ÎCCJ, Secția penală

Asupra

conflictului de competență de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 22 din data de 25 ianuarie 2011, Tribunalul Dâmbovița, secția penală,

a declinat în favoarea Curții de Apel Ploiești competența de soluționare a

cererii având ca obiect „contestație în anulare" formulată de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, intimat-condamnat fiind I.V.C.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas

în sarcina statului, suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu condamnatului, urmând a fi avansată din fondurile

Ministerului Justiției.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin cererea înregistrată la

Tribunalul Dâmbovița sub nr. 5711/120/2010 la data de 11 noiembrie 2010,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a formulat contestație în anulare

împotriva sentințelor penale nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunțată de

către Tribunalul București, secția I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 și nr. 224

din 29 iunie 2010 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 3803,1/120/2009,

privind pe condamnatul I.V.C., solicitând admiterea acesteia și anularea

sentinței penale nr. 224 din29 iunie 2010, pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița,

precum și a mandatului de executare nr.491/2010 emis de aceeași instanță.

În motivarea

cererii s-a arătat că prin sentința penală nr. 224 din 29 iunie 2010 Tribunalul

Dâmbovița a admis cererea de contopire pedepse formulată de către condamnatul I.V.C.

cu privire la sentințele penale nr. 1218 din 19 august2003 a Judecătoriei Sectorului

VI

București și nr. 1125 din 21 noiembrie 2002 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, dispunând executarea pedepsei

rezultante de 15 ani închisoare. A fost emis mandatul de executare a pedepsei

închisorii nr. 491 din 09 septembrie 2010 pentru pedeapsa de 15 ani închisoare.

S-a mai arătat

că prin adresa nr. Y/44095/PMDB/B din 14 iulie 2010 Penitenciarul Mărgineni a

comunicat că aceleași sentințe au mai fost contopite anterior prin sentința

penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția I-a penală,

aplicându-se pedeapsa rezultantă de 15 ani, la care a fost adăugat un spor de

doi ani, condamnatul urmând să execute o pedeapsă de 17 ani închisoare. A fost

emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1691/2005, condamnatul aflându-se

în executarea acestuia.

În aceste

condiții, s-a apreciat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița că

în cauză există situația prev. de

disp.

art. 386

lit. d) C. proc. pen., hotărârea Tribunalului Dâmbovița

nr. 224 din 29 iunie 2010 fiind dată cu încălcarea autorității de lucru

judecat.

S-a solicitat

admiterea contestației și anularea ultimei hotărâri și a mandatului de

executare a pedepsei închisorii emis în temeiul acesteia.

Din analiza

sentințelor penale care au fost atașate la dosarul cauzei, instanța a constatat

că prin sentința penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunțată de către

Tribunalul București, secția I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 au fost

contopite pedepsele aplicate condamnatului I.V.C. prin sentințele penale nr.

1218 din 19 august2003 a Judecătoriei Sectorului

VI

București,

rămasă definitivă prin decizia penală nr. 61 din 14 ianuarie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și nr. 1125 din 21 noiembrie 2002

a Tribunalului București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia

nr. 1678 din 25 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

instanța dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani

închisoare, care a fost sporită cu 2 ani, în final condamnatul urmând să

execute pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare, fiind emis mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 1691 din 29 noiembrie 2005.

Prin sentința

penală nr. 224 din 29 iunie 2010 Tribunalul Dâmbovița a admis cererea de

contopire formulată de către condamnatul I.V.C. cu privire la aceleași sentințe

ce fuseseră contopite și de către Tribunalul București, secția I-a penală, prin

sentința penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005, rămasă definitivă prin decizia

penală nr. 2585 din 19 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dispunând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, fiind

emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 491/2010 din 09 septembrie

2010.

Din referatul

întocmit de către Compartimentul Executări Penale din cadrul Tribunalului

Dâmbovița a rezultat că sentința penală nr. 224 din 29 iunie 2010 pronunțată de

către Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 3803,1/120/2009 a rămas definitivă

prin decizia penală nr. 871 din 08 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, prin care s-a luat act de retragerea recursului declarat de către

condamnat.

Constatând că

prin cele două sentințe penale rămase definitive a fost admisă aceeași cerere

de contopire formulată de petentul-condamnat I.V.C. cu privire la aceleași

pedepse, tribunalul a apreciat că este incident cazul prevăzut de disp. art. 386

lit. d) C. proc. pen. și că instanța competentă să se pronunțe asupra

contestației în anulare, conform disp. art. 389 alin. (2) C. proc. pen., este

Curtea de Apel Ploiești, întrucât, potrivit mențiunilor înscrise pe copia

sentinței penale nr. 224 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, instanța

la care a rămas definitivă ultima hotărâre de contopire este Curtea de Apel

Ploiești.

Ulterior, prin

decizia penală nr. 475 din 11 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr.

115/42/2011, a fost declinată competența de soluționare a contestației

formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița în favoarea

Tribunalului Dâmbovița.

In baza art.

43 C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție cu

soluționarea conflictului negativ de competență.

Procedându-se

la analiza referitoare la natura juridică a cererii introduse de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Dâmbovița, Curtea de Apel Ploiești a reținut că în cauză nu

ne aflăm în prezența unei contestații în anulare, deoarece cazul prevăzut de

art. 386 lit. d) C. proc. pen. se referă la hotărâri prin care să se fi

soluționat fondul cauzei, aspect care rezultă din interpretarea literală, dar

și din interpretarea teleologică a textului respectiv, în speță fiind vorba

despre intervenirea unui incident ivit în cursul executării.

Prin urmare,

s-a apreciat că ne aflăm în prezența cazului prevăzut de art. 461 alin. (1)

lit. d) teza a II-a C. proc. pen., contestația la executare fiind de competența

instanței prevăzute de art. 460 alin. (6) din același cod, respectiv Tribunalul

Dâmbovița, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, examinând conflictul negativ de competență, în

conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. (7) C. proc. pen., constată

următoarele:

Prin sentința

penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunțată de către Tribunalul București,

secția I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 au fost contopite pedepsele

aplicate condamnatului I.V.C. prin sentințele penale nr. 1218 din 19 august2003

a Judecătoriei Sectorului

VI

București, rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 61 din 14 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, și nr. 1125 din 21 noiembrie 2002 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia

nr. 1678 din 25 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

instanța dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani

închisoare, care a fost sporită cu 2 ani, în final condamnatul urmând să

execute pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare, fiind emis mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 1691 din 29 noiembrie 2005.

Prin sentința

penală nr. 224 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin

decizia penală nr. 871 din 08 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, s-a admis cererea de contopire formulată de către condamnatul I.V.C.

cu privire la aceleași sentințe ce fuseseră contopite și de către Tribunalul București,

secția I-a penală, prin sentința penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005, rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 2585 din 19 aprilie 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de

15 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.

491/2010 din 09 septembrie 2010.

Ca atare, prin

cele două sentințe penale rămase definitive a fost admisă aceeași cerere de

contopire formulată de petentul condamnat I.V.C. cu privire la aceleași

pedepse.

Înalta Curte

reține, însă, că această situație nu cade sub incidența dispozițiilor art. 386

lit. d) C. proc. pen., astfel cum a apreciat tribunalul, neaflându-ne în

situația în care împotriva persoanei condamnate s-ar fi pronunțat două hotărâri

definitive pentru aceeași faptă, în speță fiind vorba despre un incident ivit

în cursul executării, având în vedere împrejurarea că Tribunalul Dâmbovița a

pronunțat sentința penală nr. 224 din 29 iunie 2010 în timpul executării

sentinței penale nr. 1122 din 14 septembrie 2005, pronunțată de către

Tribunalul București, secția I-a penală, ambele hotărâri vizând contopirea

acelorași pedepse.

Astfel fiind,

în prezenta cauză se constată incidența dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. d)

teza a II-a C. proc. pen., cererea formulată de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița având natura juridică a unei contestații la executare, a

cărei soluționare, în conformitate cu dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc.

pen., cade în competența instanței prevăzute de art. 460 alin. (6) din același

cod, respectiv Tribunalul Dâmbovița, aceasta fiind instanța egală în grad

instanței de executare (Tribunalul București), în a cărei circumscripție se

află locul de deținere a condamnatului, respectiv Penitenciarul Mărgineni.

Pe cale de

consecință, în temeiul dispozițiilor art. 43 alin. (7) C. proc. pen., Înalta

Curte va stabili competența de soluționare a cauzei privind contestația la

executare formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița în favoarea

Tribunalului Dâmbovița, instanță căreia i se va trimite dosarul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei privind pe condamnatul I.V.C., în favoarea

Tribunalului Dâmbovița, instanță căreia i se va trimite dosarul.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 22 iunie 2011.