ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2942/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2942/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de

25 octombrie 2010, reclamantul Z.W.E. a chemat in judecata pe pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin

care pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor bănești în cuantum de

600.000 euro, sau echivalentul în RON la data efectuării plații, despăgubiri ce

reprezintă prejudiciul cauzat ca urmare a preluării abuzive a terenului în

suprafața de 1.439,96 mp, precum și a imobilului-clădire edificat pe acest

teren, situate în București, sector 3.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că autorul său, P.Z., a fost proprietarul imobilului menționat,

până in anul 1947, când a fost evacuat abuziv, fără să existe vreun document legal

în acest sens, iar prin adresa 29 octombrie 1949, Ministerul Finanțelor, Comisia

de Lichidare C.A.S.B.I. i-a comunicat autorului său că bunurile acestuia, mobile

și imobile, au fost predate către U.R.S.S.

S-a mai arătat că, între

anii 1949-1989, imobilul autorului său a fost demolat, iar pe terenul acestuia și

pe cele învecinate s-a edificat fabrica SC T.N. SA.

S-a mai susținut că prin

adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedura birocratică, ce a paralizat

restituirea proprietăților sau care face imposibilă acordarea de despăgubiri bănești,

astfel încât s-a solicitat obligarea Statului Român, în temeiul art. 41 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, la repararea prejudiciului

cauzat prin exproprierea abuzivă.

Prin sentința civilă

nr. 68 din 16 ianuarie 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca inadmisibilă, acțiunea.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că imobilul cu privire la care s-au solicitat despăgubiri a

fost trecut în proprietatea statului în anul 1949, fiind preluat abuziv, potrivit

dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, iar conform situației juridice

comunicate de Primăria municipiului București, la nivelul anului 1986 acesta figura

proprietate de stat, categoria de folosință „întreprinderi industriale"; începând

din anul 1994, imobilul s-a aflat în proprietatea SC T.N. SA, fiind inclus în terenul

pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28

decembrie 1994.

Temeiul de drept al acțiunii,

astfel cum a fost indicat de reclamant, a fost reprezentat de dispozițiile art.

480-481 C. civ., art. 44 din Constituție, art. 1, art. 6 și art. 41 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Tribunalul a constatat

că dispozițiile art. 480 C. civ. reglementează acțiunea în revendicare imobiliară

de drept comun, iar Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație care presupune

formularea unei notificări înăuntrul unui anumit termen pentru a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de aceasta, sub sancțiunea decăderii (art. 22 alin. (5)),

în ipoteza nerespectării acestuia.

S-a constatat că în cauză,

deși imobilul intra sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de stat

în anul 1949, reclamantul nu a formulat cerere de restituire sau notificare în temeiul

legii speciale, primele demersuri întreprinse de acesta fiind reprezentate de solicitarea

situației juridice a imobilului în anul 2008.

Tribunalul a apreciat

că obligativitatea de a urma procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001

nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și

art. 6 alin. (1) din Convenția europeană, având în vedere că dreptul de acces la

un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă

că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri

prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Or, în speță, reclamantul

avea la dispoziție o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea

posibilitatea de a contesta în fața tribunalului dispoziția emisă de unitatea deținătoare.

Reclamantul nu a dovedit

că ar fi adresat notificare și nici nu a susținut că neformularea notificării în

termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (care de altfel, a fost prelungit

în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001) s-ar fi datorat

unor cauze care exclud culpa acestuia.

Totodată, s-a reținut

că prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, s-a stabilit că

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, sunt

inadmisibile.

Or, în cauză, imobilul

pentru care reclamantul solicită despăgubiri intră în sfera de aplicare a Legii

nr. 10/2001 și nu s-a invocat sau dovedit existența vreunui motiv independent de

voința reclamantului care să-l împiedice să formuleze notificarea în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001.

Așadar, dreptul reclamantului

la despăgubire trebuia valorificat prin urmarea procedurii speciale reglementate

de Legea nr. 10/2001, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a

beneficia de măsuri reparatorii.

În ceea ce privește jurisprudența

CEDO invocată de reclamant, tribunalul a constatat că acesta nu are un bun actual,

întrucât nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care

să îi recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate și nici o speranță legitimă,

deoarece „creanța de restituire”, în sensul jurisprudenței instanței europene, este

o creanță sub condiție, câtă vreme întrunirea condițiilor legale pentru restituirea

imobilului nu a fost tranșată în cadrul procedurii administrative și trebuia rezolvată

în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

În privința argumentelor

reclamantului vizând ineficacitatea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001,

prin prisma jurisprudenței instanței europene, tribunalul a reținut că nu poate

fi înlăturată aplicabilitatea unei legi cu motivarea că aceasta nu corespunde Convenției,

ci instanțele naționale sunt obligate să aplice legea specială în materie. Aceasta,

cu atât mai mult cu cât controlul de convenționalitate al sistemului național existent,

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea

Europeană în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, prin care s-a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la

punct, într-un termen determinat, a unui mecanism care să garanteze protecția efectivă

a drepturilor.

Împotriva hotărârii a

declarat apel reclamantul Z.W.E., criticând-o pentru nelegalitate, susținând că

în mod greșit prima instanță a admis excepția de inadmisibilitate.

Apelul a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 326/A 04 octombrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că, în raport cu situația juridică a imobilului, trecut

în mod abuziv în proprietatea statului, tribunalul a reținut în mod corect că acesta

intră în domeniul de aplicare al Legii 10/2001.

Actul normativ menționat,

care are caracter special în raport cu dispozițiile dreptului comun, prevede procedura

care trebuie urmată în vederea acordării de măsuri reparatorii (restituire în natură

sau prin echivalent) pentru bunurile care fac obiectul legii, cum este cazul în

speță.

Legea specială se aplică

cu prioritate, având în vedere principiul de drept specialia generalibus derogant,

astfel că o acțiune vizând revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, este în principiu, inadmisibilă, sens în care s-a statuat prin decizia

nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs

în interesul legii.

În condițiile în care

reclamantul nu a urmat calea Legii 10/2001, faptul că, potrivit prezentului demers

inițiat la 25 octombrie 2010, a solicitat acordarea de despăgubiri, în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar nu revendicarea

bunului, nu transformă acțiunea într-una admisibilă.

S-a constatat că, pentru

aceleași considerente care au fundamentat decizia în interesul deciziei nr. 33/3008,

întrucât reclamantul avea la îndemână o altă procedură pentru valorificarea dreptului

său și anume, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, acțiunea în despăgubiri a acestuia

nu poate fi primită.

Aceasta, întrucât în virtutea

principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu este prevăzut

expres în legea specială, iar în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

S-a reținut că, atâta

vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana

îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susține, fără a încălca

principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate

sau în concurs cu legea specială.

În același sens, s-a constatat,

a fost tranșat raportul dintre legea specială și legea generală prin decizia în

interesul Legii nr. 27/2011, care a avut în vedere de această dată, litigiile îndreptate

împotriva statului privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin

Titlul VII al Legii 247/2005.

Neurmând procedura obligatorie

în condițiile prevăzute de legea specială, apelantul reclamant nu mai poate obține

protecția aceluiași drept subiectiv pretins pe altă cale, cea a dreptului comun.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană,

s-a constatat că instanța

europeană a admis că dreptul la un tribunal, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție,

nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această

materie de o anumită

marjă de apreciere.

De aceea, instituirea

prin

legea

specială a anumitor proceduri, cât și a anumitor termene, sancțiuni menite să limiteze

incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv

de stat, se înscrie în marja de apreciere a statului și nu reprezintă o îngrădire

a accesului la justiție.

Pe

de altă parte, împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit

să cunoască termenul de notificare, ca și consecințele juridice ale nerespectării

acestuia, nu s-a conformat exigentelor legale, dă expresie propriei sale culpe,

cu atât mai puțin scuzabilă cu cât respectivul termen a fost prelungit de două ori,

or, nimeni nu se poate prevala de propria sa culpă pentru a obține protecția unui

drept.

În

speță, reclamantul nu a pretins că s-ar fi aflat într-o situație mai presus de voința

sa, astfel încât să nu poată urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/200, prin

formularea notificării în termenul legal.

În condițiile în care

apelantul reclamant nu s-a conformat exigențelor prevăzute de legea specială, cu

privire la termenul în care trebuie formulată notificarea, acesta nu poate invoca

eventuale neconcordanțe ale legii speciale cu Convenția, din perspectiva efectivității

acestei căi pentru valorificarea dreptului pretins.

S-a apreciat că în cadrul

procedurii speciale obligatorii, reglementate de Legea nr. 10/2001, apelantul reclamant

ar fi avut la îndemână toate mijloacele procedurale care să îi asigure accesul la

justiție, conform art. 26 alin. (3) din lege, astfel cum a fost interpretat și prin

decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Referitor la pretinsa

încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța

de apel a constatat că în mod corect tribunalul a statuat că reclamantul nu se poate

prevala de un bun, având în vedere accepțiunea dată acestuia în cauza pilot Atanasiu

și alții contra României.

Astfel, apelantul nu deține

o hotărâre definitivă și executorie prin care jurisdicțiile interne să fi recunoscut

calitatea de proprietar a acestuia și să fi dispus restituirea bunului.

Împotriva deciziei a declarat

recurs reclamantul care, după prezentarea situației de fapt în legătură cu modalitatea

în care autorii săi au devenit proprietari asupra imobilului și ulterior au fost

deposedați de către stat, a susținut următoarele aspecte de nelegalitate:

- Hotărârea a fost dată

în baza interpretării eronate a legislației în vigoare, respectiv a Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005 „care încalcă dreptul fundamental de proprietate,

prin limitarea acestuia”. Astfel, legea stipulează în mod expres că reclamantul

are dreptul la despăgubiri doar prin intermediul Fondului Proprietatea, care s-a

dovedit a fi ineficient.

Deși în hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, statul a fost obligat

să ia măsuri pentru eficientizarea mecanismului de stabilire a despăgubirilor, nici

până în prezent nu a făcut acest lucru.

- În ce privește decizia

în interesul deciziei nr. 33/2008 - la care a făcut referire instanța în argumentarea

soluției - s-a susținut că aceasta a avut caracter de îndrumare doar până la adoptarea

hotărârii-pilot menționată anterior.

- Recurentul a arătat

că este în posesia unui bun, astfel cum este înțeles acesta conform art. 1 din Protocolul

nr. 1, având în vedere că „dreptul său de proprietate a fost dovedit cu titlurile

de proprietate, că statul nu a contestat niciodată respectivele titluri de proprietate

și nici nu i-a comunicat faptul că imobilul a fost înstrăinat”.

S-a făcut referire în

susținerea acestui aspect și la jurisprudența C.E.D.O., respectiv la cauza Maria

Atanasiu ș.a. împotriva României, cauza Păduraru și cauza Viașu împotriva României.

În drept, au fost indicate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. .

Analizând criticile formulate,

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea că hotărârea

ar fi lipsită de temei legal, fiind dată pe baza interpretării eronate a Legii

nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 „care încalcă fundamental dreptul de proprietate”

este nefondată.

Prin respingerea apelului

și confirmarea astfel a sentinței de primă instanță, curtea de apel a menținut soluția

vizând inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantului care, nesocotind existența

unei legi speciale, a tins la valorificarea drepturilor pretinse pe calea dreptului

comun.

Susținând că mecanismul

de despăgubire reglementat de cadrul normativ intern este unul ineficient, reclamantul

face o afirmație generală, care nu este aptă să demonstreze admisibilitatea demersului

său în justiție, câtă vreme nu a inițiat procedura legii speciale.

Sub acest aspect, instanțele

fondului au arătat în mod corect, cu trimitere la art. 22 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 că, netransmiterea notificării prin intermediul căreia să se solicite

restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, atrage pierderea dreptului

de a solicita despăgubiri în justiție.

Tot astfel, s-a reținut

corect de către instanțele anterioare, că problema acțiunilor directe îndreptate

împotriva Statului (prin care se pretinde acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele imposibil de restituit în natură și care fac obiectul măsurilor reparatorii

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005) a făcut obiectul deciziei în interesul

Legii nr. 27/2011.

Făcând aplicarea aceluiași

principiu, al normei speciale care derogă de la cea generală, decizia în interesul

legii menționată anterior a statuat, cu valoare obligatorie, în vederea unificării

jurisprudenței, asupra caracterului inadmisibil al unei astfel de acțiuni.

Nu este vorba, cum pretinde

recurentul, de o „limitare a dreptului de proprietate” prin dispozițiile legilor

speciale și jurisprudența creată în aplicarea acestora, ci doar de valorificarea

dreptului în condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, nu este vorba

nici de o limitare a accesului la justiție, în condițiile în care, pe de o parte,

în absența caracterului absolut al acestuia, îngrădirile legale intră în marja de

apreciere a statului iar pe de altă parte, în sistemul actului normativ special

(art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), reclamantul avea deschisă calea contestării

în justiție.

- Este total nefondată

susținerea recurentului conform căreia decizia în interesul deciziei nr. 33/2008,

la care a făcut trimitere instanța în fundamentarea soluției „ar fi avut caracter

de îndrumare” limitat, doar până la adoptarea hotărârii-pilot în cauza Atanasiu.

În realitate, decizia

nr. 33/2008 a făcut aplicarea unui principiu de drept (specialia generalibus derogant)

statuând că, după adoptarea unui act normativ cu caracter special, pretențiile care

trebuie valorificate în cadrul oferit de acesta nu mai pot fi deduse judecății pe

calea dreptului comun decât în situații particulare (în care partea se putea prevala

deja de un bun sau, din motive obiective, nu a putut urma procedura Legii nr. 10/2001).

Adoptarea hotărârii în

cauza Atanasiu nu a putut produce, sub aspectul menționat de parte, vreun reviriment

pe plan jurisprudențial, întrucât abordarea nouă pe care aceasta a adus-o a fost

de fapt, pe planul noțiunii de „bun”, susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1, înțeles în condiții mai stricte decât în practica anterioară a instanței

europene.

Or, din acest punct de

vedere, instanța de apel a reținut corect că reclamantul nu se poate prevala de

un bun, în condițiile în care dreptul său nu a fost confirmat anterior, printr-o

hotărâre definitivă și executorie de către jurisdicțiile interne, iar prin dispozitivul

unei hotărâri nu s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

În același timp, pentru

ca simpla constatare a nelegalității preluării bunului de către stat să se poată

transforma, din interes patrimonial în valoare patrimonială susceptibilă de protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1, era necesar ca reclamantul să se subordoneze cerințelor

legale din cadrul procedurilor prevăzute de legea specială și să epuizeze căile

de atac prevăzute de aceasta (hotărârea-pilot).

Sub acest aspect, constatând

că reclamantul nu a urmat procedura legii speciale, instanța de apel reține că acesta

nu a făcut dovada unor împrejurări obiective, care să-l fi împiedicat să urmeze

prescripțiile legii, că aceasta s-a datorat propriei culpe, cu atât mai puțin scuzabilă,

cu cât termenul de transmitere a notificării reglementat de Legea nr. 10/2001 a

fost prelungit succesiv de două ori.

Fără să combată aceste

statuări ale instanței de apel, recurentul-reclamant pretinde, în mod nefundamentat

juridic, că se putea adresa în mod direct instanței de judecată, eludând procedura

legii speciale.

Or, așa cum corect a reținut

curtea de apel, reclamantul nu se poate prevala de motivul nefuncționalității legii

speciale, a cărei procedură nu a inițiat-o și nu a urmat-o, pentru a justifica solicitarea

de despăgubiri într-un alt cadru decât cel normativ.

În același timp, aspectul

susținut de către recurent, potrivit căruia prin hotărârea-pilot pronunțată de instanța

europeană s-a impus statului modificarea și perfecționarea mecanismului de despăgubiri,

nu este de natură să-i justifice demersul în justiție, pentru că, așa cum recurentul

însuși afirmă, este vorba de măsuri de natură legislativă, care nu pot fi transferate

instanței de judecată.

Pentru toate considerentele

arătate, se constată că soluția instanțelor fondului a fost pronunțată cu respectarea

cadrului normativ în vigoare, critica de nelegalitate formulată cu referire la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind nefondată.

În privința motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că invocarea acestuia

s-a făcut în mod formal, în condițiile în care recurentul nu a indicat vreun act

juridic (negotium iuris) dedus judecății, ale cărui clauze clare, neîndoielnice

să fi fost denaturate de instanță prin interpretarea dată.

În consecință, față de

cele expuse anterior, recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

Z.W.E. împotriva deciziei nr. 326 A din 4 octombrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2013.