ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2875/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2875/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Alba, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 2013 din 01 septembrie 2010, a respins

acțiunea civilă formulată de reclamanta B.R., în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Alba și Primăria municipiului Alba-Iulia.

A respins cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G.,

în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Alba și Primăria municipiului Alba-Iulia.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Principiul

specialia

generalibus derogant

la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr.

33/2008 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J. intervine în situația în care se pune

problema aplicării a două legi succesive, una generală și alta specială

situație în care legea specială se aplică prioritar. De aceea, este necesar a

se identifica rațiunea legii speciale pentru a se stabili acele soluții particulare

care să determine aplicarea prioritară față de dreptul comun.

Analizând conținutul art.

1 alin. (1), art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și al art. 480 C. civ. reiese

că, practic, ipotezele celor două legi se suprapun, soluția oferită de ambele reglementări

fiind aceeași, respectiv restituirea în natură a imobilelor. Diferența constă

doar în faptul că Legea specială prevede în plus și alte măsuri reparatorii

pentru ipoteza în care imobilele nu se mai pot restitui în natură.

În consecință,

neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în

nici un caz la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislația

comună și de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O.

Împrejurarea că, în

speță, reclamanta nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce

la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la

acțiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele instituite

de lege, respectiv celeritatea procedurii și gama de măsuri reparatorii.

De asemenea, nu

trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J., decizie obligatorie pentru instanțe potrivit

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu

exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie

să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În speța de față

reclamanta a revendicat, în baza art. 480, art. 481 C. civ. și art. 7 din

O.U.D.O, C.E.D.O., Legea nr. 213//1998 imobilele situate în Alba Iulia, constând

în 4 apartamente și 4 magazine naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950.

În speță s-a efectuat

o expertiză de evaluare a acestor imobile concluzionând că valoarea acestora

este de 1.263.732 lei.

Prin precizarea de

acțiune s-a solicitat să se dispună nulitatea contractului de concesiune încheiat

de Primăria Alba Iulia pentru suprafața de 300 m, restituirea imobilelor libere și obligarea la restituirea contravalorii imobilelor imposibil

de restituit la 150 Euro/mp.

În speță a fost

formulată și o cerere de intervenție în interes propriu și al reclamantei de

către B.L.A., B.O.G. și R.I.G.

Urmare acesteia,

intervenienții și-au precizat cererea în sensul că au solicitat să fie

despăgubiți cu suma de 1.263.732 lei .

La dosarul cauzei

s-au depus acte de stare civilă din care rezultă că numita D.I. are ca

antecesori pe T. și L.

În certificatul de

căsătorie ( f. 8) apare B.I. căsătorit cu D. “I.”

Din studiul actelor

de stare civilă nu se dovedește că reclamanta B.R. ar fi succesoarea lui D.I.

și implicit a tatălui său D.T., cel care figurează în C.F.

Or, într-o acțiune de

genul celei de față condiția esențială a promovării unei acțiuni în revendicare

este justificarea legăturii de rudenie între reclamant și persoana scrisă în C.F.

Curtea de Apel

Alba-Iulia, secția civilă, prin decizia civilă nr. 106 din 07 aprilie 2011, a

respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive procesuale active a

reclamantei B.R. și autorității lucrului judecat invocate de pârâta Primăria

municipiului Alba Iulia.

A respins apelul

declarat de reclamanta B.R. și de intervenienții în interes propriu B.L.A., B.O.G.

și R.I.G., împotriva sentinței civile nr. 2013 din 05 septembrie 2010

pronunțată de Tribunalul Alba Iulia.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta și

intervenienții au sesizat instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, adică pe dispozițiile art. 480 C. civ., pe art. 44 din

Constituție și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează

dreptul de proprietate.

Privită din punctul

de vedere al prevederilor art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare nu poate fi

admisă întrucât această acțiune, prin definiție, este acțiunea proprietarului

neposesor împotriva posesorului neproprietar. Cu alte cuvinte, reclamantul

dintr-o astfel de acțiune trebuie să dovedească calitatea sa de proprietar la

data introducerii acțiunii, or reclamanta și intervenienții nu au putut face

această dovadă, întrucât antecesorii lor au pierdut dreptul de proprietate

asupra imobilului, acesta fiind preluat de Statul Român prin Decretul de

expropriere nr. 92/1950. Deci, chiar dacă reclamanta și intervenienții au

dovedit calitatea de succesibili ai foștilor proprietari de carte funciară, D.T.

și D.L., ei nu pot moșteni decât ceea ce era în patrimoniul defuncților la data

decesului, or imobilele în litigiu nu puteau fi transmise atâta timp cât au

fost expropriate de Statul Român în anul 1950.

Este necontestat că

reclamanta și intervenienții nu au parcurs procedura prevăzută de Legea 10/2001

și nici o instanță națională nu a statuat că preluarea ce a avut loc în anul 1950 a fost abuzivă. Chiar dacă exproprierea imobilului în baza Decretului 92/1950 nu a fost

corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul de proprietate al statului,

constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi

fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare al acesteia,

independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății.

Așa fiind, fostul

proprietar sau succesorii acestuia nu pot să invoce încălcarea unui drept de

proprietate pe care nu-l mai au, prevederile privind garantarea și ocrotirea

proprietății, potrivit art. 44 din Constituție se aplică numai după

reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate. Prin urmare, acțiunea

în revendicare poate fi admisă dacă reclamanții fac dovada existenței dreptului

de proprietate la data sesizării instanței, sau dovada că au un „bun actual” în

sensul Convenției.

Pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze dacă

reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenția nu garantează

dreptul de a obține proprietatea unui bun. Noțiunea de bunuri poate cuprinde

atât „bunuri actuale” cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza

cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a

obține folosirea efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, speranța de a

i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a

mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (cauzele Zamfirescu, Caracaș, Lungoci, Constandache/României).

În speță, privarea de

proprietate a avut loc în anul 1950, reclamanta și intervenienții contestând

această preluare și argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea

Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare

la data preluării.

Or, în astfel de

cazuri, când pretinsa privare de bun a avut loc înainte de ratificarea

Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România prin Legea 30/1994 și

intrarea în vigoare a Convenției la data de 20 iunie 1994, pentru o atare

solicitare de constatare a încălcării, Curtea Europeană nu este compatibilă

rationae

temporis

să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii sau

efectele produse de aceasta până în prezent (a se vedea cauza

Malhous/Republicii Cehe).

Privarea de un drept

de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act

instantaneu și nu creează o situație continuă de privare de drept. În aceste

condiții, se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a

Convenției imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita

efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se

pronunțe.

Art. 1 din Protocolul

1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea

bunurilor să fie legală, să urmărească un scop legitim, iar atingerea adusă

respectării bunurilor trebuie să păstreze un just echilibru între cerințele

interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor

fundamentale ale individului. Aceste condiții trebuie analizate însă, numai

dacă privarea de proprietate a avut loc după ratificarea Convenției prin Legea

30/1994, abia de la această dată Convenția făcând parte din dreptul intern, cu

obligația instanțelor naționale de a o aplica cu prioritate, conform art. 11 și

art. 20 din Constituție.

Ca urmare a aplicării

Decretului 92/1950 imobilul a fost preluat din proprietatea soților D.T. și L.,

astfel că nici antecesorii reclamantei (I.B., B.I., V.E.) și nici reclamanta

însăși (sau intervenienții), în calitatea lor de succesibili, nu au fost în

măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecință, nu

se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamata și

intervenienții au conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire

ce ar putea fi interpretat ca speranță legitimă în sensul jurisprudenței

Curții.

În consecință, prin

solicitarea de obligare a Statului Român la despăgubiri nu se aduce atingere

unui alt drept de proprietate și nici securității raporturilor juridice, aceste

condiții specificate în Decizia 33/2008 fiind respectate, dar, cu toate

acestea, acțiunea în revendicare și cererea de intervenție nu pot fi admise

deoarece nici reclamanta și nici intervenienții nu au dovedit că sunt titularii

unui „bun actual” or al unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată

pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a obține contravaloarea bunului

preluat de la antecesorii lor.

În aceeași ordine de

idei, reclamanta și intervenienții mai puteau invoca că sunt titularii unui

„bun” în sensul Convenției dacă ar fi urmat procedura prevăzută de Legea

specială. Sub acest aspect, este de necontestat că, având în vedere modalitatea

preluării imobilului și data la care a intervenit aceasta, imobilul în litigiu

intră în categoria celor reglementate de Legea 10/2001, procedură pe care

părțile nu au parcurs-o, astfel că nu se pot prevala de existența unui bun nici

din acest punct de vedere.

Analiza făcută mai

sus este în conformitate și cu practica Curții Europene de la Strassbourg, în sensul că instanța europeană a statuat în mai multe rânduri că a fost

încălcat dreptul de proprietate al reclamanților garantat de art. 1 din

Protocolul 1, în condițiile în care aceștia începuseră procedura prevăzută de

Legea 10/2001 în termenul stabilit de lege, și care, separat, au formulat

acțiune în constatarea ilegalității naționalizării, acțiune pe care instanțele

au respins-o ca inadmisibilă, fiindu-le opusă procedura prevăzută de Legea

10/2001 (Faimblat c/v României).

În cauza Tudor c/v

României din 17 ianuarie 2008, Curtea Europeană a constatat că reclamanta a

fost privată de dreptul său de proprietate asupra bunului, în condițiile în

care reclamanta avea un bun protejat de Convenție, atâta timp cât instanțele au

constatat în mod irevocabil, ilegalitatea însușirii de către stat a bunului

său, hotărârea judecătorească irevocabilă fiind considerată un bun în sensul

Convenției.

În cauzele de

referință a jurisprudenței Curții, Străin și Porțeanu împotriva României,

Păduraru împotriva României, considerate cauze pilot, asemănătoare deciziei din

speța Brumărescu, instanța europeană a verificat în fiecare caz în parte, în

primul rând, existența unui bun în sensul Convenției. S-a considerat prin

urmare că, reclamanții au un „bun actual” atunci când a avut loc recunoașterea

de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu, când există hotărâri judecătorești care au constatat ilegalitatea

preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989, indiferent că

înstrăinarea către terți a avut loc înainte de pronunțarea unei astfel de

hotărâri judecătorești (cauza Porțeanu), sau după această pronunțare (cauzele

Străin, Păduraru). Prin urmare, o sentință care constată nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului, chiar pronunțată ulterior vânzării

imobilului către terți este considerată „un bun” în sensul Convenției, bun de care

însă părțile din prezentul dosar nu se pot prevala.

În consecință, atâta

timp cât reclamanta și intervenienții nu au făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu și nici dovada existenței unui „bun

actual” sau a unui „interes patrimonial” în legătură cu imobilul revendicat,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, chiar convertită într-o acțiune în despăgubiri, nu poate fi

admisă, motiv pentru care sentința pronunțată de Tribunal a fost menținută în

ceea ce privește dispoziția de respingere a acțiunii și a cererii de

intervenție, cu schimbarea totală a considerentelor.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată au declarat recurs B.R., B.L.A., B.O.G. și R.I.G.

I. B.R. critică

decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Prin motivarea că

nu am făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

confiscat de statul comunist cu încălcarea constituției țării în vigoare la

acea dată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

II.

Recurenții-intervenienți: B.L.A., B.O.G. și R.I.G. , critică decizia atacată ca

fiind nelegală și netemeinică, deoarece:

- Instanța de apel a

respins apelul formulat atât de către intervenienți cât și de reclamantă, cu

motivarea că nu s-a dovedit că intervenienții sau antecesorii acestora am

consemnat un drept de proprietate sau de restituire a ce ar putea fi

interpretat ca speranță legitimă, precum și faptul că nu am dovedit că suntem

titularii unui bun actual ori a unei valori patrimoniale pentru a putea

solicita despăgubiri.

Cele două recursuri

fiind asemănătoare vor fi analizate împreună. Ele sunt nefondate pentru cele ce

succed.

Reclamanta B.R. și

intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G., au sesizat instanța cu o acțiune în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, adică pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

pe art. 44 din Constituție și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului care

garantează dreptul de proprietate.

Privită din punct de

vedere al dispozițiilor art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare corect nu a

putut fi admisă, întrucât aceasta, prin definiție, este acțiunea proprietarului

neposesor împotriva posesorului neproprietar. Prin acțiune trebuie să

dovedească calitatea de proprietar, or reclamanta și intervenienții nu au putut

face această dovadă, întrucât antecesorii lor au pierdut dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu, acesta fiind preluat de Statul Român, în temeiul

Decretului de expropriere nr. 92/1950. Deci, chiar dacă reclamanta și intervenienții

au dovedit calitatea de succesibil ai foștilor proprietari de carte funciară, D.T.

și D.L., ei nu pot moșteni decât ceea ce era în patrimoniul defuncților la data

decesului, or imobilele din litigiu nu puteau fi transmise atâta timp cât au

fost expropriate de Statul Român în anul 1950.

Este de necontestat

că reclamanta și intervenienții nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 și nicio instanță națională nu a statuat că preluarea ce a avut loc în

anul 1950 a fost abuzivă. Chiar dacă exproprierea imobilului în baza Decretului

nr. 92/1950 nu au fost corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul de

proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor în vigoare

anterioare legii fondamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare al

acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății.

Așa fiind, fostul

proprietar, sau succesorii acestuia nu pot să invoce încălcarea unui drept de

proprietate pe care nu-l mai au, prevederile privind garantarea și ocrotirea

proprietății, potrivit art. 44 din Constituție se aplică numai după

reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate. Prin urmare, acțiunea

în revendicare formulată de B.R., poate fi admisă dacă reclamanții fac dovada

existenței dreptului de proprietate la data sesizării instanței, s-au dovada că

au un „bun actual” în sensul Convenției.

Pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze dacă

reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenția nu garantează

dreptul de a obține proprietatea unui bun. Noțiunea de bunuri poate cuprinde

atât „bunuri actuale” cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza

cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă de a

obține folosirea efectivă a dreptului de proprietate a cărei exercitare

efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată

un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție ( cauzele Zamfirescu, Caracaș, Lungoci, Constandache/României).

În speță, privarea de

proprietate a avut loc în anul 1950, reclamanta și intervenienții contestând

această preluare și argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea

Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare

la data preluării.

În consecință, atâta

timp cât reclamanta și intervenienții nu au făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu și nici dovada existenței unui „bun

actual” sau unui „interes patrimonial”, în legătură cu imobilul revendicat,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe C.E.D.O., chiar

convertită într-o acțiune în despăgubire, nu poate fi admisă, motiv pentru care

sentința pronunțată de instanța de apel este temeinică și legală, drept pentru

care aceasta urmează să fie menținută.

Așadar, se vor

respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantă și intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.R. și intervenienții B.L.A., B.O.G.

și R.I.G. împotriva deciziei nr. 106 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 30 aprilie 2012.