ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4364/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 03 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.I. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Sălaj solicitând anularea hotărârii nr. 5799 din mai 2009 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000, ca nelegală și netemeinică, și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la admiterea cererii reclamantului așa cum a fost formulată și înaintată Casei Județene de Pensii Sălaj, respectiv recunoașterea calității de refugiat pe motive etnice în perioada 1940-1944 și acordarea tuturor drepturilor de care reclamantul ar beneficia în baza acestei calități.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este cetățean român, că înainte de anul 1940 a domiciliat în comuna Chieșd, județul Sălaj, iar pe fondul persecuțiilor etnice intervenite în perioada regimului instaurat începând cu 06 septembrie 1940, a fost strămutat împreună cu familia în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv în municipiul Ploiești, județul Prahova, unde a rămas până în 1944. Prin hotărârea nr. 5799 din mai 2009, Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000 a respins cererea reclamantului de recunoaștere a calității de persoană persecutată pe motive entice și acordare a drepturilor aferente acestui statut.

Reclamantul a susținut că hotărârea comisiei este neîntemeiată și nelegală, deoarece s-a interpretat greșit starea de fapt, nu s-au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar și declarațiile martorilor în dovedirea calității reclamantului de persecutat și nu s-a dat efect unor dispoziții imperative de lege privind statutul persoanelor persecutate din motive etnice. Prin întâmpinarea formulată la data de 24 iulie 2009, pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată. Pârâta a susținut că reclamantul nu a probat în mod convingător că ar fi fost persecutat din motive entice în perioada 1040-1944.

Prin sentința civilă nr. 17 din data de 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului și a dispus anularea hotărârii nr. 5799 din mai 2009, obligând pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 01 aprilie 2009. Pentru a hotărî astfel, Curtea a arătat că de prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază persoanele cetățeni români care în perioada regimului instaurat cu începere de la 06 septembrie 1940 și până la 06 septembrie 1945 au avut de suferit persecuții din motive etnice, respectiv au fost deportate în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate, au fost private de libertate în locuri de detenție sau lagăre de concentrare, au fost strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu, au făcut parte din detașamente de muncă forțată, au fost supraviețuitoare a trenului morții, sunt soțul sau soția unei persoane asasinate sau executate din motive etnice dacă ulterior nu s-a recăsătorit.

Instanța de fond a apreciat că în cauză sunt incidente aceste prevederi față de faptul că înscrisurile existente la dosarul cauzei atestă strămutarea reclamantului împreună cu familia din localitatea de domiciliu într-o altă localitate, urmare a persecuțiilor etnice instituite în localitatea de domiciliu a acestuia. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj solicitând anularea ei pentru motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. În esență, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizație de până la 500 RON, iar reclamanta a făcut dovada cu martori în privința încadrării sale în situația reglementată de O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și art. 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depășește suma de 0,025 RON nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Recurenta-pârâtă mai susține că în practica instanței supreme (decizia nr. 3738/2007) s-a reținut că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuțiilor exercitate asupra țiganilor și evreilor.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Înalta Curte reține că, p otrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999 , aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 , norme aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999 , aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 , cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.” Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”. Potrivit dispozițiilor sus-menționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești” (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005). În aceste condiții, în urma examinării dosarului de fond, Înalta Curte constată că prima instanță a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente. În mod legal Curtea de Apel Cluj a avut în vedere la pronunțarea soluției declarațiile martorelor M.L., B.F.

și T.M., ultimele două fiind audiate nemijlocit prin comisie rogatorie, pe care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei și care au atestat cu caracter unitar faptul că reclamantul împreună cu familia sa s-au refugiat în perioada septembrie 1940-martie 1945 din localitatea de domiciliu (localitatea Chieșd, județul Sălaj) în localitatea Ploiești, județul Prahova, din cauza persecuțiilor din motive etnice, astfel că sunt neîntemeiate și criticile din recurs referitoare la situația persoanelor care și-au schimbat domiciliul din alte motive. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ., a căror încălcare este invocată de recurenta-pârâtă, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situației de fapt a refugiului familiei reclamantului și a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispozițiilor respective. Împrejurarea că, în alte cauze, organele de cercetare penală au constatat săvârșirea unor infracțiuni de fals în declarații de către personae care nu au nicio legătură cu intimatul-reclamant sau martorii audiați în prezenta cauză, nu poate fi de natură a influența în vreun fel aprecierea temeiniciei cererii intimatului-reclamant.

Criticile din recurs referitoare la faptul că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin decizia nr. 41/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este ulterioară hotărârii invocate de recurenta-pârâtă, s-a stabilit, î n aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, că „cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menționat”. În aceste condiții, față de cele arătate mai sus și în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de către recurenta-pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge r ecursul formulat de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile nr. 17 din data de 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.