ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2875/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Alba, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2013 din 01 septembrie 2010, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta B.R., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba și Primăria municipiului Alba-Iulia. A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G., în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba și Primăria municipiului Alba-Iulia. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Principiul specialia generalibus derogant la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J.

intervine în situația în care se pune problema aplicării a două legi succesive, una generală și alta specială situație în care legea specială se aplică prioritar. De aceea, este necesar a se identifica rațiunea legii speciale pentru a se stabili acele soluții particulare care să determine aplicarea prioritară față de dreptul comun. Analizând conținutul art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și al art. 480 C. civ. reiese că, practic, ipotezele celor două legi se suprapun, soluția oferită de ambele reglementări fiind aceeași, respectiv restituirea în natură a imobilelor. Diferența constă doar în faptul că Legea specială prevede în plus și alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care imobilele nu se mai pot restitui în natură.

În consecință, neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în nici un caz la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislația comună și de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O. Împrejurarea că, în speță, reclamanta nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele instituite de lege, respectiv celeritatea procedurii și gama de măsuri reparatorii. De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J., decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În speța de față reclamanta a revendicat, în baza art. 480, art. 481 C. civ. și art. 7 din O.U.D.O, C.E.D.O., Legea nr. 213//1998 imobilele situate în Alba Iulia, constând în 4 apartamente și 4 magazine naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950.

În speță s-a efectuat o expertiză de evaluare a acestor imobile concluzionând că valoarea acestora este de 1.263.732 lei. Prin precizarea de acțiune s-a solicitat să se dispună nulitatea contractului de concesiune încheiat de Primăria Alba Iulia pentru suprafața de 300 m, restituirea imobilelor libere și obligarea la restituirea contravalorii imobilelor imposibil de restituit la 150 Euro/mp. În speță a fost formulată și o cerere de intervenție în interes propriu și al reclamantei de către B.L.A., B.O.G. și R.I.G. Urmare acesteia, intervenienții și-au precizat cererea în sensul că au solicitat să fie despăgubiți cu suma de 1.263.732 lei . La dosarul cauzei s-au depus acte de stare civilă din care rezultă că numita D.I.

are ca antecesori pe T. și L. În certificatul de căsătorie ( f. 8) apare B.I. căsătorit cu D. “I.” Din studiul actelor de stare civilă nu se dovedește că reclamanta B.R. ar fi succesoarea lui D.I. și implicit a tatălui său D.T., cel care figurează în C.F. Or, într-o acțiune de genul celei de față condiția esențială a promovării unei acțiuni în revendicare este justificarea legăturii de rudenie între reclamant și persoana scrisă în C.F. Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, prin decizia civilă nr. 106 din 07 aprilie 2011, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive procesuale active a reclamantei B.R. și autorității lucrului judecat invocate de pârâta Primăria municipiului Alba Iulia.

A respins apelul declarat de reclamanta B.R. și de intervenienții în interes propriu B.L.A., B.O.G. și R.I.G., împotriva sentinței civile nr. 2013 din 05 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Alba Iulia. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanta și intervenienții au sesizat instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, adică pe dispozițiile art. 480 C. civ., pe art. 44 din Constituție și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate. Privită din punctul de vedere al prevederilor art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare nu poate fi admisă întrucât această acțiune, prin definiție, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Cu alte cuvinte, reclamantul dintr-o astfel de acțiune trebuie să dovedească calitatea sa de proprietar la data introducerii acțiunii, or reclamanta și intervenienții nu au putut face această dovadă, întrucât antecesorii lor au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, acesta fiind preluat de Statul Român prin Decretul de expropriere nr. 92/1950. Deci, chiar dacă reclamanta și intervenienții au dovedit calitatea de succesibili ai foștilor proprietari de carte funciară, D.T. și D.L., ei nu pot moșteni decât ceea ce era în patrimoniul defuncților la data decesului, or imobilele în litigiu nu puteau fi transmise atâta timp cât au fost expropriate de Statul Român în anul 1950. Este necontestat că reclamanta și intervenienții nu au parcurs procedura prevăzută de Legea 10/2001 și nici o instanță națională nu a statuat că preluarea ce a avut loc în anul 1950 a fost abuzivă.

Chiar dacă exproprierea imobilului în baza Decretului 92/1950 nu a fost corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare al acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății. Așa fiind, fostul proprietar sau succesorii acestuia nu pot să invoce încălcarea unui drept de proprietate pe care nu-l mai au, prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății, potrivit art. 44 din Constituție se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate. Prin urmare, acțiunea în revendicare poate fi admisă dacă reclamanții fac dovada existenței dreptului de proprietate la data sesizării instanței, sau dovada că au un „bun actual” în sensul Convenției.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze dacă reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosirea efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (cauzele Zamfirescu, Caracaș, Lungoci, Constandache/României).

În speță, privarea de proprietate a avut loc în anul 1950, reclamanta și intervenienții contestând această preluare și argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării. Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de bun a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România prin Legea 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la data de 20 iunie 1994, pentru o atare solicitare de constatare a încălcării, Curtea Europeană nu este compatibilă rationae temporis să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii sau efectele produse de aceasta până în prezent (a se vedea cauza Malhous/Republicii Cehe).

Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de privare de drept. În aceste condiții, se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenției imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe. Art. 1 din Protocolul 1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, să urmărească un scop legitim, iar atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Aceste condiții trebuie analizate însă, numai dacă privarea de proprietate a avut loc după ratificarea Convenției prin Legea 30/1994, abia de la această dată Convenția făcând parte din dreptul intern, cu obligația instanțelor naționale de a o aplica cu prioritate, conform art. 11 și art. 20 din Constituție. Ca urmare a aplicării Decretului 92/1950 imobilul a fost preluat din proprietatea soților D.T. și L., astfel că nici antecesorii reclamantei (I.B., B.I., V.E.) și nici reclamanta însăși (sau intervenienții), în calitatea lor de succesibili, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamata și intervenienții au conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire ce ar putea fi interpretat ca speranță legitimă în sensul jurisprudenței Curții.

În consecință, prin solicitarea de obligare a Statului Român la despăgubiri nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate și nici securității raporturilor juridice, aceste condiții specificate în Decizia 33/2008 fiind respectate, dar, cu toate acestea, acțiunea în revendicare și cererea de intervenție nu pot fi admise deoarece nici reclamanta și nici intervenienții nu au dovedit că sunt titularii unui „bun actual” or al unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a obține contravaloarea bunului preluat de la antecesorii lor. În aceeași ordine de idei, reclamanta și intervenienții mai puteau invoca că sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției dacă ar fi urmat procedura prevăzută de Legea specială.

Sub acest aspect, este de necontestat că, având în vedere modalitatea preluării imobilului și data la care a intervenit aceasta, imobilul în litigiu intră în categoria celor reglementate de Legea 10/2001, procedură pe care părțile nu au parcurs-o, astfel că nu se pot prevala de existența unui bun nici din acest punct de vedere. Analiza făcută mai sus este în conformitate și cu practica Curții Europene de la Strassbourg, în sensul că instanța europeană a statuat în mai multe rânduri că a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamanților garantat de art. 1 din Protocolul 1, în condițiile în care aceștia începuseră procedura prevăzută de Legea 10/2001 în termenul stabilit de lege, și care, separat, au formulat acțiune în constatarea ilegalității naționalizării, acțiune pe care instanțele au respins-o ca inadmisibilă, fiindu-le opusă procedura prevăzută de Legea 10/2001 (Faimblat c/v României).

În cauza Tudor c/v României din 17 ianuarie 2008, Curtea Europeană a constatat că reclamanta a fost privată de dreptul său de proprietate asupra bunului, în condițiile în care reclamanta avea un bun protejat de Convenție, atâta timp cât instanțele au constatat în mod irevocabil, ilegalitatea însușirii de către stat a bunului său, hotărârea judecătorească irevocabilă fiind considerată un bun în sensul Convenției. În cauzele de referință a jurisprudenței Curții, Străin și Porțeanu împotriva României, Păduraru împotriva României, considerate cauze pilot, asemănătoare deciziei din speța Brumărescu, instanța europeană a verificat în fiecare caz în parte, în primul rând, existența unui bun în sensul Convenției.

S-a considerat prin urmare că, reclamanții au un „bun actual” atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, când există hotărâri judecătorești care au constatat ilegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989, indiferent că înstrăinarea către terți a avut loc înainte de pronunțarea unei astfel de hotărâri judecătorești (cauza Porțeanu), sau după această pronunțare (cauzele Străin, Păduraru). Prin urmare, o sentință care constată nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, chiar pronunțată ulterior vânzării imobilului către terți este considerată „un bun” în sensul Convenției, bun de care însă părțile din prezentul dosar nu se pot prevala.

În consecință, atâta timp cât reclamanta și intervenienții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și nici dovada existenței unui „bun actual” sau a unui „interes patrimonial” în legătură cu imobilul revendicat, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar convertită într-o acțiune în despăgubiri, nu poate fi admisă, motiv pentru care sentința pronunțată de Tribunal a fost menținută în ceea ce privește dispoziția de respingere a acțiunii și a cererii de intervenție, cu schimbarea totală a considerentelor. Împotriva deciziei civile mai sus menționată au declarat recurs B.R., B.L.A., B.O.G. și R.I.G. I. B.R.

critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Prin motivarea că nu am făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, confiscat de statul comunist cu încălcarea constituției țării în vigoare la acea dată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. II. Recurenții-intervenienți: B.L.A., B.O.G. și R.I.G. , critică decizia atacată ca fiind nelegală și netemeinică, deoarece: - Instanța de apel a respins apelul formulat atât de către intervenienți cât și de reclamantă, cu motivarea că nu s-a dovedit că intervenienții sau antecesorii acestora am consemnat un drept de proprietate sau de restituire a ce ar putea fi interpretat ca speranță legitimă, precum și faptul că nu am dovedit că suntem titularii unui bun actual ori a unei valori patrimoniale pentru a putea solicita despăgubiri.

Cele două recursuri fiind asemănătoare vor fi analizate împreună. Ele sunt nefondate pentru cele ce succed. Reclamanta B.R. și intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G., au sesizat instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, adică pe dispozițiile art. 480 C. civ., pe art. 44 din Constituție și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate. Privită din punct de vedere al dispozițiilor art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare corect nu a putut fi admisă, întrucât aceasta, prin definiție, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Prin acțiune trebuie să dovedească calitatea de proprietar, or reclamanta și intervenienții nu au putut face această dovadă, întrucât antecesorii lor au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, acesta fiind preluat de Statul Român, în temeiul Decretului de expropriere nr. 92/1950.

Deci, chiar dacă reclamanta și intervenienții au dovedit calitatea de succesibil ai foștilor proprietari de carte funciară, D.T. și D.L., ei nu pot moșteni decât ceea ce era în patrimoniul defuncților la data decesului, or imobilele din litigiu nu puteau fi transmise atâta timp cât au fost expropriate de Statul Român în anul 1950. Este de necontestat că reclamanta și intervenienții nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nicio instanță națională nu a statuat că preluarea ce a avut loc în anul 1950 a fost abuzivă. Chiar dacă exproprierea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu au fost corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor în vigoare anterioare legii fondamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare al acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății.

Așa fiind, fostul proprietar, sau succesorii acestuia nu pot să invoce încălcarea unui drept de proprietate pe care nu-l mai au, prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății, potrivit art. 44 din Constituție se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate. Prin urmare, acțiunea în revendicare formulată de B.R., poate fi admisă dacă reclamanții fac dovada existenței dreptului de proprietate la data sesizării instanței, s-au dovada că au un „bun actual” în sensul Convenției. Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze dacă reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun.

Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă de a obține folosirea efectivă a dreptului de proprietate a cărei exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție ( cauzele Zamfirescu, Caracaș, Lungoci, Constandache/României). În speță, privarea de proprietate a avut loc în anul 1950, reclamanta și intervenienții contestând această preluare și argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării.

În consecință, atâta timp cât reclamanta și intervenienții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și nici dovada existenței unui „bun actual” sau unui „interes patrimonial”, în legătură cu imobilul revendicat, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe C.E.D.O., chiar convertită într-o acțiune în despăgubire, nu poate fi admisă, motiv pentru care sentința pronunțată de instanța de apel este temeinică și legală, drept pentru care aceasta urmează să fie menținută. Așadar, se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantă și intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.R. și intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G. împotriva deciziei nr. 106 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 aprilie 2012.