ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5594/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5594/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 13 martie 2009, reclamantele Ș.M. și

B.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, D.G.F.P. Alba, Primăria Jidvei - Comisia locală de fond

funciar, Comisia județeană Alba pentru stabilirea dreptului de proprietate

privată asupra terenurilor, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale să

fie obligați pârâții în solidar la plata sumei de 20.636 euro pe an de la data

de 20 martie 1945 și până în ziua plății efective, sumă ce reprezintă lipsa de

folosință pentru suprafața de 24,78 ha teren din Comuna Jidvei, județul Alba,

teren expropriat abuziv prin Decretul nr. 187/1945, precum și la plata sumei de

100.000 euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1229 din 30 septembrie 2009, Tribunalul Alba a respins acțiunea formulată

de reclamante, reținând că acestea solicită prin acțiune lipsa de folosință,

anume folosul neîncasat de la momentul preluării abuzive și până la zi.

Tribunalul a reținut

că Legea nr. 18/1991 nu face nicio referire la despăgubiri, cum ar fi fructele

civile, deoarece legiuitorul, reglementând actul normativ în scop reparator, a

avut în vedere, în primul rând, o reconstituire a dreptului de proprietate pe

vechiul amplasament sau în cazul în care reconstituirea în natură nu mai este

posibilă prin compensarea ce se va acorda, despăgubind integral pe cel de care

statul a abuzat fără drept.

Restituirea fructelor

civile este prevăzută de art. 483 C. civ., însă legea specială nu a prevăzut

această modalitate de reparare a prejudiciului și în virtutea principiului

"specialia generalibus derogant" pretențiile reclamantelor nu sunt

întemeiate.

Instanța a mai

reținut și că acțiunea reclamantelor este nefondată, deoarece în speță statul a

fost posesor de bună-credință, el având convingerea că este proprietar în baza

unui titlu valabil, respectiv actele de cooperativizare și intrare a

terenurilor în proprietatea sa și astfel nu datorează fructele civile, potrivit

art. 486 C. civ.

Instanța a constatat

că și dacă buna-credință a statului ar fi încetat odată cu formularea cererii

de chemare în judecată, acțiunea este prescrisă pentru perioada 20 martie 1945

- 13 martie 2006, iar pentru perioada ulterioară acestei date reclamantele nu

au probat în niciun fel pretențiile lor în condițiile art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele Ș.M. și B.A.

Prin Decizia civilă

nr. 16/A/2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia județeană Alba pentru

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia locală

Jidvei de fond funciar, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale și D.G.F.P. Alba, a respins excepția prematurității formulării acțiunii

invocate de intimata-pârâtă Comisia județeană Alba pentru stabilirea dreptului

de proprietate privată asupra terenurilor, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, iar pe fond, a

respins apelul declarat de reclamante.

După un prim ciclu

procesual, prin Decizia civilă nr. 6172/2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul reclamantelor și a casat în parte Decizia civilă nr.

16/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de reclamante numai în ce

privește fondul pretențiilor reclamantelor, menținând dispozițiile deciziei

atacate cu privire la soluționarea excepțiilor.

Instanța de casare a

dat îndrumări în sensul că în rejudecarea apelului să se stabilească dacă

reclamantele dispun de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă a avut loc o atingere a

dreptului de proprietate al reclamantelor prin lipsirea culpabilă a acestora de

folosința bunului, situație în care urmează a se dispune administrarea

probatoriului adecvat dovedirii folosului nerealizat ca urmare a lipsei de

folosință a bunului, începând cu data de 13 martie 2006.

În rejudecare, Curtea

de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 126/2011 din 20 mai

2011 a respins apelul reclamantelor Ș.M. și B.A., reținând următoarea situație

de fapt:

De la antecesorii

reclamantelor s-a preluat suprafața în litigiu, de 24,78 ha, pe care o dețineau

în proprietate. După apariția legilor fondului funciar, mama reclamantelor

V.C.M. a solicitat recunoașterea dreptului de proprietate, inițial, în baza

Legii nr. 18/1991 pentru 10 ha și apoi, în baza Legii nr. 1/2000 pentru 14,78

ha. Prin Adeverința nr. 4620/1991 eliberată de Comisia locală Jidvei de fond

funciar s-a stabilit dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantei pentru

o suprafață de 10 ha teren. Același drept este recunoscut și prin Adeverințele

nr. 2509/2001 și 1086/2002 eliberate de Comisia locală Jidvei de fond funciar.

În temeiul Legii nr.

1/2000, mamei reclamantelor i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra

suprafeței de 14,78 ha, astfel cum rezultă din Hotărârile nr. 40/2005 a

Comisiei locale Jidvei și nr. 322/2005 a Comisiei județene Alba de fond

funciar.

Prin Sentința civilă

nr. 170/2008 pronunțată de Judecătoria Blaj în Dosar nr. 669/191/2006, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 862/2008 a Tribunalului Alba, s-a stabilit

că reclamantele nu au fost puse în posesie cu aceste suprafețe de teren și nu

li s-a eliberat titlu de proprietate.

În ce privește

suprafața de 10 ha vie, s-a reținut, prin hotărârile menționate, că

antecesoarea reclamantelor a încheiat în anul 2000 un contract de arendare cu

SC "P.T.", care a transmis, prin leasing imobiliar, drepturile aferente

contractului de arendare către SC "T.P.". Tribunalul a reținut că

terenul de 10 ha se află în prezent în perimetrul utilizat de această

societate, dar nu a fost identificat pentru ca reclamantele să fie puse în

posesie. Încheind acest contract de arendare, instanța de recurs a reținut în

Decizia civilă nr. 862/2008 că antecesoarea reclamantelor s-a comportat ca un

adevărat proprietar, prin contract transmițându-se dreptul de folosință.

Reclamantele și-au

exercitat drepturile decurgând din contractul de arendă, promovând în anul 2005

o acțiune în pretenții, înregistrată sub Dosar nr. 52/191/2005 la Judecătoria

Blaj, pentru plata sumei datorate cu titlu de plată. Prin Sentința civilă nr.

381/2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, reclamantele au

obținut titlu executor pentru sume datorate cu acest titlu pe perioada 2003 -

2006.

În ce privește

suprafața de 14,78 ha, prin Decizia civilă nr. 862/2008, Tribunalul Alba a

reținut că reclamantele nu au fost puse în posesie, părțile nereușind să ajungă

la un consens cu privire la amplasament, iar în cursul procesului, reclamantele

au declarat că nu mai solicită restituirea în natură, ci despăgubiri, astfel că

s-a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantelor pentru această

suprafață.

Instanța de judecată

a reținut, de asemenea, culpa exclusivă a Comisiei locale Jidvei pentru

nepunerea în posesie a reclamantelor pentru cele două suprafețe de teren.

Curtea a apreciat că

suprafața de teren de 24,78 ha, pentru care statul le-a recunoscut reclamantelor

dreptul de proprietate și a dispus prin organele sale (comisiile de fond

funciar) reconstituirea acestui drept, reprezintă un "bun" în sensul

Convenției.

Nepunerea în posesie

a reclamantelor asupra terenurilor în litigiu reprezintă o ingerință a statului

în exercitarea atributelor dreptului lor de proprietate, care nu este

justificată de nicio dispoziție legală, întrucât Comisia locală Jidvei de fond

funciar avea obligația legală, decurgând din dispozițiile Legii nr. 18/1991 și

ale Legii nr. 1/2000, coroborate cu prevederile din Regulamentul de funcționare

a acestei comisii, de a proceda din oficiu la punerea în posesie, nefiind

necesară în acest sens formularea vreunei cereri de către beneficiarele

dreptului.

Lipsa de folosință a

bunului, combinată cu lipsa totală de despăgubiri pentru folosul nerealizat ca

urmare a nepunerii în posesie aduce atingere dreptului de proprietate al

reclamantelor, reprezentând o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, Curtea a

statuat că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri reprezentând folosul

nerealizat ca urmare a nepunerii lor în posesie.

Cu privire la

momentul de la care sunt îndreptățite acestea la despăgubiri, Curtea a reținut

că prin decizia de casare Înalta Curte a stabilit, în mod irevocabil, că aceste

despăgubiri li se cuvin începând din 13 martie 2006 și, prin urmare, instanța

de recurs este ținută să respecte hotărârea instanței superioare.

În ce privește

cuantumul acestor pretenții, Curtea, conformându-se îndrumărilor din decizia de

casare, a dispus, în rejudecare, atașarea Dosarul nr. 669/191/2006 al

Judecătoriei Blaj și a apreciat utilă efectuarea unei expertize agricole pentru

determinarea lipsei de folosință cu privire la terenurile în litigiu, cu

diferite categorii de folosință, a desemnat un expert agricol și le-a citat pe

reclamate să achite onorariul provizoriu.

Reclamantele au

arătat că statul trebuie să achite onorariul de expertiză, că nu au solicitat

expertiza și nu sunt de acord cu aceasta, că prin decizia instanței de recurs

nu s-a dispus efectuarea unei expertize și că o asemenea expertiză nu este

utilă, instanța urmând să aibă în vedere valoarea terenurilor, dovedită cu

prețurile globalizate din U.E. Totodată, în rejudecare, apelantele au declarat

că nu mai sunt interesate de proces, solicitând doar să fie soluționat urgent.

Față de poziția

reclamantelor și având în vedere că nu s-au conformat dispozițiilor instanței

de a achita onorariul provizoriu, în temeiul art. 170 C. proc. civ., instanța

de apel a revenit asupra probei cu expertiză.

Analizând cererea în

pretenții a reclamantelor pe baza probelor aflate la dosar, Curtea a constatat

că suprafața de 14,78 ha include terenuri cu diferite categorii de folosință

(grădini, arător, fânețe, păduri) și că reclamantele au înțeles să dovedească

acest folos nerealizat cu prețul de circulație al unor terenuri din Franța.

Curtea a apreciat că

nu poate lua în considerare o astfel de probă pentru că nu vizează beneficiul

pe care reclamantele l-ar fi putut obține prin exploatarea terenurilor, dacă

le-ar fi avut în posesie, ci prețul de circulație a unor terenuri agricole

într-un alt stat, ori așa cum s-a reținut, folosul nerealizat neînsemnând

prețul de circulație al unui teren similar, cu atât mai puțin al unui teren

dintr-un alt stat.

Pe cale de

consecință, instanța de apel a statuat că deși reclamantele sunt îndreptățite

la folosul nerealizat începând din 13 martie 2006, ca urmare a nepunerii lor în

posesie cu suprafața de 14,78 ha, acestea nu au făcut dovada cuantumului

acestui folos, astfel că pretenția, în ce privește această suprafață, este

nedovedită.

Referitor la

suprafața de 10 ha, așa cum s-a reținut, în anul 2002, mama reclamantelor a

încheiat un contract de arendă având ca obiect această suprafață și, chiar dacă

nu a fost individualizată în teren, antecesoarea reclamantelor și în continuare

reclamantele au încasat arenda cuvenită, ca urmare a transmiterii folosinței

asupra acestui teren. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 10 ani, iar

prin Decizia civilă 862/2008, tribunalul a reținut că la momentul pronunțării

hotărârii (decembrie 2008), terenul se afla în perimetrul utilizat de arendaș.

În cauză nu s-a făcut dovada că după această dată contractul a fost reziliat

înainte de termen.

Curtea a reținut că

nu se poate reține că reclamantele au fost lipsite de folosință datorită

nepunerii în posesie pentru această suprafață de teren.

Chiar dacă s-ar

aprecia că lipsa punerii în posesie le-ar produce reclamantelor o pagubă,

Curtea a constatat că, pentru aceleași considerente expuse anterior,

înscrisurile depuse de reclamante (valoarea venală a unor terenuri din Franța)

nu fac dovada valorii acestui folos nerealizat.

În privința daunelor

morale, Curtea a constatat că instanța de fond a motivat soluția de respingere,

raportat la dispozițiile art. 1169 C. civ., iar în rejudecare, apelantele au

declarat că nu mai solicită probele, cerând ca instanța să se pronunțe în baza

probelor administrate în primă instanță.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamantele în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de

recurs, acestea au făcut un istoric al litigiului și au arătat că la data de 22

aprilie 2012 se împlinește termenul de 18 luni acordat de U.E. pentru

soluționarea problemei proprietății în această țară, considerând că nu s-a

făcut nimic în acest sens. Au argumentat, apoi, cele două condiții cerute de

dispoz. art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului pentru

admiterea acțiunilor petenților la CEDO și au invocat principiul respectării

dreptului la un proces echitabil.

Au susținut că

instanțele trebuiau să hotărască în raport de legislația U.E. și nu să aplice

abuziv legislația internă.

Au criticat modul de

soluționare a cererii de recuzare, arătând că judecătorul C.G.N. care a

participat la soluționarea cererii de recuzare a judecătorilor D.M. și A.N. nu

putea să se pronunțe în litigiul în care s-a ivit acest incident procedural,

respectiv că nu putea face parte din completul care a soluționat calea de atac

a apelului, recurentele fiind astfel lipsite de un grad de jurisdicție.

Au reclamat că

instanțele de fond au pus în discuție excepția prescripției dreptului la

acțiune, deși, după părerea lor, recurentele au probat faptul că aceasta nu

operează în speță.

Au dezvoltat

argumente în susținerea petitului privind îndreptățirea pe care o au la a primi

beneficiul nerealizat pentru terenul expropriat de statul comunist, subliniind

că în probațiune au înțeles să se folosească de dovezi privind valoarea

terenurilor din regiunea Alsacia, Franța, asemănătoare cu terenul din Ardeal.

Au susținut că aceasta probă era utilă și concludentă în cauză întrucât

prețurile sunt globalizate de la intrarea României în U.E., la data de 1

ianuarie 2007, iar potrivit art. 167 C. proc. civ., pretențiile se pot dovedi

prin orice mijloc de probă.

Au mai susținut că nu

este firesc să suporte cheltuielile unei expertize în condițiile în care Statul

Român s-a folosit abuziv de imobilul în litigiu și, prin urmare, acesta trebuia

să suporte costul acestei probe. Astfel, curtea de apel în mod deliberat a fost

de rea-credință.

Au solicitat casarea

încheierii de recuzare pentru motivele invocate în cererea de recuzare.

În raport de decizia

recurată și de criticile formulate, Înalta Curte a pus în discuție excepția

nulității recursului invocată de intimatul Ministerul Agriculturii, pe care o

consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:

Parte dintre

criticile formulate de reclamante, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu se

încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., iar altele nu au legătură cu soluția pronunțată, așa încât, pentru

toate aceste motive, nu pot fi analizate, conducând la soluția de constatare a

nulității recursului, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recurentele au

susținut generic încălcarea legislației europene cu privire la nerespectarea

dreptului la un proces echitabil, nearătând, însă, în concret motivele pentru

care consideră că nu au beneficiat de garanția unui astfel de proces.

Astfel, susținerile

prin care reclamă faptul că instanța de apel a ignorat dovada valorii terenului

prin asimilare cu terenuri existente în Franța, regiunea Alsacia, nu pot fi

puse în discuție din perspectiva unui aspect de nelegalitate a hotărârii.

În primul rând,

criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentelor, ar

fi fost suficiente în dovedirea dreptului pretins, vizează reevaluarea

situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile

administrate în aceste etape procesuale, care nu mai poate fi analizată de

Înalta Curte, față de actuala structură a recursului.

Astfel, motivul de

casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de

probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost

abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte,

faptul că recurentele au propus o anume dovadă în fața primei instanțe nu

impunea Curții să o ia în considerare, întrucât examinarea utilității și a

concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al

instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță

în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs față de

cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunțării

deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării

temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

Contrar susținerilor

recurentelor-reclamante, dispoz. art. 167 C. proc. civ. sunt fără echivoc

dispunând că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele

pot să aducă dezlegare pricinii.

În acest context al

analizei, Înalta Curte nu poate cenzura nici critica referitoare la faptul că

recurentele nu ar fi trebuit să suporte costurile unei expertize evaluatoare a

beneficiului nerealizat.

Cât privește critica

referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la

acțiune, aceasta nu poate fi analizată întrucât nu are legătură cu

considerentele instanței de apel în soluționarea apelului. Astfel, instanța de

apel a reținut în considerentele deciziei atacate că reclamantele sunt

îndreptățite la folosul nerealizat începând din 13 martie 2006 ca urmare a

nepunerii lor în posesie pe suprafața de 14,78 ha, apreciind deci că pentru

acest interval de timp nu operează prescripția extinctivă.

Nici critica vizând

faptul că din completul care a pronunțat decizia recurată a participat un

judecător care s-a pronunțat pe cererea de recuzare nu poate fi încadrată în

dispoz. art. 304 C. proc. civ.

Recurentele nu au

indicat punctual în ce constă motivul de casare, iar instanța de recurs nu a

identificat încadrarea criticii respective într-o încălcare/aplicare greșită a

dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 30 alin. (1) C. proc. civ., ale

Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești sau o greșită

interpretare a actului juridic dedus judecății de natură a schimba înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (având în vedere încadrarea în drept

menționată de recurente, respectiv art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.).

Cum încheierea

atacată face corp comun cu decizia recurată și având în vedere considerentele

precedente, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor, atât în ceea ce

privește încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, cât și decizia

atacată, nu pot fi analizate, parte dintre ele nefiind susceptibile de

încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., parte neavând legătură cu

cauza și cu argumentele instanței de apel în fundamentarea soluției.

În consecință,

conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de

recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantele Ș.M. și B.A. împotriva Deciziei civile nr. 126 din 20

mai 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ