ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3073/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 336 din 10 august 2001, contestatoarea B.D. a solicitat Primăriei Comunei Z. restituirea imobilelor situate pe raza localității Z. la nr. A și B, preluate de stat de la antecesorul său, C.T. Pârâtul Primarul Comunei Z. a respins cererea pe considerentul că nu a fost transmisă prin executorul judecătoresc în a cărui rază teritorială se află imobilele solicitate.

Prin sentința civilă nr. 1575/2003 pronunțată de Tribunalul Hunedoara a fost respinsă contestația, sentința fiind menținută prin decizia civilă nr. 396/A/2001 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7014/2005, constatând că prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 și art. 22 nu s-a stabilit vreo sancțiune pentru nerespectarea obligației de transmitere a notificării de restituire a imobilelor prin executor judecătoresc, a admis recursul, a casat decizia și sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare instanței de fond. În rejudecare, Tribunalul Hunedoara a constatat că B.D.

este fiica proprietarului tabular C.T., condamnat prin sentința penală nr. 1155/1959 a Tribunalului Popular al Raionului I. la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 284/1947, precum și la pedeapsa complementară a confiscării întregii averi mobile și imobile, sentința rămânând definitivă prin decizia penală nr. 2727/1959. S-a reținut că prin O.U.G. 190/2000, modificată prin Legea nr. 591/2004 a fost inclusă în categoria actelor normative în temeiul cărora s-au operat preluări abuzive de bunuri proprietate personală și Legea nr. 284/1947, astfel încât confiscările imobiliare dispuse în temeiul acestui act normativ sunt considerate abuzive.

În baza art. 1, 7, 9 din Legea nr. 10/2001 și ținând cont de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză instanța a concluzionat că se impune admiterea contestației și obligarea primarului să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilelor situate administrativ pe raza localității Z. nr. A și B. A fost obligat Consiliul Local al Comunei Z., în calitate de administrator al bunurilor statului, să despăgubească contestatoarea cu 942.197.230 ROL, reprezentând prețul tehnic al lucrărilor de refacere a construcțiilor, în temeiul art. 46, 41 din Legea nr. 10/2001 și art. 12 din Legea nr. 213/1998. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 234/A/2007 a respins apelul formulat de Consiliul Local al Comunei Z., obligând apelatul la cheltuieli de judecată de 500 RON către contestatoare.

S-a reținut că, în precizare de acțiune, contestatoarea a cerut despăgubiri pentru degradările cauzate imobilelor la care este îndreptățită cauzate din culpa pârâților. Pârâții nu au contestat starea de fapt, doar obligația de a plăti aceste despăgubiri. Recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. a fost admis prin decizia civilă nr. 2187 din 1 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a fost casată decizia Curții de Apel Alba Iulia și trimisă cauza pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Totodată a fost respins recursul declarat de contestatoarea B.D. împotriva aceleiași decizii.

În considerentele deciziei s-a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Consiliul Local Z. nu avea calitatea de deținător al imobilelor, acestea aflându-se în domeniul privat al statului, și în administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, situație care nu exclude calitatea de unitate deținătoare a Consiliului Local Z. deoarece prin protocolul încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z. în 30 iunie 2003, imobilele au fost trecute, în baza prevederilor H.G.R. nr. 867/2002 în domeniul public al comunei Z. și în administrarea Consiliului Local Z. Fiind incidente prevederile art. 9.1 din H.G. nr. 250/2007, a fost respinsă această critică, fiind nefondată, formulată de recurent privind calitatea sa de unitatea deținătoare.

A fost respinsă, de asemenea, critica formulată de recurent referitoare la nelegală extindere a acțiunii de către reclamantă în al doilea ciclu procesual, cu privire la capătul de cerere referitor la despăgubiri, fiind o critică formulată pentru prima dată în recurs. A fost admisă critica formulată de recurentul Consiliului Local Z. referitoare la obligația de plată a sumei de 94.219,723 RON pentru refacerea imobilelor, cu motivarea că nu a fost pe deplin stabilită situația de fapt. Astfel, prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză, s-a stabilit numai cuantumul prețului tehnic de refacere a construcțiilor ca fiind de 942.197.230 RON, însă nu s-a stabilit când au fost aduse aceste degradări construcțiilor, respectiv anterior sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De aceea, s-a stabilit ca necesară completarea probatoriului pentru a se stabili perioada în care s-au produs degradările la imobil, iar în măsura în care s-au produs după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, efectuarea unei noi expertize tehnice judiciare. Contestația în anulare formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia civilă nr. 7490 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, în Dosar nr. 3415/1/2008. În rejudecarea apelului, Consiliului Local Z. a depus „întâmpinare” solicitând respingerea cererii formulate de reclamanta B.D.

privind prețul tehnic de refacere a construcțiilor degradate, susținând că la data depunerii cererii în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantă imobilul care face obiectul restituirii nu era în proprietatea publică sau privată a comunei și prin protocolul încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z. înregistrat sub nr. 302 din 30 iunie 2003 comisia numită de directorul Centrului de Sănătate I. a procedat la predarea, iar comisia numită de Primarul Comunei Z., a procedat la primirea imobilelor din folosința Centrului de Sănătate I. în vederea trecerii acestora din domeniul privat al Statului Român și administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al comunei Z. și administrarea Consiliului Local Z. Datele de identificare ale imobilelor care au făcut obiectul protocolului de predare primire sunt menționate în anexa 2 care a însoțit protocolul și în care apare la pct. 1 „clădire dispensar Z.” cu o valoare de inventar de 146.300 RON.

În aceste condiții, intimatul susține că nu avea calitatea de deținător al imobilului, întrucât acesta se afla în domeniul privat al Statului Român. Oricum, la momentul preluării, imobilele erau deja degradate, nefiind utilizate de Centrul de Sănătate I. din 1986, motiv pentru care dispensarul funcționa într-o altă locație. Chiar dacă imobilul s-ar fi aflat în proprietatea comunei, nu ar fi fost posibilă dispoziția de restituire întrucât nu s-au respectat prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - elocventă fiind sentința civilă nr. 1575/2003 a Tribunalului Hunedoara. Suma stabilită prin expertiza tehnică acoperă cheltuielile necesare refacerii imobilului și aducerea lui la stadiul de imobil nou.

Reclamanta a cerut plata contravalorii degradărilor aduse imobilului doar în rejudecarea cauzei. Dacă reclamanta era mai diligentă putea obține restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995. În drept se invocă Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003, 250/2007, art. 299 și urm. C. proc. civ., Decizia nr. 1215/2007 a Curții Constituționale, Decizia nr. 7490 a Înaltei Curți de Casație și Jusțitie. Reclamanta B.D. prin notele de ședință a arătat că „protocolul” invocat ridică semne de întrebare în sensul că imobilul în litigiu nu face parte din anexele hotărârilor de guvern invocate, transmise și pe de altă parte, din anul 2002 Ministerul Sănătății purta numele de Ministerul Sănătății și Familiei, iar ștampila aplicată pe „Protocol” este a Ministerului Sănătății.

Acest protocol a fost invocat doar în recurs, iar în motivele de apel s-a menționat că imobilul a fost închiriat unor persoane fizice. Reclamanta intimată a depus în copie H.G. nr. 867/2002 și lista anexă cuprinzând imobilele care au trecut din domeniul privat al statului și administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și administrarea consiliilor județene; copie a H.G. nr. 165/2003 pentru completarea anexei la H.G. nr. 867/2002; copia protocolului din 30 iunie 2003 încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z., fișa mijlocului fix, situația privind datele de identificare a imobilelor (construcții și terenuri). Prin decizia civilă nr. 202/A din 10 decembrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. și a obligat apelantul să plătească intimatei B.D.

cheltuieli de judecată de 1.100 RON în apel. Pentru a dispune astfel, instanța de apel, raportat la decizia de îndrumare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cauză și în temeiul art. 315 C. proc. civ., a reținut, în esență, următoarele: În apelul înregistrat la data de 3 august 2007 în Dosar nr. 2013/97/2006, apelantul Consiliul Local Z. a criticat decizia civilă nr. 305/2007 pronunțată de Tribunalul Hunedoara prin care a fost obligat la plata sumei de 94.219,7230 RON reprezentând prețul tehnic al reparațiilor la imobilul în litigiu, susținând că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu are obligația de a achita despăgubirile.

În al doilea rând invocă faptul că imobilul de la nr. B revendicat de reclamantă a fost folosit de Primăria Comunei Z. pe perioada administrării ca și locuință socială, iar familiile care au beneficiat de locuință, (atât anterior, cât și la momentul promovării apelului), au efectuat lucrări de întreținere, evitând degradarea imobilului în litigiu. Așadar, în rejudecarea apelului să se țină seama atât de aspectele invocate la data de 3 mai 2007, cât și de susținerile din așa-zisa întâmpinare și de indicațiile din decizia de casare. Din examinarea H.G. nr. 867/2002 și a listei anexe la hotărâre, a H.G. nr. 165/2003 nu rezultă că imobilul în litigiu, situat în comuna Z., ar fi fost inclus în această categorie de imobile trecute în administrarea consiliilor județene.

Apoi, în protocolul din 30 iunie 2003 încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z., s-a prevăzut că în baza H.G. nr. 867/2002 comisiile au efectuat predarea primirea imobilelor din folosința Centrului de Sănătate I. pentru trecerea acestora din domeniul privat al statului și administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al comunei Z. și administrarea Consiliului Local Z., situația imobilelor predate fiind prevăzută în anexa 3 la protocol. La pct. 1 al anexei 3 din situație este menționat clădire dispensar Z., valoare de 146,3 mii RON. La solicitarea apărătorului reclamantei, Direcția de Sănătate Publică Hunedoara a comunicat că imobilul fostului dispensar comunal Z. a fost preluat, sau trebuia preluat de Consiliul Local Z., în baza O.G.

nr. 70/2002, a instrucțiunilor Ministerului Sănătății și Familiei și MAP din 16 ianuarie 2003, a H.G.R. nr. 866/2002, 867/2002 emise în aplicarea Legii nr. 213/1998. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 70/2002 terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare publice de interes județean sau local (… ) se află în administrarea consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor (…). Așadar, în baza O.G. nr. 70/2002, s-a făcut trecerea imobilului din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în administrarea Consiliului Local Z., încheindu-se protocolul menționat anterior. Martorii audiați de instanță au declarat că imobilul a fost folosit ca dispensar în perioada 1961-1987, când, din cauza degradărilor produse în imobil, a fost schimbată locația dispensarului.

Din acel an, imobilul a mai fost închiriat unor muncitori care lucrau în construcții și în 2003 s-a încheiat protocolul de predare primire imobil, menționat. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit un preț tehnic de refacere a lucrărilor, a construcțiilor, menționând că nu se poate face o evaluare a degradărilor produse la imobil până în 2001, sau din 2001 la zi. Prin hotărârea nr. 142/1997 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a fost respinsă cererea reclamantei B.D. de restituire în natură a imobilului. Deci, reclamanta a uzat de Legea nr. 112/1995, însă fără a obține rezultatul scontat, deci susținerea apelantului în acest sens va fi înlăturată ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că nu poate fi supusă analizei problema calității pârâtei de unitate deținătoare a imobilului prin prisma Legii nr. 10/2001, sau a obligației sale de a emite dispoziție de răspuns la notificare, aceste aspecte fiind tranșate de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, care are forță obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ. Singurul aspect care trebuie clarificat se referă la obligarea pârâtului de a plăti despăgubirile. Din chiar susținerile apelantului, confirmate de martorii audiați, rezultă că acesta a închiriat imobilul unor terțe persoane, chiar înainte de a se încheia protocolul de primire cu Centrul de Sănătate pentru imobilul în litigiu. Expertiza efectuată în cauză nu a lămurit această problemă în condițiile în care dispensarul nu a mai funcționat în acea locație din 1987 și a fost locuit doar sporadic de la acea dată, în prezent fiind de neutilizat.

Din aceste probe rezultă că apelantul pârât chiar dacă a intrat în posesia imobilului în 2003, prin prisma Legii nr. 10/2001 are calitatea de unitate deținătoare și a dispus de construcție și anterior acestei date, motiv pentru care este justificat a răspunde, în temeiul art. 41 din Legea nr. 10/2001 republicată, de prejudiciile cauzate edificiului. Cert este că imobilul a fost în permanență în proprietatea Statului Român, indiferent de instituția care a administrat imobilul sau care a dispus de imobil. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal pârâtul Consiliul Local al Comunei Z., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul dispozițiilor art. 299 și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, se arată că, în temeiul dispozițiilor art. 41, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Distrugerile și degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia și până în momentul predării efective către persoana îndreptățită cad în sarcina deținătorului imobilului". Prin protocolul încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z., înregistrat la registratura primăriei în data de 30 iunie 2003, comisia numită de directorul Centrului de Sănătate M. a procedat la predarea, iar comisia numită de Primarul Comunei Z., a procedat la primirea imobilelor din folosința Centrului de Sănătate I., în vederea trecerii acestora din domeniul privat al Statului și administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, în domeniul public al comunei Z. și administrarea Consiliului Local Z. Datele de identificare ale imobilelor care au făcut obiectul predării au fost identificate prin anexa nr. 3 care a însoțit protocolul de predare-primire, în care, la pct. 1 apare „Clădire Dispensar Z.”, cu o valoare de inventar de 146.300 RON.

Având în vedere că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Consiliul Local al Comunei Z. nu avea calitatea de deținător al imobilului se afla în imposibilitate de a încheia un proces-verbal privind starea de fapt a imobilului, astfel nu îi pot fi incidente aceste prevederi legale, care reglementează, fără a lăsa loc de echivoc, faptul că în sarcina deținătorului imobilului cad distrugerile și degradările cauzate imobilului, după intrarea in vigoare a Legii nr. 1/2001, deci după data de 14 februarie 2001. La momentul preluării imobilele se aflau într-o avansată stare de degradare, nemaifiind folosite de către Centrul de Sănătate I. încă din anul 1986, fapt ce rezultă și din valoarea foarte mică de inventar, precum și faptul că în anexa 3 se specifică că imobilul necesită lucrări de reparații.

Consideră atât nelegal cât și imoral ca el să fie obligat la plata sumei de 219,723 RON, pentru refacerea unui imobil care s-a degradat în perioada ulterioară intrării în proprietatea sa precum și a intrării în vigoare a Legii nr. 1/2001, întărind încă odată ideea că se încalcă și se depășește litera legii, stabilindu-se o suma de bani care ar acoperii toate distrugerile aduse imobilului încă de la data preluării lui, din anul 1959. În decizia atacată instanța de apel reține faptul că: „Direcția de Sănătate Publică Hunedoara a comunicat că imobilul fostului Dispensar Z. a fost preluat, sau trebuia preluat de Consiliul Local Z., în baza H.G. nr. 70/2002 și a instrucțiunilor Ministerul Sănătății și Familiei și MAP din 16 ianuarie 2003, a H.G.

nr. 36/2002, 867/2002 emise în aplicarea Legii nr. 213/1998. Art. 1 din O.G. nr. 70/2002 prevede că terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare publice de interes județean sau local (...) se află în administrarea consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor”. Așadar, în baza O.G. nr. 70/2002 s-a făcut trecerea imobilului din administrarea Ministerului Administrației și Familiei în administrarea Consiliului Local Z., încheindu-se protocolul menționat anterior. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit un preț tehnic de facere a lucrărilor, a construcțiilor, menționând că nu se poate face o evaluare a degradărilor produse până în 2001 sau din 2001 la zi”.

Totuși, peste toate actele aflate la dosar instanța de apel a audiat martori care au declarat că imobilul a fost folosit ca dispensar în perioada 1961-1987, iar din cauza degradărilor a fost schimbată locația dispensarului și mai mult au avut ei cunoștință că imobilul a fost închiriat de către Consiliul Local Z. unor muncitori care lucrau în construcții, iar ulterior a fost încheiat protocol de predare primire. Însă după cum se poate observa instanța de apel s-a limitat a lua în seama doar declarațiile martorilor și nu a ținut seama că nu a fost depus nici un contract de închiriere care să confirme cele declarate și nici nu s-a solicitat Consiliului Local să arate dacă în bugetul său au intrat sume de bani care să reprezinte contravaloarea chiriei pentru imobilele, care ar fi fost închiriate.

Deci singurul act legat de trecerea imobilului în proprietatea publică a comunei Z. și în administrarea Consiliului Local Z. și anume protocolul înregistrat în 30 iunie 2003 a fost trecut ușor cu vederea, fiind mult mai multe de luat în seamă niște declarații ale unor martori care nu aveau de unde cunoaște cu exactitate situația reală a imobilului, introducându-se astfel un nou miloc de probă și anume „zvonul". Mai mult instanța de apel a răsturnat forța probantă a dovezilor, unde în mod normal se acordă preferință probei scrise față de proba testimonială și a ținut seama exclusiv de declarațiile martorilor.

În ceea ce privește expertiza efectuată în apel consideră că propunerea făcută de către expert cu privire la prețul tehnic de refacere a lucrărilor imobilului solicitat nu avea caracter obligatoriu pentru instanța de judecată, cu atât mai mult cu expertul a calculat valoarea care ar aduce imobilul la starea de imobil nou, încălcându-se și în acest caz prevederile art. 41, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unde precizează termenul de la care curge obligația deținătorului de a suporta cheltuielile legate de lucrările de refacere a imobilelor. În prima filă a completării la expertiză întocmită în Dosarul nr. 2019.1/97/2006 expertul consemnează următoarele: „Având în vedere starea tehnică a clădirii nu pot evalua niște degradări care s-au desfășurat în mod firesc datorită intemperiilor dar și a acțiunii de vandalizare a localnicilor.

Pot afirma că din anul 2006 și până în prezent nu se observă schimbări foarte evidente ale stării tehnice a construcției”. Ca o concluzie firească ce se poate desprinde din cele consemnate de expert potrivit cărora din anul 2006 până în 2009 (în trei ani) imobilului nu a suferit schimbări evidente în ceea ce privește starea tehnică, constă în faptul că din anul 2003 până în anul 2006 clădirea nu s-ar fi putut degrada atât de mult încât să i se impute toate distrugerile și degradările.

De asemenea, precizează faptul că potrivit Deciziei Tribunalului rem nr. 2182 din 03 octombrie 1973, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat, prin urmare în cauza de față trebuie observat faptul că atât în fond, cât și în apelul și recursul care au făcut obiectul Dosarelor nr. 1575/2003, 4647/2003 și 9672/2003, reclamanta a solicitat doar restituirea în natură a imobilului, iar după ce cauza a fost trimisă spre rejudecare, reclamanta și-a extins acțiunea solicitând și obligarea la plata contravalorii degradărilor produse imobilului, din culpa deținătorului, solicitându-se în acest sens efectuarea unei expertize tehnice de specialitate și construcții.

Potrivit art. 132, alin. (1) C. proc. civ. până la prima zi de înfățișare instanța poate da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a depune dovezi, ori în cazul de față reclamanta intimată și-a completat cererea doar în rejudecare, însă Tribunalul Hunedoara nu a ținut seama de prevederile legale, ba mai mult i-a și admis acțiunea așa cum a fost precizată doar în rejudecare. Tribunalul Suprem prin decizia nr. 691/1960 stabilea că „Modificarea unei acțiuni poate avea loc numai în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată, iar nu și înaintea instanței de trimitere. Ținând seama de toate aspectele mai sus invocate solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție ca prin hotărârea ce o va pronunța să modifice decizia atacată în sensul de a nu mai fi obligat Consiliului Local al Comunei Z. la plata sumei de 94.219,723 RON reprezentând „prețul tehnic al lucrărilor de refacerea construcțiilor”.

În drept, își întemeiază susținerile pe prevederile Legii nr. 10/2001, publicată cu modificările și completările ulterioare, ale Hotărârii Guvernului României nr. 498/2003, Hotărârii Guvernului nr. 250/2007, precum și ale art. 299, și 304 pct. 9 din C. proc. civ. Recursul este nefondat. Referitor la critica privind nelegala extindere a acțiunii de către reclamantă în al doilea ciclu procesual, cu capătul de cerere referitor la despăgubiri, respectiv încălcarea disp. art. 132 alin. (1) C. proc. civ., iinstanța de recurs reține că acest aspect a fost tranșat prin decizia de casare nr. 2187 din 14 aprilie 2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru a se stabili cuantumul despăgubirilor datorate de recurentul pârât reclamantei.

Totodată prin aceeași decizie de casare s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pârâtul recurent are calitate de unitate deținătoare a imobilului în litigiu în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001. Ca urmare întrucât instanța de recurs a dezlegat cele două probleme de drept, în rapoart de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., aceste dezlegări sunt obligatorii după casare pentru instanțele care rejudecă cauza, iar problemele dezlegate nu mai pot fi repuse în discuție de către părți și nu mai pot face obiectul analizei instanței de judecată. Pe fondul cauzei este nefondată critica recurentului referitoare la faptul că nu are obligația de plată a despăgubirilor solicitate de reclamantă, întrucât disp.

art. 41 din Legea nr. 10/2001 prevăd expres că despăgubirile și degradările cauzate imobilelor care fac obiectul legii după intrarea sa în vigoare și pănâ în momentul predării efective persoanei îndreptățite cad în sarcina deținătorului imobilului. Chiar dacă recurentul pârăt a intrat în posesia imobilului restituit reclamantei, în anul 2003 conform protocolului de predare primire încheiat cu dispensarul local în 30 iunie 2003, iar expertul nu a putut delimita degradările produse imobilului înainte de 2001 și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, îi incumbă obligația de plată reglementată de art. 41 din lege, întrucât acesta a dispus de imobil și anterior preluării.

Motivul de recurs ce vizează critica hotărârii recurate cu privire la aprecierea probatorului administrat în cauză, nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie ce nu poate face obiectul analizei instanței de recurs întrucât nu se circumscrie nici unuia din motivele de casare sau modificare prev. de art. 304 C. proc. civ. Pentru toate aceste argumente Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. împotriva deciziei nr. 202/A din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.