractului de subcesiune

a fost convenită de SC T. SA și SC B.H.I. SRL prin clauza nr. 7.1.3. înserată

în contractul din 12 iunie 2006, iar nu

printr-o

dispoziție legală imperativă. Ca atare existența sau inexistența

acestui

acord nu produce nicio consecință asupra valabilității convenției încheiate, ci

doar în sfera opozabilității convenției față de apelantă.

Întrucât

intimatele nu au făcut dovada întinderii cheltuielilor de judecată ocazionate

de judecata apelului, Curtea în temeiul art. 1169 C. civ. a respins cererea

pârâtelor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva

Deciziei civile nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs reclamanta SC T. SA

Cluj-Napoca,

criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și,

pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată a subscrisei,

cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile

formulate de reclamantă împotriva hotărârii instanței de apel, vizează

pronunțarea acesteia cu încălcarea, respectiv cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 33 din Decretul nr. 31/1954,

art. 1418 C. civ., art. 968 C. civ., art. 129 alin. (4) și art. 294 C. proc.

civ.

l. În

dezvoltarea primei critici, referitoare la aplicarea eronată a

dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Decretul

31/1954, potrivit cărora o viitoare persoană juridică are capacitate de

folosință restrânsă, reclamanta a citat

norma legală invocată: „cât

privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a

oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt

cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil

”

și

a arătat că, instanța de apel i-a respins calea de atac și a menținut soluția

instanței de fond, de respingere a acțiunii în constatarea nulității absolute a

contractului de

subcesiune din 14 decembrie

2007, încheiat între SC B.H.I. SRL

și S SC T.J. SA

Cluj-Napoca

considerând că deschiderea unui sediu secundar pe terenul ce face obiectul

contractului de subcesiune atacat este „o măsură

preliminară absolut necesară înființării societății în sine având în

vedere

natura aportului social subscris pentru constituirea capitalului,

respectiv o serie de mașini și instalații de producție”.

În

considerarea celor mai sus expuse, reclamanta a criticat

argumentele instanței de control în sensul că

pentru înființarea valabilă a

societății

pârâte, a fost necesară încheierea contractului a cărui nulitate a

solicitat

a fi constatată, arătând că bunurile aduse ca aport social erau bunuri mobile,

a căror amplasare s-ar fi putut face în orice locație, nu neapărat pe terenul

aflat în administrarea sa.

A

susținut de asemenea, că argumentația instanței în sprijinul soluției vădește o

confuzie între două momente din viața unei societăți: înființarea sa și

momentul ulterior înființării, cel al realizării scopului pentru care a fost

înființată. Raportat la fiecare dintre aceste stadii, în care se află

societatea, ea are, în faza de dinainte de înființarea sa, o capacitate de

folosință limitată, anticipată, și o capacitate de folosință deplină, dar

subsumată principiului specialității capacității de folosință - în faza

ulterioară înființării sale valabile.

În

raport de cele expuse, reclamanta a susținut că instanța de apel a apreciat în

mod eronat necesitatea existenței în patrimoniul societății SC T.J. SA a

dreptului de folosință asupra terenului aflat în administrarea sa din

perspectiva realizării obiectului său de activitate, respectiv a scopului

societății, respectiv că terenul în litigiu era necesar pentru ca societatea să

poată edifica, în viitor, o construcție în care să se desfășoare activitatea de

producție sucuri, adică să se realizeze profit.

În prezenta

speță, SC T. SA a arătat că, obiectul analizei instanței trebuia să vizeze

momentul anterior celui în care se putea deja discuta de realizarea obiectului

său de activitate, respectiv

faza de

înființare a societății. Instanța de apel trebuia să stabilească dacă,

pentru

a putea fi înființată valabil societatea SC T.J. SA, încheierea contractului de

subcesiune era imperios necesar, dar aceasta nu a verificat necesitatea

încheierii contractului prin raportare la înființarea societății, ci raportat

la gestionarea ulterioară a intereselor acesteia.

Această

concluzie a instanței a fost apreciată ca fiind eronată, în contextul în care,

viitoarea societate putea oriunde să-și amplaseze

bunurile mobile aduse ca aport la capital, nu doar pe

terenul reclamantei,

iar

realizarea obiectului de activitate al societății ținând evident, de edificarea

unei construcții cu destinația de fabrică de sucuri, se putea realiza în orice

locație, neexistând vreun motiv pentru care, terenul în litigiu să fie unicul

teren pe care s-ar fi putut edifica fabrica. în ceea ce privește înființarea

societății, reclamanta a arătat că aportul în natură constând în bunuri mobile,

chiar dacă acestea constau în utilaje necesare unei viitoare investiții a

societății fondatoare, era perfect valabil și fără a asigura viitoarei

societăți și locul unde se vor amplasa aceste bunuri, în discuție fiind

înființarea unei societăți, nu gestionarea intereselor economice ale acesteia

ulterior constituirii.

Recurenta

a susținut că elementele necesare prevăzute de lege pentru constituirea

valabila a unei societăți: acordul de asociere, sediul, existența capitalului

erau îndeplinite, iar folosința terenului în litigiu exceda cerințelor

constituirii valabile a societății.

Pe de altă parte, a susținut că nu există rațiune pentru

care contractul

de

subcesiune a dreptului de folosință necesar constituirii SC T.J. SA să fi fost

încheiat cu SC B.H. SA, având în vedere că, la data constituirii acestei

pârâte, fondatoarea sa, SC C. SA. era beneficiara unui drept de folosință

asupra acestui teren, în timp ce SC B.H. SA își cedase dreptul tocmai către SC

C. SA. A mai precizat că aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de

apel, care însă a considerat că transmiterea unui drept de folosință care nu se

mai regăsea în patrimoniul societății SC B.H. SA era necesară pentru

înființarea valabilă a societății.

de-al doilea motiv invocat de reclamantă, acela al lipsei

acordului său la încheierea contractului de

subcesiune, a fost analizat de

instanța de apel prin prisma sancțiunii

inopozabilității, nu a nulității actului, stabilindu-se că actul nu ar fi

opozabil societății noastre, nu că ar fi lovit de nulitate.

SC T. SA

Cluj-Napoca a susținut că instanța de apel a omis să analizeze teza supusă

atenției sale, respectiv lipsa consimțământul său la încheierea actului de

subcesiune, încălcând art. 969 C. civ., raportat la care, condiția acordului

prealabil al societății reclamante era obligatorie pentru încheierea unui

contract de subcesiune cu privire la terenul în litigiu.

A arătat

că, în speță cerința consimțământului a fost extinsă, prin dispoziția

contractuală stabilită prin art. 7.1.3 din contractul din 12 iunie 2006,

existența consimțământului său devenind condiție de valabilitate a încheierii

contractului de subcesiune, lipsa acestuia

trebuind

sancționată cu nulitatea actului încheiat cu nesocotirea acestei

condiții.

De

asemenea, a susținut reclamanta, că natura juridică a contractului a cărui

nulitate a solicitat a fi constatată, este în esență,

aceea a unui contract de sublocațiune, căruia îi sunt incidente

dispozițiile

art. 1418 C. civ., potrivit cărora sublocațiunea trebuie

permisă de locatar pentru a fi încheiată în mod valabil. In prezenta speță

subcesiunea folosinței terenului (o sublocațiune) este permisă sub condiția

suspensivă a obținerii acordului administratorului, respectiv acordul

reclamantei. In consecință, a arătat că este evidentă încălcarea nu doar a

opozabilității contractului încheiat între ea însăși și SC B.H.I. SRL, ci și a art.

418 C. civ., concluzia la care a ajuns instanța de fond cum că actul ar fi

inopozabil reclamantei și nu lovit de nulitate, fiind neîntemeiată. în

aceste condiții, a concluzionat că, întrucât actul

atacat a încălcat normele

legale și contractuale edictate pentru

încheierea sa valabilă, sancțiunea care i se aplică este nulitatea și nicidecum

inopozabilitatea.

la încălcarea dispozițiilor art. 968 C. civ., privind cauza ilicită și imorală,

reclamanta a susținut că instanța de apel a reținut, în mod eronat că ar fi

incidente dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

,

motiv pentru care nu a analizat critica vizând cauza de

nulitate absolută

a contractului de subcesiune constând în caracterul imoral și ilegal al

convenției și a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ., nemanifestând rol

activ în soluționarea cauzei.

În acest

sens, SC T. SA Cluj-Napoca a precizat că, cerința existentei cauzei acțiunii

este definită de doctrină ca fiind starea de fapt calificată juridic și că în

speță, instanța a fost învestită cu o

acțiune

în anularea unei convenții, acțiune în care s-a arătat atât instanței

de

fond cât și celei de apel că, la data încheierii convenției folosința bunului

ce a făcut obiectul închirierii nu se mai afla în patrimoniul societății SC B.H.

SA. A susținut că, deși în fața instanței de fond nu a indicat expres textul de

lege, în care se încadrează acest motiv de nulitate absolută, instanța, în

virtutea rolului său activ, instanța ar fi trebuit să califice corect starea de

fapt supusă atenției sale.

Recursul

este nefondat și urmează a fi respins în considerarea următoarelor argumente:

l. Prima

critică susținută de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca, potrivit căreia a arătat

că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

art. 33 alin. (3) din Decretul 31/1954 și că, în raport de norma legală,

instanța de control a apreciat incorect ca fiind necesară constituirii SC T.J.

SA încheierea contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, va fi

înlăturată de Înalta Curte, care apreciază că soluția este justă și că

instanțele de fond au făcut o corectă aplicare în speță a textului legal

menționat.

Astfel,

prin raportarea soluției criticate la textul legal menționat, potrivit căruia

legiuitorul a conferit persoanei juridice în curs de

înființare, capacitate de exercițiu anticipată, limitată la încheierea

actelor

juridice necesare constituirii sale în mod valabil, și la

capătul de cerere cu care reclamanta a învestit instanța: constatarea nulității

absolute a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între

pârâtele SC B.H.I. SRL și SC T.J. SA, pentru lipsa capacității de folosință și

exercițiu a SC T.J. SA, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o

justă aplicare în speță a normei legale, reținând că necesitatea încheierii

actului era justificată prin deschiderea unui sediu secundar al societății în

curs de înființare, ca „măsură preliminară absolut necesară înființării

societății în sine, având în vedere natura aportului social subscris pentru

constituirea capitalului, respectiv o serie de mașini și instalații de

producție.”

Susținerile

reclamantei, în sensul că, bunurile constituite ca aport la capitalul social

fiind bunuri mobile, puteau fi amplasate oriunde, nu neapărat pe terenul obiect

al contractului de subcesiune și faptul că instanța de control ar fi făcut

confuzie între actele încheiate în vederea constituirii și actele încheiate ulterior

înființării, în vederea realizării scopului pentru care a fost înființată, vor

fi înlăturate, în considerarea dispozițiilor art. 26 lit. e) din același act

normativ, care prevăd că sunt persoane juridice, în condițiile legii orice

asocieri care au organizare proprie și patrimoniu propriu afectat unui anume

scop, precum și în considerarea art. 34 din același decret, care consacră

principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice,

potrivit căruia: „persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care

corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.

Orice act juridic care nu este făcut in vederea realizării acestui scop este

nul.”

Prin

urmare, nu poate fi vorba de o confuzie între momentul constituirii societății

și cel al gestionării intereselor acesteia ulterior constituirii, întrucât unul

dintre elementele esențiale, ce țin de natura societății este reprezentat de

animus societatis/ affectio societatis, respectiv de însuși elementul de ordin

psihologic al asocierii, constând în intenția exercițiului comun în vederea

atingerii unui scop, care în cazul societății comerciale este desfășurarea

activităților prevăzute în obiectul de activitate, în scopul realizării de

profit. In mod indubitabil, principiul specialității capacității de folosință a

persoanei juridice guvernează inclusiv capacitatea de folosință

anticipată, respectiv și actele juridice

încheiate în vederea constituirii, în mod valabil a societății, trebuie să

urmărească scopul pentru care aceasta

se constituie. Or, cum scopul

asocierii în speță îl reprezenta înființarea unei fabrici de producție de

sucuri, sens în care asociatul principal a adus ca aport la capitalul social o

serie de utilaje și instalații, existența unei locații pentru amplasarea

acestora și edificarea ulterioară a fabricii, constituia un element esențial

pentru constituirea noii societății, în afara căruia, dacă nu își putea realiza

activitatea, scopul pentru care asociații

au

intenționat realizarea sa, nu se mai justifica însăși înființarea acesteia.

Din

această perspectivă, înalta Curte reține că hotărârile instanțelor

de fond sunt juste și legale, pronunțate în

limitele învestirii, iar soluția de

respingere a acțiunii reclamantei SC

T. SA Cluj-Napoca în constatarea nulității absolute a contractului de

subcesiune nr. din 14 decembrie 2007 pentru lipsa capacității de folosință și

de exercițiu a pârâtei a SC T.J. SA la momentul încheierii, a fost pronunțată

în urma unei analize judicioase a cauzei.

2.

Referitor la cea de-a doua critică expusă de reclamantă, care vizează

pronunțarea deciziei atacate, cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., art.

418 C. civ. și art. 7.1.3 din contractul din 12 iunie 2006, Înalta Curte

apreciază că nu poate fi reținută în cauză și o va înlătura, în considerarea

principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 C.

proc. civ., reținând că, în mod corect, instanța de apel a cenzurat această

critică, așa cum de altfel susține și reclamanta, doar din perspectiva

inopozabilității actului față de aceasta și nu din perspectiva unei cauze de

nulitate.

Astfel, Înalta

Curte, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, constată că reclamanta SC

T. SA a învestit prima instanță cu o cerere în constatarea nulității absolute a

contractului de subcesiune nr. din 14 decembrie 2007, pentru lipsa capacității

de folosință și de exercițiu a pârâtei a SC T.J. SA la momentul încheierii,

fără a menționa alte cauze de nulitate a acestuia, așa cum rezultă din

precizarea cererii de chemare în judecată depusă la dosar la 12 octombrie 2009

(filele 315-321 dos. fond), și din încheierea de ședință de la termenul din 27

octombrie 2009 (filele 327-329 dos. fond).

Singurele

referiri privind acordul reclamantei la încheierea contractului de subcesiune dintre

cele două pârâte SC B.H.I. SRL, în calitate de subcedent și SC T.J. SA, în

calitate de subcesionar, au fost formulate de SC T. SA în fața instanței de

fond, ca răspuns la apărările acesteia din urmă și au constat într-o singură

frază: „.cu atât mai mult cu cât, acordul nostru la încheierea contractului de

subcesiune a fost condiționat, condiția nefiind îndeplinită. Ca atare,

contractul dintre Baboș și Transilvania, nu ne-a

fost niciodată opozabil”(

fila 318 dos. fond, ultimul paragraf).

În

raport de cele mai sus expuse și de faptul că, reclamanta nu a solicitat primei

instanței, analiza actului dedus judecății sub aspectul nulității generate de

lipsa acordului cedentului la încheierea contractului

de subcesiune, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluția

instanței de

control ordinar, care a cenzurat critica în limitele

învestirii, consemnând că neîndeplinirea de către pârâta SC B.H.I. SRL la

încheierea contractului de subcesiune, a

unei

obligației asumate prin art. 7.1.3 din contractul de cesiune, nu poate

avea drept consecință, decât inopozabilitatea

actului nou încheiat, față de

reclamanta, cocontractant în primul

contract și nicidecum nulitatea contractului de subcesiune.

Înalta Curte

constată inaplicabilitatea în speță, în raport de obiectul cererii reclamantei,

a prevederilor art. 969 C. civ., care consacră

principiul pacta sunt servanda, (convențiile legal făcute au putere de

lege

între părțile contractante) și apreciază că prin invocarea textului

legal cu trimitere la obligația de obținere a acordului cedentului în caz de

subcesiune, prevăzută la art. 7.1.3 din contractul de cesiune din 12 iunie 2006,

reclamanta a recunoscut implicit că, sancțiunea aplicabilă în cazul  neexecutării

unei obligații contractuale este

rezilierea/ rezoluțiunea

acestuia, după cum contractul este cu executare succesivă sau uno ictu, nu sancțiunea

nulității. Prin urmare, reclamanta

avea

posibilitatea să solicite rezilierea contractului de cesiune menționat

sau

obligarea cocontractantului la dezdăunări.

De

altfel, reclamanta jonglează cu noțiunea de consimțământ și noțiunea lipsei

acordului cedentului la încheierea contractului de

subcesiune, probabil în intenția de a induce în eroare instanța, așa

cum

susține și că dispozițiile art. 1418 C. civ., instituie interdicția

sublocațiunii, în realitate textul legal, prevăzând exact contrariul,

respectiv, instituind prezumția legală a dreptului de subînchiriere, care poate

fi înlăturată doar prin voință părților, expres exprimată. Ca atare, înalta

Curte reține că nici această critică nu poate fi primită, având în vedere

caracterul dispozitiv al normei, prin care legiuitorul a acordat părților

facilitatea opțiunii de a interzice subînchirierea, ceea ce nu poate fi

sancționat cu nulitatea absolută, regimul juridic al acesteia vizând un interes

general.

Cluj-Napoca deciziei civile nr. 181/2010

din 22 noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, constând în pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 968

C. civ. și art. 294 C. proc. civ., este apreciată de asemenea, de Înalta Curte

ca nefondată, având în vedere, obiectul acțiunii de chemare în judecată, după

cum s-a expus anterior și imposibilității formulării unor cererii, omisso

medio, direct în căile procesuale de atac, tară parcurgerea tuturor gradelor de

jurisdicție.

Astfel, Înalta

Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art.

294 C. proc. civ. și nu a analizat contractul de subcesiune nr. din 14

decembrie 2007, încheiat între pârâtele SC B.H.I. SRL, în calitate de subcedent

și SC T.J. SA, în calitate de subcesionar, din perspectiva nulității absolute

pentru cauză ilicită și imorală, având în vedere că reclamanta nu a învestit

instanța de fond cu o cerere în acest sens, incidența prevederilor legale

referitoare la rolul activ al instanței urmând a se face în limitele

învestirii, în caz contrar a se exceda acestora are semnificația unei extra

petita și constituie motiv de modificare a hotărârii conform art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. sau de retractare conform art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T. SA

Cluj-Napoca.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca împotriva

Deciziei civile nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2011.