ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4364/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03 iulie

2009 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul S.I. a chemat în judecată Casa Județeană de

Pensii Sălaj solicitând anularea hotărârii nr. 5799 din mai 2009 a Comisiei pentru

aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000, ca nelegală și netemeinică, și, pe cale

de consecință, obligarea pârâtei la admiterea cererii reclamantului așa cum a fost

formulată și înaintată Casei Județene de Pensii Sălaj, respectiv recunoașterea calității

de refugiat pe motive etnice în perioada 1940-1944 și acordarea tuturor drepturilor

de care reclamantul ar beneficia în baza acestei calități.

În motivarea cererii sale,

reclamantul a arătat că este cetățean român, că înainte de anul 1940 a domiciliat

în comuna Chieșd, județul Sălaj, iar pe fondul persecuțiilor etnice intervenite

în perioada regimului instaurat începând cu 06 septembrie 1940, a fost strămutat

împreună cu familia în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv în municipiul

Ploiești, județul Prahova, unde a rămas până în 1944.

Prin hotărârea nr. 5799

din mai 2009, Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000 a respins

cererea reclamantului de recunoaștere a calității de persoană persecutată pe motive

entice și acordare a drepturilor aferente acestui statut.

Reclamantul a susținut

că hotărârea comisiei este neîntemeiată și nelegală, deoarece s-a interpretat greșit

starea de fapt, nu s-au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar și declarațiile

martorilor în dovedirea calității reclamantului de persecutat și nu s-a dat efect

unor dispoziții imperative de lege privind statutul persoanelor persecutate din

motive etnice.

Prin întâmpinarea formulată

la data de 24 iulie 2009, pârâta

Casa Județeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea

cererii reclamantului ca neîntemeiată.

Pârâta a susținut că reclamantul

nu a probat în mod convingător că ar fi fost persecutat din motive entice în perioada

1040-1944.

Prin sentința civilă

nr. 17 din data de 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului și a dispus anularea

hotărârii nr. 5799 din mai 2009, obligând pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj

să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 06 septembrie 1940-06

martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată

prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 01

aprilie 2009.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea a arătat că de prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază persoanele

cetățeni români care în perioada regimului instaurat cu începere de la 06

septembrie 1940 și până la 06 septembrie 1945 au avut de suferit persecuții din

motive etnice, respectiv au fost deportate în ghetouri și lagăre de concentrare

din străinătate, au fost private de libertate în locuri de detenție sau lagăre de

concentrare, au fost strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu, au făcut

parte din detașamente de muncă forțată, au fost supraviețuitoare a trenului morții,

sunt soțul sau soția unei persoane asasinate sau executate din motive etnice dacă

ulterior nu s-a recăsătorit.

Instanța de fond a apreciat

că în cauză sunt incidente aceste prevederi față de faptul că înscrisurile existente

la dosarul cauzei atestă strămutarea reclamantului împreună cu familia din localitatea

de domiciliu într-o altă localitate, urmare a persecuțiilor etnice instituite în

localitatea de domiciliu a acestuia.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj solicitând anularea ei pentru

motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele

de recurs, recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în care obiectul litigiului

vizează o indemnizație de până la 500 RON, iar reclamanta a făcut dovada cu martori

în privința încadrării sale în situația reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea

prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și art. 1191 alin. (1) C. civ., conform

cărora dovada actelor juridice al căror obiect depășește suma de 0,025 RON nu se

poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.

Recurenta-pârâtă mai susține

că în practica instanței supreme (decizia nr. 3738/2007) s-a reținut că drepturile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se

acordă persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub

autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului

român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de

război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuțiilor exercitate asupra

țiganilor și evreilor.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Înalta Curte reține că,

p

otrivit

art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a O.G.

nr. 105/1999

, aprobată și modificată prin

Legea

nr. 189/2000

, norme aprobate prin H.G.

nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la

art. 1 din O.G.

nr. 105/1999

, aprobată și modificată prin

Legea

nr. 189/2000

, cu modificările ulterioare,

se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției

etnice se poate face prin declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt

date în aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de

către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege”.

Potrivit dispozițiilor

sus-menționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin

actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de

martori în situația în care lipsesc actele oficiale.

De asemenea, în jurisprudența

Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează

ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice

reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești”

(Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

În aceste condiții, în

urma examinării dosarului de fond, Înalta Curte constată că prima instanță a realizat

o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale

incidente.

În mod legal Curtea de

Apel Cluj a avut în vedere la pronunțarea soluției declarațiile martorelor M.L.,

B.F. și T.M., ultimele două fiind audiate nemijlocit prin comisie rogatorie, pe

care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei și care au atestat

cu caracter unitar faptul că reclamantul împreună cu familia sa s-au refugiat în

perioada septembrie 1940-martie 1945 din localitatea de domiciliu (localitatea Chieșd,

județul Sălaj) în localitatea Ploiești, județul Prahova, din cauza persecuțiilor

din motive etnice, astfel că sunt neîntemeiate și criticile din recurs referitoare

la situația persoanelor care și-au schimbat domiciliul din alte motive.

Sub acest aspect, Înalta

Curte constată că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului

administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare.

Dispozițiile art. 1191

alin. (1) C. civ., a căror încălcare este invocată de recurenta-pârâtă, nu sunt

aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situației de

fapt a refugiului familiei reclamantului și a motivelor care au determinat refugiul,

iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispozițiilor respective.

Împrejurarea că, în alte

cauze, organele de cercetare penală au constatat săvârșirea unor infracțiuni de

fals în declarații de către personae care nu au nicio legătură cu intimatul-reclamant

sau martorii audiați în prezenta cauză, nu poate fi de natură a influența în vreun

fel aprecierea temeiniciei cererii intimatului-reclamant.

Criticile din recurs referitoare

la faptul că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată

sub administrația statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că,

prin decizia nr. 41/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care este ulterioară hotărârii invocate de recurenta-pârâtă, s-a stabilit, î

n aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

că „cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din

motive etnice de regimurile instaurate în perioada 06 septembrie 1940-06 martie

1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului

român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și indiferent

dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție

românească ori sub administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii

prevăzute de textul de lege mai sus menționat”.

În aceste condiții, față

de cele arătate mai sus și în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de către recurenta-pârâtă

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge r

ecursul formulat de Casa

Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile nr. 17 din data de 19 ianuarie

2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2010.