ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2483/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul acțiunii.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj,

reclamanții T.J. și T.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea autorității

pârâte la numirea unui evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de

specialitate în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru

imobilele-terenuri evidențiate în Hotărârea nr. 205/Alba-Iulia/913-915 din data

de 30 martie 2010 emisă de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor, precum și emiterea în favoarea

reclamanților a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că prin hotărârea nr. 205/Alba-Iulia/913-915 din 30 martie 2010 s-a

dispus reconstituirea dreptului lor de proprietate prin acordarea de

despăgubiri asupra unor bunuri imobile proprietatea antecesorilor lor și deși

hotărârea a fost transmisă către Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților la data de 15 iulie 2010, dosarul a fost ulterior restituit

Comisiei locale pentru completarea cu alte înscrisuri.

2.Hotărârea Curții de apel.

Prin sentința nr. 392 din 30 iunie

2011, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de reclamanții T.J. și T.D.,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și a obligat pârâta să numească un evaluator autorizat care să

efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului

despăgubirilor cuvenite pentru imobilele terenuri evidențiate în Hotărârea nr. 205/Alba

Iulia/913-915 din data de 30 martie 2010 emisă de Comisia Județeană pentru

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Totodată, Curtea de apel a obligat pârâta

să emită pentru reclamanți decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru

imobilele terenuri evidențiate în Hotărârea nr. 205/Alba Iulia/913-915, ținând

cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, precum și la cheltuieli

de judecată în sumă de 1.633,68 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că pârâta, prin returnarea dosarelor

reclamanților cu motivarea că pentru terenurile ocupate cu construcții la data

preluării nu se acordă despăgubiri, a încălcat prevederile art. 1 din protocolul

nr. 1 al Convenției Europene privind Drepturile Omului, reclamanții fiind

lezați în dreptul lor de a încasa despăgubiri pentru imobilul revendicat, prin

refuzul nejustificat al autorității pârâte de a le soluționa cererea într-un

termen rezonabil.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că, deși reclamanții sunt îndreptățiți în a avea o speranță

legitimă la obținerea unei indemnizații, interesul lor patrimonial suficient de

important și recunoscut pentru a constitui un bun aflat sub protecția

instituită de art. 1 din protocolul nr. 1, prin nesoluționarea într-un termen

rezonabil a cererii lor, autoritatea administrativă încalcă reclamanților

dreptul la respectarea bunurilor lor.

Judecătorul fondului a reținut că

prin emiterea actului administrativ atipic, refuzul, pe ideea dreptului de

apreciere, este încălcat dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, în

sensul definit de art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției.

În fine, prima instanță a constatat

referitor la lipsa documentelor din dosarul reclamanților ce ar fi împiedicat

desfășurarea procedurii, că cererea de completare a documentației este datată

cu data de 05 aprilie 2011, deci în timpul judecării cauzei, existând astfel

temerea că acest demers a fost justificat, în principal, de faptul acționării

în judecată a pârâtei.

Împotriva sentinței Curții de apel a

declarat recurs de Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art.

299 și 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât

susține că instanța de fond a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. care consacră rolul activ al judecătorului și astfel nu a

analizat în mod complet situația de fapt cu privire la dosarul reclamanților,

pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a principiilor etape

care trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative prevăzute de titlul VII

din Legea nr. 247/2005 insistând asupra faptului că dosarele privind despăgubirile

care se cuvin foștilor proprietari, moștenitorilor acestora trebuie să conțină

întreaga documentație care a stat la baza validării cererii de reconstituire a

dreptului de proprietate.

În opinia recurentului-pârât

terenurile având categoria de folosință curți-construcții fac obiectul Legii nr.

10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nu obiectul legilor fondului

funciar, iar acordarea de despăgubiri în temeiul legilor fundului funciar

pentru terenurile intravilane care nu pot fi restituite în natură este posibilă

doar atunci când acestea au avut la data deposedării sau au în prezent

categoria de folosință agricolă sau forestieră.

Pentru terenurile intravilane care

nu au avut și nu au categoria de folosință agricolă, apreciază că nu pot fi

acordate măsuri compensatorii în baza legilor din domeniul restituii

proprietății funciare.

În aceste condiții arată că dosarele

de acordare a despăgubirilor au fost date retur Comisiei Județene de fond

funciar Alba în vederea completării și întocmirii acestora conform prevederilor

legale în materia fondului funciar prin procesul-verbal cu nr. 2422/ SCFF din 07

aprilie 2011, neputându-se reține un refuz de soluționare a cererii

reclamanților atâta timp cât neparcurgerea procedurii administrative de

acordare a despăgubirilor, prevăzută de lege are la bază motive temeinic

justificate.

4.Apărările intimaților-reclamanți.

Intimații-reclamanții T.J. și T.D.

au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. prin care au

solicitat respingerea recursului ca nefondat, incistând asupra netemeiniciei

motivelor de recurs în care se omite un aspect esențial în privința suprafeței

de teren pentru care sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri, respectiv

faptul că această problemă a fost tranșată irevocabil prin hotărâre

judecătorească, făcând trimitere în acest sens la sentința civilă nr. 3809 din 11

noiembrie 2009 a Judecătoriei Alba Iulia rămasă irevocabilă prin nerecurare.

II.Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului.

Examinând sentința recurată prin

prisma criticilor formulate de recurent și a prevederilor art. 3041 C. proc.

civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

1.Argumentele de fapt și de drept

relevante.

Acțiunea reclamanților are ca temei

refuzul pretins nejustificat de efectuare a unei operațiuni administrative

premergătoare deciziei reprezentând titlu de despăgubire, precum și parcurgerea

procedurii administrative reglementate de titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În conformitate cu dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a

soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a

voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Definiția excesului de putere este

dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 și constă în exercitarea

dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea

dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de

Constituție sau de lege.

În cauza de față, Înalta Curte a

constatat că dosarul reclamaților a fost înregistrat la pârât la data de 21

octombrie 2010 având la bază Hotărârea emisă de Comisia locală de fond funciar

Alba Iulia, împotriva căreia s-a formulat plângere respinsă irevocabil prin

sentința civilă nr. 3809 din 1 noiembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia

în dosar.

În conformitate cu dispozițiile din titlul

VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor

privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape

și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării

dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în

natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în

care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de

restituire în natură a fost respinsă dosarul va fi transmis evaluatorului sau

societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a

deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile

prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 care include în cuprinsul titlului VII

din Legea nr. 247/2005, capitolul V, secțiunea I intitulată „Valorificarea

titlurilor de despăgubire”.

În aceste condiții, verificând

actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de

rezolvare a cererii reclamanților se privește ca fiind nejustificat, cum în mod

corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea în contradictoriu cu

această pârâtă.

Înalta Curte a constatat că

reclamantul s-a adresat pârâtei manifestându-și stăruința în soluționarea

cererilor, însă solicitarea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care

este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea într-un termen

rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Or, din această perspectivă Înalta Curte

reține că nesoluționarea cererii formulate de reclamanți indiferent de

motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în

dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și

abuzurilor din legislația trecută.

Înalta Curte nu poate reține

apărarea autorități recurente, reluată ca o critică în recurs privind natura și

suprafața de teren la care sunt îndreptățiți recurenții-reclamanți, întrucât

hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost cenzurată

prin hotărâre judecătorească menținută în căile legale de atac și mai mult

autoritatea pârâtă nu are competența legală de a exercita controlul asupra

dispozițiilor comisiei prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.

Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea

nr. 247/2005 Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor

verifică numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.

Mai mult motivul de recurs care se

referă la faptul că o parte dintre terenurile pentru care s-au acordat

despăgubiri au categoria de folosință „curți-construcții” și nu au avut (și nu

au nici în prezent) categoria de folosință agricolă și forestieră, nu poate fi

reținut în raport de actele existente la dosar și Hotărârile comisiei de fond

funciar în care se indică doar categoria e folosință pe care o are în prezent

imobilele, care au fost inițial cooperativizate și al căror regim juridic a

suferit în timp schimbări fără a afecta dreptul reclamanților la reconstituire.

În cuprinsul întâmpinării,

intimații-reclamanți fac trimitere la dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr.

18/1991 care stipulează că „Foștii proprietari vor fi compensați cu o suprafață

de teren echivalentă în intravilan sau în lipsă, în extravilan, acceptată de

ei, iar dacă nu mai există teren, se vor acorda despăgubiri”, ca un argument în

plus că sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri așa cum s-a reținut prin

Hotărârea Comisiei locale de fond funciar.

În acest sens nu se mai poate reține

încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. privind rolul activ al

judecătorului care nu poate înlocui dreptul de dispoziție al părților,

posibilitatea acestora de a propune probe în apărare. În cauză judecătorul

fondului a apreciat că reclamanții au utilizat posibilitățile oferite de

normele interne pentru realizarea dreptului lor, fiind îndreptați în a avea o

speranță legitimă la obținerea unei indemnizații iar prin nesoluționarea

cererii de autoritatea pârâtă într-un termen rezonabil se încalcă dreptul la

respectarea bunurilor lor, apreciind astfel că refuzul de parcurgere a

procedurii administrative, este nejustificat, nefiind necesară administrarea

altor probe în acest sens.

Aceste elemente constituie argumente

pentru păstrarea sentinței fondului sub aspectul obligării Comisiei la

continuarea procedurii administrative prin desemnarea evaluatorului și emiterea

actului administrativ reprezentând titlu de despăgubire în temeiul titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

2.Temeiul legal al soluției instanței

de recurs.

Pentru considerentele expuse în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin .(1) din Legea nr. 554/2004

s-a respins recursul de față, ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin .(1) C.

proc. civ. recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimaților – reclamanți

cheltuieli de judecată în cuantum de 2.160 lei, constând în onorariu de avocat,

conform chitanței aflate la fila 61 a dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul

Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr.

392 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească

intimaților-reclamanți T.J. și T.D. suma de 2.160 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 mai 2012.