ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4704/2010

Asupra contestației în

anulare de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 59 din 13 ianuarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat de C.D.M. împotriva

sentinței civile nr. 71/F-CONT din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța investită cu soluționarea recursului declarat, a reținut că în

mod corect instanța de fond a constatat inadmisibilitatea acțiunii formulate de

reclamantul C.D.M. privind anularea ordinului din 31 martie 1998 de trecere în rezervă,

pentru considerente de ordin procedural prevăzute de art. 7 alin. (1) și art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de control judiciar

a reținut că în speță recurentul a cunoscut măsura trecerii sale în rezervă, cât

și temeiurile acesteia încă din anul 1997 când a avut loc Consiliul de Judecată

și a fost emis ordinul menționat, ordin ce a produs modificări esențiale în raporturile

sale de serviciu, dar nu a solicitat – la acea vreme – comunicarea actului.

S-a mai arătat în considerentele

deciziei atacate că atitudinea pasivă a reclamantului-recurent a rezultat și din

adresa de răspuns din 11 mai 2001 emisă de Ministerul Interne – U.M. București prin

care i se readuc la cunoștință petentului motivele trecerii sale în rezervă, astfel

că acesta nu poate susține că nu a avut cunoștință de conținutul actului atacat,

anterior datei de 11 decembrie 2008.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat contestație în anulare reclamantul C.D.M., fiind invocate dispozițiile

art. 318 C. proc. civ.

Contestatorul a criticat

decizia instanței de recurs, întrucât atât instanța de recurs, cât și instanța de

fond nu a sesizat faptul că în dosar se afla un memoriu adresat Ministerului Administrației

și Internelor din cuprinsul căruia reiese faptul că a solicitat anularea ordinului,

iar acest memoriu întrunește toate trăsăturile recursului ierarhic și/sau grațios.

O a doua eroare materială,

constă, în opinia contestatorului, în faptul că , în mod greșit instanța de recurs

a considerat ca fiind necesară procedura prealabilă în ceea ce privește acordarea

de despăgubiri, reprezentând prejudiciul moral cauzat, invocând în acest sens decizia

nr. 4260 din 29 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia

în cazul cererii de acordare de despăgubiri nu sunt aplicabile prevederile art.

7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casație

și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate în raport cu decizia

atacată și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare

ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate

fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 318 din acest cod, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare”.

Noțiunea de „greșeală

materială” folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată

altfel decât în sensul textului legal.

„Greșelile materiale”,

conform art. 318 C. proc. civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire la

aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de

fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele

sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Înalta Curte constată

că în cauza de față, contestatorul nu invocă o greșeală materială, adică o eroare

evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci critică modul

în care instanța a dezlegat problema lipsei procedurii plângerii prealabile.

Verificarea unei greșeli

materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea

probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu

pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ

prevăzute de lege, pentru că nu s-a urmărit astfel, să se pună la dispoziția părților

calea recursului la recurs.

Ori, susținând că instanța

de recurs nu a apreciat memoriul adresat Ministerului Administrației și Internelor

ca fiind un recurs grațios, contestatorul invocă aspecte care țin de fondul cauzei,

de modul în care instanța de recurs a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate.

Verificând motivele indicate

de contestator, Înalta Curte constată că toate vizează presupuse greșeli de judecată,

autorul lor solicitând, în realitate, reevaluarea, rejudecarea recursului ca efect

al admiterii unui „recurs la recurs”.

În același sens este și

jurisprudența C.E.D.O., care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului

judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative,

care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri

judiciare (cauzele Mitrea c. România și Stanca Popescu c. România), ceea ce nu este

cazul în speță.

În baza art. 320 C. proc.

civ., văzând că motivele invocate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 317-318

C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de C.D.M. împotriva deciziei nr. 59 din 13 ianuarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2010.