ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3073/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3073/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 336 din 10

august 2001, contestatoarea B.D. a solicitat Primăriei Comunei Z. restituirea imobilelor

situate pe raza localității Z. la nr. A și B, preluate de stat de la antecesorul

său, C.T. Pârâtul Primarul Comunei Z. a respins cererea pe considerentul că nu a

fost transmisă prin executorul judecătoresc în a cărui rază teritorială se află

imobilele solicitate.

Prin sentința civilă

nr. 1575/2003 pronunțată de Tribunalul Hunedoara a fost respinsă contestația, sentința

fiind menținută prin decizia civilă nr. 396/A/2001 pronunțată de Curtea de Apel

Alba Iulia, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7014/2005,

constatând că prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 și art. 22 nu s-a stabilit vreo

sancțiune pentru nerespectarea obligației de transmitere a notificării de restituire

a imobilelor prin executor judecătoresc, a admis recursul, a casat decizia și sentința

atacată și a trimis cauza pentru rejudecare instanței de fond.

În rejudecare, Tribunalul

Hunedoara a constatat că B.D. este fiica proprietarului tabular C.T., condamnat

prin sentința penală nr. 1155/1959 a Tribunalului Popular al Raionului I. la pedeapsa

închisorii pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 14 alin. (2) din

Legea nr. 284/1947, precum și la pedeapsa complementară a confiscării întregii averi

mobile și imobile, sentința rămânând definitivă prin decizia penală nr. 2727/1959.

S-a reținut că prin O.U.G.

190/2000, modificată prin Legea nr. 591/2004 a fost inclusă în categoria actelor

normative în temeiul cărora s-au operat preluări abuzive de bunuri proprietate personală

și Legea nr. 284/1947, astfel încât confiscările imobiliare dispuse în temeiul acestui

act normativ sunt considerate abuzive.

În baza art. 1, 7, 9 din

Legea nr. 10/2001 și ținând cont de concluziile raportului de expertiză efectuat

în cauză instanța a concluzionat că se impune admiterea contestației și obligarea

primarului să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilelor situate

administrativ pe raza localității Z. nr. A și B. A fost obligat Consiliul Local

al Comunei Z., în calitate de administrator al bunurilor statului, să despăgubească

contestatoarea cu 942.197.230 ROL, reprezentând prețul tehnic al lucrărilor de refacere

a construcțiilor, în temeiul art. 46, 41 din Legea nr. 10/2001 și art. 12 din

Legea nr. 213/1998.

Curtea de Apel Alba Iulia,

prin decizia civilă nr. 234/A/2007 a respins apelul formulat de Consiliul Local

al Comunei Z., obligând apelatul la cheltuieli de judecată de 500 RON către contestatoare.

S-a reținut că, în precizare de acțiune, contestatoarea a cerut despăgubiri pentru

degradările cauzate imobilelor la care este îndreptățită cauzate din culpa pârâților.

Pârâții nu au contestat starea de fapt, doar obligația de a plăti aceste despăgubiri.

Recursul declarat împotriva

acestei decizii de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. a fost admis prin decizia

civilă nr. 2187 din 1 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă, a fost casată decizia Curții de Apel Alba Iulia și trimisă cauza

pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Totodată a fost respins recursul

declarat de contestatoarea B.D. împotriva aceleiași decizii.

În considerentele deciziei

s-a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Consiliul Local

Z. nu avea calitatea de deținător al imobilelor, acestea aflându-se în domeniul

privat al statului, și în administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, situație

care nu exclude calitatea de unitate deținătoare a Consiliului Local Z. deoarece

prin protocolul încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z. în

30 iunie 2003, imobilele au fost trecute, în baza prevederilor H.G.R. nr. 867/2002

în domeniul public al comunei Z. și în administrarea Consiliului Local Z. Fiind

incidente prevederile art. 9.1 din H.G. nr. 250/2007, a fost respinsă această critică,

fiind nefondată, formulată de recurent privind calitatea sa de unitatea deținătoare.

A fost respinsă, de asemenea,

critica formulată de recurent referitoare la nelegală extindere a acțiunii de către

reclamantă în al doilea ciclu procesual, cu privire la capătul de cerere referitor

la despăgubiri, fiind o critică formulată pentru prima dată în recurs.

A fost admisă critica

formulată de recurentul Consiliului Local Z. referitoare la obligația de plată a

sumei de 94.219,723 RON pentru refacerea imobilelor, cu motivarea că nu a fost pe

deplin stabilită situația de fapt. Astfel, prin expertiza tehnică judiciară efectuată

în cauză, s-a stabilit numai cuantumul prețului tehnic de refacere a construcțiilor

ca fiind de 942.197.230 RON, însă nu s-a stabilit când au fost aduse aceste degradări

construcțiilor, respectiv anterior sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De aceea, s-a stabilit ca necesară completarea probatoriului pentru a se stabili

perioada în care s-au produs degradările la imobil, iar în măsura în care s-au produs

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, efectuarea unei noi expertize tehnice

judiciare.

Contestația în anulare

formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia civilă nr.

7490 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă, în Dosar nr. 3415/1/2008.

În rejudecarea apelului,

Consiliului Local Z. a depus „întâmpinare” solicitând respingerea cererii formulate

de reclamanta B.D. privind prețul tehnic de refacere a construcțiilor degradate,

susținând că la data depunerii cererii în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantă

imobilul care face obiectul restituirii nu era în proprietatea publică sau privată

a comunei și prin protocolul încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei

Z. înregistrat sub nr. 302 din 30 iunie 2003 comisia numită de directorul Centrului

de Sănătate I. a procedat la predarea, iar comisia numită de Primarul Comunei Z.,

a procedat la primirea imobilelor din folosința Centrului de Sănătate I. în vederea

trecerii acestora din domeniul privat al Statului Român și administrarea Ministerului

Sănătății și Familiei în domeniul public al comunei Z. și administrarea Consiliului

Local Z. Datele de identificare ale imobilelor care au făcut obiectul protocolului

de predare primire sunt menționate în anexa 2 care a însoțit protocolul și în care

apare la pct. 1 „clădire dispensar Z.” cu o valoare de inventar de 146.300 RON.

În aceste condiții, intimatul susține că nu avea calitatea de deținător al imobilului,

întrucât acesta se afla în domeniul privat al Statului Român. Oricum, la momentul

preluării, imobilele erau deja degradate, nefiind utilizate de Centrul de Sănătate

I. din 1986, motiv pentru care dispensarul funcționa într-o altă locație. Chiar

dacă imobilul s-ar fi aflat în proprietatea comunei, nu ar fi fost posibilă dispoziția

de restituire întrucât nu s-au respectat prevederile art. 21 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 - elocventă fiind sentința civilă nr. 1575/2003 a Tribunalului

Hunedoara. Suma stabilită prin expertiza tehnică acoperă cheltuielile necesare refacerii

imobilului și aducerea lui la stadiul de imobil nou. Reclamanta a cerut plata contravalorii

degradărilor aduse imobilului doar în rejudecarea cauzei. Dacă reclamanta era mai

diligentă putea obține restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995.

În drept se invocă

Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003, 250/2007, art. 299 și urm. C. proc. civ.,

Decizia nr. 1215/2007 a Curții Constituționale, Decizia nr. 7490 a Înaltei Curți

de Casație și Jusțitie.

Reclamanta B.D. prin notele

de ședință a arătat că „protocolul” invocat ridică semne de întrebare în sensul

că imobilul în litigiu nu face parte din anexele hotărârilor de guvern invocate,

transmise și pe de altă parte, din anul 2002 Ministerul Sănătății purta numele de

Ministerul Sănătății și Familiei, iar ștampila aplicată pe „Protocol” este a Ministerului

Sănătății. Acest protocol a fost invocat doar în recurs, iar în motivele de apel

s-a menționat că imobilul a fost închiriat unor persoane fizice.

Reclamanta intimată a

depus în copie H.G. nr. 867/2002 și lista anexă cuprinzând imobilele care au trecut

din domeniul privat al statului și administrarea Ministerului Sănătății și Familiei

în domeniul public al județelor și administrarea consiliilor județene; copie a H.G.

nr. 165/2003 pentru completarea anexei la H.G. nr. 867/2002; copia protocolului

din 30 iunie 2003 încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z.,

fișa mijlocului fix, situația privind datele de identificare a imobilelor (construcții

și terenuri).

Prin decizia civilă

nr. 202/A din 10 decembrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins

apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. și a obligat apelantul

să plătească intimatei B.D. cheltuieli de judecată de 1.100 RON în apel.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel, raportat la decizia de îndrumare a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în cauză și în temeiul art. 315 C. proc. civ., a reținut, în

esență, următoarele:

În apelul înregistrat

la data de 3 august 2007 în Dosar nr. 2013/97/2006, apelantul Consiliul Local Z.

a criticat decizia civilă nr. 305/2007 pronunțată de Tribunalul Hunedoara prin care

a fost obligat la plata sumei de 94.219,7230 RON reprezentând prețul tehnic al reparațiilor

la imobilul în litigiu, susținând că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu are

obligația de a achita despăgubirile. În al doilea rând invocă faptul că imobilul

de la nr. B revendicat de reclamantă a fost folosit de Primăria Comunei Z. pe perioada

administrării ca și locuință socială, iar familiile care au beneficiat de locuință,

(atât anterior, cât și la momentul promovării apelului), au efectuat lucrări de

întreținere, evitând degradarea imobilului în litigiu.

Așadar, în rejudecarea

apelului să se țină seama atât de aspectele invocate la data de 3 mai 2007, cât

și de susținerile din așa-zisa întâmpinare și de indicațiile din decizia de casare.

Din examinarea H.G. nr.

867/2002 și a listei anexe la hotărâre, a H.G. nr. 165/2003 nu rezultă că imobilul

în litigiu, situat în comuna Z., ar fi fost inclus în această categorie de imobile

trecute în administrarea consiliilor județene. Apoi, în protocolul din 30 iunie

2003 încheiat între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z., s-a prevăzut

că în baza H.G. nr. 867/2002 comisiile au efectuat predarea primirea imobilelor

din folosința Centrului de Sănătate I. pentru trecerea acestora din domeniul privat

al statului și administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public

al comunei Z. și administrarea Consiliului Local Z., situația imobilelor predate

fiind prevăzută în anexa 3 la protocol. La pct. 1 al anexei 3 din situație este

menționat clădire dispensar Z., valoare de 146,3 mii RON.

La solicitarea apărătorului

reclamantei, Direcția de Sănătate Publică Hunedoara a comunicat că imobilul fostului

dispensar comunal Z. a fost preluat, sau trebuia preluat de Consiliul Local Z.,

în baza O.G. nr. 70/2002, a instrucțiunilor Ministerului Sănătății și Familiei și

MAP din 16 ianuarie 2003, a H.G.R. nr. 866/2002, 867/2002 emise în aplicarea Legii

nr. 213/1998.

Potrivit art. 1 din O.G.

nr. 70/2002 terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile

sanitare publice de interes județean sau local (… ) se află în administrarea consiliilor

locale ale comunelor, orașelor, municipiilor (…).

Așadar, în baza O.G.

nr. 70/2002, s-a făcut trecerea imobilului din administrarea Ministerului Sănătății

și Familiei în administrarea Consiliului Local Z., încheindu-se protocolul menționat

anterior.

Martorii audiați de instanță

au declarat că imobilul a fost folosit ca dispensar în perioada 1961-1987, când,

din cauza degradărilor produse în imobil, a fost schimbată locația dispensarului.

Din acel an, imobilul a mai fost închiriat unor muncitori care lucrau în construcții

și în 2003 s-a încheiat protocolul de predare primire imobil, menționat.

Prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, s-a stabilit un preț tehnic de refacere a lucrărilor, a construcțiilor,

menționând că nu se poate face o evaluare a degradărilor produse la imobil până

în 2001, sau din 2001 la zi.

Prin hotărârea nr. 142/1997

a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a fost respinsă cererea

reclamantei B.D. de restituire în natură a imobilului. Deci, reclamanta a uzat de

Legea nr. 112/1995, însă fără a obține rezultatul scontat, deci susținerea apelantului

în acest sens va fi înlăturată ca nefondată.

Instanța de apel a reținut

că nu poate fi supusă analizei problema calității pârâtei de unitate deținătoare

a imobilului prin prisma Legii nr. 10/2001, sau a obligației sale de a emite dispoziție

de răspuns la notificare, aceste aspecte fiind tranșate de decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție, care are forță obligatorie, potrivit art. 315 C. proc.

civ.

Singurul aspect care trebuie

clarificat se referă la obligarea pârâtului de a plăti despăgubirile. Din chiar

susținerile apelantului, confirmate de martorii audiați, rezultă că acesta a închiriat

imobilul unor terțe persoane, chiar înainte de a se încheia protocolul de primire

cu Centrul de Sănătate pentru imobilul în litigiu. Expertiza efectuată în cauză

nu a lămurit această problemă în condițiile în care dispensarul nu a mai funcționat

în acea locație din 1987 și a fost locuit doar sporadic de la acea dată, în prezent

fiind de neutilizat.

Din aceste probe rezultă

că apelantul pârât chiar dacă a intrat în posesia imobilului în 2003, prin prisma

Legii nr. 10/2001 are calitatea de unitate deținătoare și a dispus de construcție

și anterior acestei date, motiv pentru care este justificat a răspunde, în temeiul

art. 41 din Legea nr. 10/2001 republicată, de prejudiciile cauzate edificiului.

Cert este că imobilul a fost în permanență în proprietatea Statului Român, indiferent

de instituția care a administrat imobilul sau care a dispus de imobil.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs, în termen legal pârâtul Consiliul Local al Comunei Z., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul dispozițiilor art. 299 și art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, se arată că, în temeiul dispozițiilor art. 41, alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, „Distrugerile și degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei

legi după intrarea în vigoare a acesteia și până în momentul predării efective către

persoana îndreptățită cad în sarcina deținătorului imobilului".

Prin protocolul încheiat

între Centrul de Sănătate I. și Primăria Comunei Z., înregistrat la registratura

primăriei în data de 30 iunie 2003, comisia numită de directorul Centrului de Sănătate

M. a procedat la predarea, iar comisia numită de Primarul Comunei Z., a procedat

la primirea imobilelor din folosința Centrului de Sănătate I., în vederea trecerii

acestora din domeniul privat al Statului și administrarea Ministerului Sănătății

și Familiei, în domeniul public al comunei Z. și administrarea Consiliului Local

Z. Datele de identificare ale imobilelor care au făcut obiectul predării au fost

identificate prin anexa nr. 3 care a însoțit protocolul de predare-primire, în care,

la pct. 1 apare „Clădire Dispensar Z.”, cu o valoare de inventar de 146.300 RON.

Având în vedere că la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Consiliul Local al Comunei Z. nu avea

calitatea de deținător al imobilului se afla în imposibilitate de a încheia un proces-verbal

privind starea de fapt a imobilului, astfel nu îi pot fi incidente aceste prevederi

legale, care reglementează, fără a lăsa loc de echivoc, faptul că în sarcina deținătorului

imobilului cad distrugerile și degradările cauzate imobilului, după intrarea in

vigoare a Legii nr. 1/2001, deci după data de 14 februarie 2001.

La momentul preluării

imobilele se aflau într-o avansată stare de degradare, nemaifiind folosite de către

Centrul de Sănătate I. încă din anul 1986, fapt ce rezultă și din valoarea foarte

mică de inventar, precum și faptul că în anexa 3 se specifică că imobilul necesită

lucrări de reparații.

Consideră atât nelegal

cât și imoral ca el să fie obligat la plata sumei de 219,723 RON, pentru refacerea

unui imobil care s-a degradat în perioada ulterioară intrării în proprietatea sa

precum și a intrării în vigoare a Legii nr. 1/2001, întărind încă odată ideea că

se încalcă și se depășește litera legii, stabilindu-se o suma de bani care ar acoperii

toate distrugerile aduse imobilului încă de la data preluării lui, din anul 1959.

În decizia atacată instanța

de apel reține faptul că: „Direcția de Sănătate Publică Hunedoara a comunicat că

imobilul fostului Dispensar Z. a fost preluat, sau trebuia preluat de Consiliul

Local Z., în baza H.G. nr. 70/2002 și a instrucțiunilor Ministerul Sănătății și

Familiei și MAP din 16 ianuarie 2003, a H.G. nr. 36/2002, 867/2002 emise în aplicarea

Legii nr. 213/1998.

Art. 1 din O.G. nr. 70/2002

prevede că terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile

sanitare publice de interes județean sau local (...) se află în administrarea consiliilor

locale ale comunelor, orașelor, municipiilor”.

Așadar, în baza O.G.

nr. 70/2002 s-a făcut trecerea imobilului din administrarea Ministerului Administrației

și Familiei în administrarea Consiliului Local Z., încheindu-se protocolul menționat

anterior.

Prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, s-a stabilit un preț tehnic de facere a lucrărilor, a construcțiilor,

menționând că nu se poate face o evaluare a degradărilor produse până în 2001 sau

din 2001 la zi”.

Totuși, peste toate actele

aflate la dosar instanța de apel a audiat martori care au declarat că imobilul a

fost folosit ca dispensar în perioada 1961-1987, iar din cauza degradărilor a fost

schimbată locația dispensarului și mai mult au avut ei cunoștință că imobilul a

fost închiriat de către Consiliul Local Z. unor muncitori care lucrau în construcții,

iar ulterior a fost încheiat protocol de predare primire.

Însă după cum se poate

observa instanța de apel s-a limitat a lua în seama doar declarațiile martorilor

și nu a ținut seama că nu a fost depus nici un contract de închiriere care să confirme

cele declarate și nici nu s-a solicitat Consiliului Local să arate dacă în bugetul

său au intrat sume de bani care să reprezinte contravaloarea chiriei pentru imobilele,

care ar fi fost închiriate.

Deci singurul act legat

de trecerea imobilului în proprietatea publică a comunei Z. și în administrarea

Consiliului Local Z. și anume protocolul înregistrat în 30 iunie 2003 a fost trecut

ușor cu vederea, fiind mult mai multe de luat în seamă niște declarații ale unor

martori care nu aveau de unde cunoaște cu exactitate situația reală a imobilului,

introducându-se astfel un nou miloc de probă și anume „zvonul". Mai mult instanța

de apel a răsturnat forța probantă a dovezilor, unde în mod normal se acordă preferință

probei scrise față de proba testimonială și a ținut seama exclusiv de declarațiile

martorilor.

În ceea ce privește expertiza

efectuată în apel consideră că propunerea făcută de către expert cu privire la prețul

tehnic de refacere a lucrărilor imobilului solicitat nu avea caracter obligatoriu

pentru instanța de judecată, cu atât mai mult cu expertul a calculat valoarea care

ar aduce imobilul la starea de imobil nou, încălcându-se și în acest caz prevederile

art. 41, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unde precizează termenul de la care curge

obligația deținătorului de a suporta cheltuielile legate de lucrările de refacere

a imobilelor.

În prima filă a completării

la expertiză întocmită în Dosarul nr. 2019.1/97/2006 expertul consemnează următoarele:

„Având în vedere starea

tehnică a clădirii nu pot evalua niște degradări care s-au desfășurat în mod firesc

datorită intemperiilor dar și a acțiunii de vandalizare a localnicilor. Pot afirma

că din anul 2006 și până în prezent nu se observă schimbări foarte evidente ale

stării tehnice a construcției”.

Ca o concluzie firească

ce se poate desprinde din cele consemnate de expert potrivit cărora din anul 2006

până în 2009 (în trei ani) imobilului nu a suferit schimbări evidente în ceea ce

privește starea tehnică, constă în faptul că din anul 2003 până în anul 2006 clădirea

nu s-ar fi putut degrada atât de mult încât să i se impute toate distrugerile și

degradările.

De asemenea, precizează

faptul că potrivit Deciziei Tribunalului rem nr. 2182 din 03 octombrie 1973, în

caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze

numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru

rest cauza intrând în puterea lucrului judecat, prin urmare în cauza de față trebuie

observat faptul că atât în fond, cât și în apelul și recursul care au făcut obiectul

Dosarelor nr. 1575/2003, 4647/2003 și 9672/2003, reclamanta a solicitat doar restituirea

în natură a imobilului, iar după ce cauza a fost trimisă spre rejudecare, reclamanta

și-a extins acțiunea solicitând și obligarea la plata contravalorii degradărilor

produse imobilului, din culpa deținătorului, solicitându-se în acest sens efectuarea

unei expertize tehnice de specialitate și construcții.

Potrivit art. 132,

alin. (1) C. proc. civ. până la prima zi de înfățișare instanța poate da reclamantului

un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a depune dovezi,

ori în cazul de față reclamanta intimată și-a completat cererea doar în rejudecare,

însă Tribunalul Hunedoara nu a ținut seama de prevederile legale, ba mai mult i-a

și admis acțiunea așa cum a fost precizată doar în rejudecare.

Tribunalul Suprem prin

decizia nr. 691/1960 stabilea că „Modificarea unei acțiuni poate avea loc numai

în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată, iar nu și înaintea instanței

de trimitere.

Ținând seama de toate

aspectele mai sus invocate solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție ca prin

hotărârea ce o va pronunța să modifice decizia atacată în sensul de a nu mai fi

obligat Consiliului Local al Comunei Z. la plata sumei de 94.219,723 RON reprezentând

„prețul tehnic al lucrărilor de refacerea construcțiilor”.

În drept, își întemeiază

susținerile pe prevederile Legii nr. 10/2001, publicată cu modificările și completările

ulterioare, ale Hotărârii Guvernului României nr. 498/2003, Hotărârii Guvernului

nr. 250/2007, precum și ale art. 299, și 304 pct. 9 din C.  proc. civ.

Recursul este nefondat.

Referitor la critica privind

nelegala extindere a acțiunii de către reclamantă în al doilea ciclu procesual,

cu capătul de cerere referitor la despăgubiri, respectiv încălcarea disp. art. 132

alin. (1) C. proc. civ., iinstanța de recurs reține că acest aspect a fost tranșat

prin decizia de casare nr. 2187 din 14 aprilie 2007 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru

a se stabili cuantumul despăgubirilor datorate de recurentul pârât reclamantei.

Totodată prin aceeași

decizie de casare s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pârâtul recurent are

calitate de unitate deținătoare a imobilului în litigiu în sensul prevederilor Legii

nr. 10/2001.

Ca urmare întrucât instanța

de recurs a dezlegat cele două probleme de drept, în rapoart de dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., aceste dezlegări sunt obligatorii după casare pentru instanțele

care rejudecă cauza, iar problemele dezlegate nu mai pot fi repuse în discuție de

către părți și nu mai pot face obiectul analizei instanței de judecată.

Pe fondul cauzei este

nefondată critica recurentului referitoare la faptul că nu are obligația de plată

a despăgubirilor solicitate de reclamantă, întrucât disp. art. 41 din Legea nr.

10/2001 prevăd expres că despăgubirile și degradările cauzate imobilelor care fac

obiectul legii după intrarea sa în vigoare și pănâ în momentul predării efective

persoanei îndreptățite cad în sarcina deținătorului imobilului.

Chiar dacă recurentul

pârăt a intrat în posesia imobilului restituit reclamantei, în anul 2003 conform

protocolului de predare primire încheiat cu dispensarul local în 30 iunie 2003,

iar expertul nu a putut delimita degradările produse imobilului înainte de 2001

și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, îi incumbă obligația de plată reglementată

de art. 41 din lege, întrucât acesta a dispus de imobil și anterior preluării.

Motivul de recurs ce vizează

critica hotărârii recurate cu privire la aprecierea probatorului administrat în

cauză, nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie ce nu poate face

obiectul analizei instanței de recurs întrucât nu se circumscrie nici unuia din

motivele de casare sau modificare prev. de art. 304 C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente

Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. împotriva deciziei

nr. 202/A din 10 decembrie

2009 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2011.