ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3086/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3086/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1339 din 22 octombrie 2007, pronunțată în

dosarul nr.

9003/3/LM/2007,

Tribunalul București a dispus declinarea competenței materiale

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având în

vedere dispozițiile art. 80 și art. 106 din Legea nr. 188/1999.

S-a reținut și faptul că prin cererea înregistrată la data de 13 martie

2007 pe rolul

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale,

reclamantul M.B.D. a

solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Serviciul

de Protecție și Pază, obligarea pârâtului la reluarea în evidență militară cu

gradul avut anterior, respectiv la data trecerii

în rezervă, să se dispună ca timpul cât

a fost trecut în rezervă să se

includă în calculul stagiului de grad, precum și obligarea instituției la plata

salariului de la data trecerii în rezervă până la data

reluării în evidență și la plata sumei de 7000 Euro despăgubiri morale.

În motivarea

acțiunii reclamantul a arătat că în perioada 15 aprilie 2004 -

17 august 2004 a fost subofițer activ în cadrul

pârâtului, ulterior fiind trecut în rezervă

în urma unui incident petrecut între un fost coleg de serviciu C.T. și

numitul

P.Ș.

S-a mai arătat

că incidentul minor a degenerat, ca urmare a presiunii

mediatice, iar Consiliul de judecată al S.P.P. a propus trecerea sa în

rezervă pentru abateri grave de la prevederile Regulamentelor disciplinei

militare. Consideră că soluția consiliului de judecată este neîntemeiată, iar

trecerea sa în rezervă abuzivă.

A

mai susținut reclamantul că potrivit sentinței penale nr. 240 din 2 februarie

2006

pronunțată de Judecătoria

Medgidia, irevocabilă prin decizia penală nr.

544/P

din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel Constanța, a fost achitat pentru

săvârșirea

infracțiunilor de lovire sau alte violențe și ultraj contra

bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice.

La data de 22 mai

2008 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat

excepțiile tardivității formulării acțiunii și a lipsei calității

procesuale pasive și a

depus actele

privind măsura trecerii în rezervă a reclamantului.

La 11 iunie 2008

reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat anularea Ordinului de

trecere în rezervă nr. 114 din 16 august 2004 emis de Directorul S.P.P.

La

data de 26 iunie 2007 reclamantul printr-o altă cerere înregistrată sub dosar

nr. 23842/3/2007 Tribunalul București, secția

a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a solicitat anularea

aceluiași ordin. Și această cerere a fost

declinată

spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios

administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 10 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a

contencios

administrativ și fiscal, a dispus conexarea dosarului nr. 23842/3/2007 la

dosarul nr. 9003/3/2007.

Prin sentința

civilă nr. 2327 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității

formulării acțiunii invocată de pârâtă și a respins acțiunea principală

astfel cum a fost completată și precizată și pe

cea conexă ca tardiv formulate.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că, deși reclamantul

a solicitat

anularea ordinului

de trecere în rezervă nr. DP 114 din 16 august 2004 prima dată prin

cererea completatoare din 11 iunie 2008 și pe

cale separată la 26 iunie 2007, acesta

este

capătul principal al cererii de chemare în judecată, celelalte având caracterul

unor cereri accesorii cererii

principale, situație dovedită chiar de motivarea acțiunii

introductive

din 13 martie 2007.

Pe aspectul tardivității a constatat prima instanță că Ordinul

contestat a fost

emis la data de

16 august 2004, reclamantul luând cunoștință de măsura trecerii în

rezervă la data de 17 august 2004, potrivit

afirmațiilor făcute de acesta în fața instanței.

S-a mai reținut că la data formulării cererilor de anulare a ordinului,

art. 11

alin. (2) din Legea nr.

554/2004 prevedea că „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ

unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul

prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de

la data emiterii actului", adică, în

speță, reclamantul putea solicita anularea ordinului de trecere în

rezervă cel mai

târziu la data de 17

august 2005, după această dată cererea reclamantului fiind tardiv

formulată.

S-a reținut în final

că reclamantul nici nu putea invoca necunoașterea

ordinului atâta timp cât acesta a fost emis în baza unei hotărâri a

Consiliului de

judecată pe care nu a contestat-o, iar măsura a avut ca

efect încetarea raporturilor de serviciu cu instituția pârâtă.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M.B.D., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin

motivele de recurs recurentul-reclamant aduce, în esență, următoarele

critici sentinței recurate:

- Instanța a

încălcat principiul contradictorialității și dispozițiile art. 129

alin. (4) și (6) C. proc. civ., prin faptul că a

apreciat cererea privind anularea Ordinului nr. 114 din 16 august 2004 ca fiind

capătul de cerere principal, iar

această calificare nu a fost supusă

dezbaterilor.

- Se susține

că deși instanța a rămas în pronunțare cu privire la excepția tardivității

formulării acțiuni, a intrat și în judecarea fondului cauzei însă nu a

cercetat dacă fapta sa era de natură să determine

trecerea în rezervă.

-

Celelalte critici se subsumează celei potrivit

căreia în mod greșit prima instanță a apreciat ca fiind tardiv formulată

acțiunea reclamantului, întrucât nu a

stabilit

corect momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut de art. 11

alin.

(2) din Legea nr. 554/2004.

Se susține că în mod eronat curtea a reținut că a avut cunoștiință de

ordinul

contestat

la data de 17 august 2004, iar termenul maxim de introducere a acțiunii este

17 august 2005,

întrucât ordinul i-a fost comunicat, conform obligației ce revenea

pârâtului, în ședința din 28 mai 2007, iar de

măsura trecerii în rezervă a luat cunoștiintă din ziarul „ Adevărul" din

data de 13 august 2004.

Prin urmare,

data comunicării actului nu echivalează cu data luării la

cunoștiintă, astfel că nu poate fi reținută

tardivitatea acțiunii în raport de dispozițiile

art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. In raport de data comunicării

ordinului se

susține că acțiunea sa

referitoare la anularea acestuia nu este tardivă.

Se invocă și greșeli materiale strecurate în considerentele sentinței

recurate, în sensul că a fost menționată Legea nr. 544/2004, care nu este

incidență în cauză.

De

asemenea se precizează că declarația sa, reținută de instanță ca și probă

care atestă cunoașterea ordinului poartă data

de 17 august 2004 și nu 17 august 2008. Susține că aceasta nu poate fi

considerată ca o probă concludentă în ceea ce

privește

comunicarea ordinului contestat. Se arată că sunt eronate cele reținute de

prima instanță, în sensul că atât nota de

lichidare cât și hotărârea Consiliului de judecată fac dovada că recurentul

avea cunoștiintă de ordinul contestat, deoarece

acestea reprezintă doar deduceri ale instanței care nu dovedesc că a

avut cunoștiintă

despre conținutul ordinului de trecere în rezervă.

Intimatul

Serviciul de Protecție și Pază a formulat întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea

recursului ca nefondat, apreciind ca legală și temeinică sentința

recurată, întrucât termenul maxim de

formulare a acțiunii de anulare a ordinului

era

17 august 2005, iar acțiunea formulată la 13 martie 2007 este tardivă.

Înalta

Curte, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de

dispozițiile legale

incidente, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază

că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Motivul

de recurs întemeiat pe art. 304 pct .7 C. proc. civ.

nu poate fi reținut întrucât

din considerentele sentinței recurate rezultă că aceasta

cuprinde motivele pe care se

sprijină soluția pronunțată, nefiind sesizate motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea recurată cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261

alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la

motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Critica ce vizează greșita calificare a cererilor în cereri principale

și cereri

accesorii (conexe) nu poate

fi reținută.

Recurentul-reclamant a solicitat anularea ordinului de trecere în

rezervă nr.

DP

114 din 16 august 2004 emis de Serviciul de Protecție și Pază inițial la 11

iunie 2007 și

ulterior la 26 iunie 2007, prin cererea adresată Tribunalului București

și înregistrată

la nr. 23842/3/2007, secția conflicte de muncă și asigurării sociale,

menționând că

a luat cunoștiintă

de acest ordin la 28 mai 2007, odată cu comunicarea unor înscrisuri în cadrul

unui alt proces.

In mod corect

prima instanță a reținut că acesta este petitul principal al

cererii reclamantului, celelalte cereri având un

caracter accesoriu întrucât cererile

referitoare

la reluarea în evidența militară cu gradul avut anterior datei trecerii în

rezervă,

includerea în calculul stagiului în grad a timpului cât a fost trecut în

rezervă, obligarea pârâtului la plata salariului

de la data trecerii în rezervă și până la data luării în evidența pârâtului,

precum și obligarea la plata despăgubirilor morale, nu pot fi analizate decât

în contextul în care instanța de contencios administrativ se

pronunță cu privire la cererea de anulare a

ordinului de trecere în rezervă. Este o

legătură indisolubilă între cererea de anulare a ordinului și celelalte

solicitări ce

derivă din cererea

principală, astfel că acestea au caracter accesoriu față de cererea

care vizează anularea actului administrativ care

este cerere principală.

Mai

mult, în sprijinul acestor argumente vin și dispozițiile art. 8 alin. (1) și

art. 18 din Legea nr. 554/2004, din interpretarea cărora rezultă că obiectul

principal al unei

acțiuni în contencios administrativ îl constituie anularea actului

administrativ supus

judecății.

Instanța, ca urmare a conexării cauzei cu nr. 23842/3/2007 la dosarul

nr. 9003/3/2007, prin încheierea din 10 septembrie 2008, ce nu a fost recurată,

în mod corect a

procedat la soluționarea cauzei, atât cu privire la cererea principală

cât și la cea

conexă.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse

judecății", însă aceste dispoziții impun

instanței

să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a

fost

învestită și nu vizează ordinea de soluționare a acestora.

După

cum se constată, prima instanță s-a pronunțat atât cu privire la acțiunea

principală, completată și precizată, cât și

la cea conexă. De asemenea a fost respectat principiul contradictorialității,

fiind pusă în discuția părților excepția

tardivității

formulării cererii care vizează anularea ordinului de trecere în rezervă,

neincumbând instanței obligația de a pune în

dezbaterea părților calificarea cererii

privind anularea ordinului ca

fiind cerere principală.

Motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

este nefondat, fiind corectă soluția de respingere

a cererilor reclamantului ca

tardiv formulate, însă pentru

considerentele ce vor fi expuse.

Argumentele invocate în susținerea acestui motiv de recurs se

subsumează,

în

esență, problemei de drept care privește termenul de introducere a acțiunii de

anularea actului

administrativ menționat la instanța de contencios administrativ.

Cum

legalitatea actului se cenzurează în raport de prevederile legale în

vigoare la data emiterii sau adoptării lui, este

evident că vor fi avute în vedere în

ceea ce privește calcularea

termenului de introducere a acțiunii în anulare dispozițiile din actul normativ

incidente de la acel moment.

După cum se constată, actul administrativ atacat, transpus în Ordinul

nr. DP

114

din 16 august 2004 a fost emis sub imperiul Legii nr. 29/1990.

Acest

act normativ prevedea în art. 5 alineatul final că acțiunea în anulare a

unui act administrativ

nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării

actului administrativ a cărui anulare se

cere.

Actul atacat sub imperiul Legii nr. 80/1995 reprezenta secret de

serviciu, iar

părții i se comunica numai măsura dispusă împotriva căreia se putea

acționa în

judecată.

In fața

instanței de contencios administrativ se poate cere declasificarea actului în

scopul comunicării către partea interesată

Prevederile

legilor speciale derogau de la prevederile legii generale, respectiv Legea nr.

29/1990.

Din nota de lichidare din 17 august 2004 întocmită cu prilejul trecerii

în rezervă

cât și din declarația

din 17 august 2004 (filele 60-61 din dosar nr. 23842/3/2007)

rezultă că la această dată recurentul-reclamant

avea cunoștință de măsura trecerii în rezervă. Mai mult, prin cererea de

chemare în judecată, formulată la 13 martie 2007, ce

a format obiectul dosarului nr. 9003/3/2007 al

Tribunalului București, recurentul-

reclamant

susține că „la 12 august 2004 Consiliul de judecată al SPP a propus..., iar în

luna

august 2004 s-a dispus trecerea sa în rezervă".

In concluzie, este

necontestat faptul că recurentul-reclamant a avut cunoștință de măsura trecerii

în rezervă la 17 august 2004, aceasta producându-și efectele de la această

dată.

Prin

urmare, nu se poate susține că nu a putut cunoaște vătămarea ce i s-a

produs încă de la

momentul când i s-a comunicat că s-a luat împotriva sa măsura de

trecere în rezervă,

aceasta fiind și executată la acea dată, încetând raporturile de

serviciu dintre părți.

Având

în vedere cele reținute anterior, în raport de data comunicării măsurii -

17 august 2004, cererea

formulată în instanță în ceea ce privește anularea ordinului de trecere în

rezervă menționat la 11 iunie 2007 și la 26 iulie 2007, este tardivă.

De

fapt acțiunea reclamantului formulată inițial la 13 martie 2007 a fost generată

de faptul

că ulterior, ca urmare a unor sentințe penale acesta a fost achitat pentru

săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 180 alin. (2) și art. 321 C. pen.

Ori,

posibilitatea de repunere în discuție fără limită de timp a unor acte

administrative definitive, care și-au produs efectele, fiind și executate, este

contrară

principiului securității

raporturilor juridice menționat constant în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. cauza

Beian, cauza Brumărescu c.

României)

Referitor la criticile care vizează faptul că în considerentele

sentinței recurate este menționată Legea nr. 544/2004 cât și data de 17 august

2008 în loc de 17 august 2004,

instanța

de recurs apreciază că acestea sunt erori materiale, fără relevanță în

dezlegarea problemei de drept referitoare la

calcularea termenului de formulare a cererii de anulare a actului în raport de

care a fost soluționată cauza.

Avându-se în vedere considerentele expuse anterior, cât și dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 312 alin. (1) teza a II-a,

alin. (3) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.B.D., împotriva sentinței civile nr.

2327 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 4 iunie 2009.