ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5594/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 13 martie 2009, reclamantele Ș.M. și B.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Alba, Primăria Jidvei - Comisia locală de fond funciar, Comisia județeană Alba pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale să fie obligați pârâții în solidar la plata sumei de 20.636 euro pe an de la data de 20 martie 1945 și până în ziua plății efective, sumă ce reprezintă lipsa de folosință pentru suprafața de 24,78 ha teren din Comuna Jidvei, județul Alba, teren expropriat abuziv prin Decretul nr. 187/1945, precum și la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1229 din 30 septembrie 2009, Tribunalul Alba a respins acțiunea formulată de reclamante, reținând că acestea solicită prin acțiune lipsa de folosință, anume folosul neîncasat de la momentul preluării abuzive și până la zi. Tribunalul a reținut că Legea nr. 18/1991 nu face nicio referire la despăgubiri, cum ar fi fructele civile, deoarece legiuitorul, reglementând actul normativ în scop reparator, a avut în vedere, în primul rând, o reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau în cazul în care reconstituirea în natură nu mai este posibilă prin compensarea ce se va acorda, despăgubind integral pe cel de care statul a abuzat fără drept. Restituirea fructelor civile este prevăzută de art. 483 C. civ., însă legea specială nu a prevăzut această modalitate de reparare a prejudiciului și în virtutea principiului "specialia generalibus derogant" pretențiile reclamantelor nu sunt întemeiate.

Instanța a mai reținut și că acțiunea reclamantelor este nefondată, deoarece în speță statul a fost posesor de bună-credință, el având convingerea că este proprietar în baza unui titlu valabil, respectiv actele de cooperativizare și intrare a terenurilor în proprietatea sa și astfel nu datorează fructele civile, potrivit art. 486 C. civ. Instanța a constatat că și dacă buna-credință a statului ar fi încetat odată cu formularea cererii de chemare în judecată, acțiunea este prescrisă pentru perioada 20 martie 1945 - 13 martie 2006, iar pentru perioada ulterioară acestei date reclamantele nu au probat în niciun fel pretențiile lor în condițiile art. 1169 C. civ. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele Ș.M.

și B.A. Prin Decizia civilă nr. 16/A/2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia județeană Alba pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia locală Jidvei de fond funciar, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și D.G.F.P. Alba, a respins excepția prematurității formulării acțiunii invocate de intimata-pârâtă Comisia județeană Alba pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, iar pe fond, a respins apelul declarat de reclamante.

După un prim ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 6172/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantelor și a casat în parte Decizia civilă nr. 16/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de reclamante numai în ce privește fondul pretențiilor reclamantelor, menținând dispozițiile deciziei atacate cu privire la soluționarea excepțiilor.

Instanța de casare a dat îndrumări în sensul că în rejudecarea apelului să se stabilească dacă reclamantele dispun de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă a avut loc o atingere a dreptului de proprietate al reclamantelor prin lipsirea culpabilă a acestora de folosința bunului, situație în care urmează a se dispune administrarea probatoriului adecvat dovedirii folosului nerealizat ca urmare a lipsei de folosință a bunului, începând cu data de 13 martie 2006. În rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 126/2011 din 20 mai 2011 a respins apelul reclamantelor Ș.M. și B.A., reținând următoarea situație de fapt: De la antecesorii reclamantelor s-a preluat suprafața în litigiu, de 24,78 ha, pe care o dețineau în proprietate.

După apariția legilor fondului funciar, mama reclamantelor V.C.M. a solicitat recunoașterea dreptului de proprietate, inițial, în baza Legii nr. 18/1991 pentru 10 ha și apoi, în baza Legii nr. 1/2000 pentru 14,78 ha. Prin Adeverința nr. 4620/1991 eliberată de Comisia locală Jidvei de fond funciar s-a stabilit dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantei pentru o suprafață de 10 ha teren. Același drept este recunoscut și prin Adeverințele nr. 2509/2001 și 1086/2002 eliberate de Comisia locală Jidvei de fond funciar. În temeiul Legii nr. 1/2000, mamei reclamantelor i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeței de 14,78 ha, astfel cum rezultă din Hotărârile nr. 40/2005 a Comisiei locale Jidvei și nr. 322/2005 a Comisiei județene Alba de fond funciar.

Prin Sentința civilă nr. 170/2008 pronunțată de Judecătoria Blaj în Dosar nr. 669/191/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 862/2008 a Tribunalului Alba, s-a stabilit că reclamantele nu au fost puse în posesie cu aceste suprafețe de teren și nu li s-a eliberat titlu de proprietate. În ce privește suprafața de 10 ha vie, s-a reținut, prin hotărârile menționate, că antecesoarea reclamantelor a încheiat în anul 2000 un contract de arendare cu SC "P.T.", care a transmis, prin leasing imobiliar, drepturile aferente contractului de arendare către SC "T.P.". Tribunalul a reținut că terenul de 10 ha se află în prezent în perimetrul utilizat de această societate, dar nu a fost identificat pentru ca reclamantele să fie puse în posesie.

Încheind acest contract de arendare, instanța de recurs a reținut în Decizia civilă nr. 862/2008 că antecesoarea reclamantelor s-a comportat ca un adevărat proprietar, prin contract transmițându-se dreptul de folosință. Reclamantele și-au exercitat drepturile decurgând din contractul de arendă, promovând în anul 2005 o acțiune în pretenții, înregistrată sub Dosar nr. 52/191/2005 la Judecătoria Blaj, pentru plata sumei datorate cu titlu de plată.

Prin Sentința civilă nr. 381/2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, reclamantele au obținut titlu executor pentru sume datorate cu acest titlu pe perioada 2003 - 2006. În ce privește suprafața de 14,78 ha, prin Decizia civilă nr. 862/2008, Tribunalul Alba a reținut că reclamantele nu au fost puse în posesie, părțile nereușind să ajungă la un consens cu privire la amplasament, iar în cursul procesului, reclamantele au declarat că nu mai solicită restituirea în natură, ci despăgubiri, astfel că s-a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantelor pentru această suprafață. Instanța de judecată a reținut, de asemenea, culpa exclusivă a Comisiei locale Jidvei pentru nepunerea în posesie a reclamantelor pentru cele două suprafețe de teren.

Curtea a apreciat că suprafața de teren de 24,78 ha, pentru care statul le-a recunoscut reclamantelor dreptul de proprietate și a dispus prin organele sale (comisiile de fond funciar) reconstituirea acestui drept, reprezintă un "bun" în sensul Convenției. Nepunerea în posesie a reclamantelor asupra terenurilor în litigiu reprezintă o ingerință a statului în exercitarea atributelor dreptului lor de proprietate, care nu este justificată de nicio dispoziție legală, întrucât Comisia locală Jidvei de fond funciar avea obligația legală, decurgând din dispozițiile Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, coroborate cu prevederile din Regulamentul de funcționare a acestei comisii, de a proceda din oficiu la punerea în posesie, nefiind necesară în acest sens formularea vreunei cereri de către beneficiarele dreptului.

Lipsa de folosință a bunului, combinată cu lipsa totală de despăgubiri pentru folosul nerealizat ca urmare a nepunerii în posesie aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, reprezentând o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare, Curtea a statuat că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri reprezentând folosul nerealizat ca urmare a nepunerii lor în posesie. Cu privire la momentul de la care sunt îndreptățite acestea la despăgubiri, Curtea a reținut că prin decizia de casare Înalta Curte a stabilit, în mod irevocabil, că aceste despăgubiri li se cuvin începând din 13 martie 2006 și, prin urmare, instanța de recurs este ținută să respecte hotărârea instanței superioare.

În ce privește cuantumul acestor pretenții, Curtea, conformându-se îndrumărilor din decizia de casare, a dispus, în rejudecare, atașarea Dosarul nr. 669/191/2006 al Judecătoriei Blaj și a apreciat utilă efectuarea unei expertize agricole pentru determinarea lipsei de folosință cu privire la terenurile în litigiu, cu diferite categorii de folosință, a desemnat un expert agricol și le-a citat pe reclamate să achite onorariul provizoriu. Reclamantele au arătat că statul trebuie să achite onorariul de expertiză, că nu au solicitat expertiza și nu sunt de acord cu aceasta, că prin decizia instanței de recurs nu s-a dispus efectuarea unei expertize și că o asemenea expertiză nu este utilă, instanța urmând să aibă în vedere valoarea terenurilor, dovedită cu prețurile globalizate din U.E.

Totodată, în rejudecare, apelantele au declarat că nu mai sunt interesate de proces, solicitând doar să fie soluționat urgent. Față de poziția reclamantelor și având în vedere că nu s-au conformat dispozițiilor instanței de a achita onorariul provizoriu, în temeiul art. 170 C. proc. civ., instanța de apel a revenit asupra probei cu expertiză. Analizând cererea în pretenții a reclamantelor pe baza probelor aflate la dosar, Curtea a constatat că suprafața de 14,78 ha include terenuri cu diferite categorii de folosință (grădini, arător, fânețe, păduri) și că reclamantele au înțeles să dovedească acest folos nerealizat cu prețul de circulație al unor terenuri din Franța.

Curtea a apreciat că nu poate lua în considerare o astfel de probă pentru că nu vizează beneficiul pe care reclamantele l-ar fi putut obține prin exploatarea terenurilor, dacă le-ar fi avut în posesie, ci prețul de circulație a unor terenuri agricole într-un alt stat, ori așa cum s-a reținut, folosul nerealizat neînsemnând prețul de circulație al unui teren similar, cu atât mai puțin al unui teren dintr-un alt stat. Pe cale de consecință, instanța de apel a statuat că deși reclamantele sunt îndreptățite la folosul nerealizat începând din 13 martie 2006, ca urmare a nepunerii lor în posesie cu suprafața de 14,78 ha, acestea nu au făcut dovada cuantumului acestui folos, astfel că pretenția, în ce privește această suprafață, este nedovedită.

Referitor la suprafața de 10 ha, așa cum s-a reținut, în anul 2002, mama reclamantelor a încheiat un contract de arendă având ca obiect această suprafață și, chiar dacă nu a fost individualizată în teren, antecesoarea reclamantelor și în continuare reclamantele au încasat arenda cuvenită, ca urmare a transmiterii folosinței asupra acestui teren. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 10 ani, iar prin Decizia civilă 862/2008, tribunalul a reținut că la momentul pronunțării hotărârii (decembrie 2008), terenul se afla în perimetrul utilizat de arendaș. În cauză nu s-a făcut dovada că după această dată contractul a fost reziliat înainte de termen. Curtea a reținut că nu se poate reține că reclamantele au fost lipsite de folosință datorită nepunerii în posesie pentru această suprafață de teren.

Chiar dacă s-ar aprecia că lipsa punerii în posesie le-ar produce reclamantelor o pagubă, Curtea a constatat că, pentru aceleași considerente expuse anterior, înscrisurile depuse de reclamante (valoarea venală a unor terenuri din Franța) nu fac dovada valorii acestui folos nerealizat. În privința daunelor morale, Curtea a constatat că instanța de fond a motivat soluția de respingere, raportat la dispozițiile art. 1169 C. civ., iar în rejudecare, apelantele au declarat că nu mai solicită probele, cerând ca instanța să se pronunțe în baza probelor administrate în primă instanță. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantele în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ. Prin cererea de recurs, acestea au făcut un istoric al litigiului și au arătat că la data de 22 aprilie 2012 se împlinește termenul de 18 luni acordat de U.E. pentru soluționarea problemei proprietății în această țară, considerând că nu s-a făcut nimic în acest sens. Au argumentat, apoi, cele două condiții cerute de dispoz. art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului pentru admiterea acțiunilor petenților la CEDO și au invocat principiul respectării dreptului la un proces echitabil. Au susținut că instanțele trebuiau să hotărască în raport de legislația U.E. și nu să aplice abuziv legislația internă. Au criticat modul de soluționare a cererii de recuzare, arătând că judecătorul C.G.N.

care a participat la soluționarea cererii de recuzare a judecătorilor D.M. și A.N. nu putea să se pronunțe în litigiul în care s-a ivit acest incident procedural, respectiv că nu putea face parte din completul care a soluționat calea de atac a apelului, recurentele fiind astfel lipsite de un grad de jurisdicție. Au reclamat că instanțele de fond au pus în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune, deși, după părerea lor, recurentele au probat faptul că aceasta nu operează în speță. Au dezvoltat argumente în susținerea petitului privind îndreptățirea pe care o au la a primi beneficiul nerealizat pentru terenul expropriat de statul comunist, subliniind că în probațiune au înțeles să se folosească de dovezi privind valoarea terenurilor din regiunea Alsacia, Franța, asemănătoare cu terenul din Ardeal.

Au susținut că aceasta probă era utilă și concludentă în cauză întrucât prețurile sunt globalizate de la intrarea României în U.E., la data de 1 ianuarie 2007, iar potrivit art. 167 C. proc. civ., pretențiile se pot dovedi prin orice mijloc de probă. Au mai susținut că nu este firesc să suporte cheltuielile unei expertize în condițiile în care Statul Român s-a folosit abuziv de imobilul în litigiu și, prin urmare, acesta trebuia să suporte costul acestei probe. Astfel, curtea de apel în mod deliberat a fost de rea-credință. Au solicitat casarea încheierii de recuzare pentru motivele invocate în cererea de recuzare.

În raport de decizia recurată și de criticile formulate, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului invocată de intimatul Ministerul Agriculturii, pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente: Parte dintre criticile formulate de reclamante, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar altele nu au legătură cu soluția pronunțată, așa încât, pentru toate aceste motive, nu pot fi analizate, conducând la soluția de constatare a nulității recursului, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recurentele au susținut generic încălcarea legislației europene cu privire la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, nearătând, însă, în concret motivele pentru care consideră că nu au beneficiat de garanția unui astfel de proces. Astfel, susținerile prin care reclamă faptul că instanța de apel a ignorat dovada valorii terenului prin asimilare cu terenuri existente în Franța, regiunea Alsacia, nu pot fi puse în discuție din perspectiva unui aspect de nelegalitate a hotărârii. În primul rând, criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentelor, ar fi fost suficiente în dovedirea dreptului pretins, vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate în aceste etape procesuale, care nu mai poate fi analizată de Înalta Curte, față de actuala structură a recursului.

Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, faptul că recurentele au propus o anume dovadă în fața primei instanțe nu impunea Curții să o ia în considerare, întrucât examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, dispoz. art. 167 C. proc. civ. sunt fără echivoc dispunând că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegare pricinii. În acest context al analizei, Înalta Curte nu poate cenzura nici critica referitoare la faptul că recurentele nu ar fi trebuit să suporte costurile unei expertize evaluatoare a beneficiului nerealizat. Cât privește critica referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, aceasta nu poate fi analizată întrucât nu are legătură cu considerentele instanței de apel în soluționarea apelului. Astfel, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate că reclamantele sunt îndreptățite la folosul nerealizat începând din 13 martie 2006 ca urmare a nepunerii lor în posesie pe suprafața de 14,78 ha, apreciind deci că pentru acest interval de timp nu operează prescripția extinctivă.

Nici critica vizând faptul că din completul care a pronunțat decizia recurată a participat un judecător care s-a pronunțat pe cererea de recuzare nu poate fi încadrată în dispoz. art. 304 C. proc. civ. Recurentele nu au indicat punctual în ce constă motivul de casare, iar instanța de recurs nu a identificat încadrarea criticii respective într-o încălcare/aplicare greșită a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 30 alin. (1) C. proc. civ., ale Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești sau o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății de natură a schimba înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (având în vedere încadrarea în drept menționată de recurente, respectiv art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.). Cum încheierea atacată face corp comun cu decizia recurată și având în vedere considerentele precedente, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor, atât în ceea ce privește încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, cât și decizia atacată, nu pot fi analizate, parte dintre ele nefiind susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., parte neavând legătură cu cauza și cu argumentele instanței de apel în fundamentarea soluției. În consecință, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantele Ș.M. și B.A. împotriva Deciziei civile nr. 126 din 20 mai 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ