ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2483/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1.Obiectul acțiunii. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanții T.J. și T.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea autorității pârâte la numirea unui evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru imobilele-terenuri evidențiate în Hotărârea nr. 205/Alba-Iulia/913-915 din data de 30 martie 2010 emisă de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, precum și emiterea în favoarea reclamanților a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin hotărârea nr. 205/Alba-Iulia/913-915 din 30 martie 2010 s-a dispus reconstituirea dreptului lor de proprietate prin acordarea de despăgubiri asupra unor bunuri imobile proprietatea antecesorilor lor și deși hotărârea a fost transmisă către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la data de 15 iulie 2010, dosarul a fost ulterior restituit Comisiei locale pentru completarea cu alte înscrisuri. 2.Hotărârea Curții de apel. Prin sentința nr. 392 din 30 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de reclamanții T.J.

și T.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta să numească un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru imobilele terenuri evidențiate în Hotărârea nr. 205/Alba Iulia/913-915 din data de 30 martie 2010 emisă de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. Totodată, Curtea de apel a obligat pârâta să emită pentru reclamanți decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilele terenuri evidențiate în Hotărârea nr. 205/Alba Iulia/913-915, ținând cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, precum și la cheltuieli de judecată în sumă de 1.633,68 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că pârâta, prin returnarea dosarelor reclamanților cu motivarea că pentru terenurile ocupate cu construcții la data preluării nu se acordă despăgubiri, a încălcat prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției Europene privind Drepturile Omului, reclamanții fiind lezați în dreptul lor de a încasa despăgubiri pentru imobilul revendicat, prin refuzul nejustificat al autorității pârâte de a le soluționa cererea într-un termen rezonabil. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că, deși reclamanții sunt îndreptățiți în a avea o speranță legitimă la obținerea unei indemnizații, interesul lor patrimonial suficient de important și recunoscut pentru a constitui un bun aflat sub protecția instituită de art. 1 din protocolul nr. 1, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii lor, autoritatea administrativă încalcă reclamanților dreptul la respectarea bunurilor lor.

Judecătorul fondului a reținut că prin emiterea actului administrativ atipic, refuzul, pe ideea dreptului de apreciere, este încălcat dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, în sensul definit de art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției. În fine, prima instanță a constatat referitor la lipsa documentelor din dosarul reclamanților ce ar fi împiedicat desfășurarea procedurii, că cererea de completare a documentației este datată cu data de 05 aprilie 2011, deci în timpul judecării cauzei, existând astfel temerea că acest demers a fost justificat, în principal, de faptul acționării în judecată a pârâtei. 3. Recursul declarat de pârât. Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs de Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 299 și 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât susține că instanța de fond a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consacră rolul activ al judecătorului și astfel nu a analizat în mod complet situația de fapt cu privire la dosarul reclamanților, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a principiilor etape care trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 insistând asupra faptului că dosarele privind despăgubirile care se cuvin foștilor proprietari, moștenitorilor acestora trebuie să conțină întreaga documentație care a stat la baza validării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate.

În opinia recurentului-pârât terenurile având categoria de folosință curți-construcții fac obiectul Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nu obiectul legilor fondului funciar, iar acordarea de despăgubiri în temeiul legilor fundului funciar pentru terenurile intravilane care nu pot fi restituite în natură este posibilă doar atunci când acestea au avut la data deposedării sau au în prezent categoria de folosință agricolă sau forestieră. Pentru terenurile intravilane care nu au avut și nu au categoria de folosință agricolă, apreciază că nu pot fi acordate măsuri compensatorii în baza legilor din domeniul restituii proprietății funciare.

În aceste condiții arată că dosarele de acordare a despăgubirilor au fost date retur Comisiei Județene de fond funciar Alba în vederea completării și întocmirii acestora conform prevederilor legale în materia fondului funciar prin procesul-verbal cu nr. 2422/ SCFF din 07 aprilie 2011, neputându-se reține un refuz de soluționare a cererii reclamanților atâta timp cât neparcurgerea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, prevăzută de lege are la bază motive temeinic justificate. 4.Apărările intimaților-reclamanți. Intimații-reclamanții T.J. și T.D. au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, incistând asupra netemeiniciei motivelor de recurs în care se omite un aspect esențial în privința suprafeței de teren pentru care sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri, respectiv faptul că această problemă a fost tranșată irevocabil prin hotărâre judecătorească, făcând trimitere în acest sens la sentința civilă nr. 3809 din 11 noiembrie 2009 a Judecătoriei Alba Iulia rămasă irevocabilă prin nerecurare. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurent și a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumentele de fapt și de drept relevante. Acțiunea reclamanților are ca temei refuzul pretins nejustificat de efectuare a unei operațiuni administrative premergătoare deciziei reprezentând titlu de despăgubire, precum și parcurgerea procedurii administrative reglementate de titlul VII din Legea nr. 247/2005. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 și constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

În cauza de față, Înalta Curte a constatat că dosarul reclamaților a fost înregistrat la pârât la data de 21 octombrie 2010 având la bază Hotărârea emisă de Comisia locală de fond funciar Alba Iulia, împotriva căreia s-a formulat plângere respinsă irevocabil prin sentința civilă nr. 3809 din 1 noiembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în dosar.

În conformitate cu dispozițiile din titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.

nr. 81/2007 care include în cuprinsul titlului VII din Legea nr. 247/2005, capitolul V, secțiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”. În aceste condiții, verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamanților se privește ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă. Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtei manifestându-și stăruința în soluționarea cererilor, însă solicitarea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulate de reclamanți indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută. Înalta Curte nu poate reține apărarea autorități recurente, reluată ca o critică în recurs privind natura și suprafața de teren la care sunt îndreptățiți recurenții-reclamanți, întrucât hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost cenzurată prin hotărâre judecătorească menținută în căile legale de atac și mai mult autoritatea pârâtă nu are competența legală de a exercita controlul asupra dispozițiilor comisiei prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.

Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor verifică numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Mai mult motivul de recurs care se referă la faptul că o parte dintre terenurile pentru care s-au acordat despăgubiri au categoria de folosință „curți-construcții” și nu au avut (și nu au nici în prezent) categoria de folosință agricolă și forestieră, nu poate fi reținut în raport de actele existente la dosar și Hotărârile comisiei de fond funciar în care se indică doar categoria e folosință pe care o are în prezent imobilele, care au fost inițial cooperativizate și al căror regim juridic a suferit în timp schimbări fără a afecta dreptul reclamanților la reconstituire.

În cuprinsul întâmpinării, intimații-reclamanți fac trimitere la dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 care stipulează că „Foștii proprietari vor fi compensați cu o suprafață de teren echivalentă în intravilan sau în lipsă, în extravilan, acceptată de ei, iar dacă nu mai există teren, se vor acorda despăgubiri”, ca un argument în plus că sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri așa cum s-a reținut prin Hotărârea Comisiei locale de fond funciar. În acest sens nu se mai poate reține încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului care nu poate înlocui dreptul de dispoziție al părților, posibilitatea acestora de a propune probe în apărare.

În cauză judecătorul fondului a apreciat că reclamanții au utilizat posibilitățile oferite de normele interne pentru realizarea dreptului lor, fiind îndreptați în a avea o speranță legitimă la obținerea unei indemnizații iar prin nesoluționarea cererii de autoritatea pârâtă într-un termen rezonabil se încalcă dreptul la respectarea bunurilor lor, apreciind astfel că refuzul de parcurgere a procedurii administrative, este nejustificat, nefiind necesară administrarea altor probe în acest sens. Aceste elemente constituie argumente pentru păstrarea sentinței fondului sub aspectul obligării Comisiei la continuarea procedurii administrative prin desemnarea evaluatorului și emiterea actului administrativ reprezentând titlu de despăgubire în temeiul titlului VII din Legea nr. 247/2005.

2.Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin .(1) din Legea nr. 554/2004 s-a respins recursul de față, ca nefondat. În temeiul art. 274 alin .(1) C. proc. civ. recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimaților – reclamanți cheltuieli de judecată în cuantum de 2.160 lei, constând în onorariu de avocat, conform chitanței aflate la fila 61 a dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 392 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimaților-reclamanți T.J. și T.D. suma de 2.160 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2012.