ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3086/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1339 din 22 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 9003/3/LM/2007, Tribunalul București a dispus declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având în vedere dispozițiile art. 80 și art. 106 din Legea nr. 188/1999. S-a reținut și faptul că prin cererea înregistrată la data de 13 martie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul M.B.D.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază, obligarea pârâtului la reluarea în evidență militară cu gradul avut anterior, respectiv la data trecerii în rezervă, să se dispună ca timpul cât a fost trecut în rezervă să se includă în calculul stagiului de grad, precum și obligarea instituției la plata salariului de la data trecerii în rezervă până la data reluării în evidență și la plata sumei de 7000 Euro despăgubiri morale. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în perioada 15 aprilie 2004 - 17 august 2004 a fost subofițer activ în cadrul pârâtului, ulterior fiind trecut în rezervă în urma unui incident petrecut între un fost coleg de serviciu C.T. și numitul P.Ș.

S-a mai arătat că incidentul minor a degenerat, ca urmare a presiunii mediatice, iar Consiliul de judecată al S.P.P. a propus trecerea sa în rezervă pentru abateri grave de la prevederile Regulamentelor disciplinei militare. Consideră că soluția consiliului de judecată este neîntemeiată, iar trecerea sa în rezervă abuzivă. A mai susținut reclamantul că potrivit sentinței penale nr. 240 din 2 februarie 2006 pronunțată de Judecătoria Medgidia, irevocabilă prin decizia penală nr. 544/P din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel Constanța, a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violențe și ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice. La data de 22 mai 2008 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile tardivității formulării acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive și a depus actele privind măsura trecerii în rezervă a reclamantului.

La 11 iunie 2008 reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. 114 din 16 august 2004 emis de Directorul S.P.P. La data de 26 iunie 2007 reclamantul printr-o altă cerere înregistrată sub dosar nr. 23842/3/2007 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a solicitat anularea aceluiași ordin. Și această cerere a fost declinată spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin încheierea din 10 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus conexarea dosarului nr. 23842/3/2007 la dosarul nr. 9003/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 2327 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității formulării acțiunii invocată de pârâtă și a respins acțiunea principală astfel cum a fost completată și precizată și pe cea conexă ca tardiv formulate.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că, deși reclamantul a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă nr. DP 114 din 16 august 2004 prima dată prin cererea completatoare din 11 iunie 2008 și pe cale separată la 26 iunie 2007, acesta este capătul principal al cererii de chemare în judecată, celelalte având caracterul unor cereri accesorii cererii principale, situație dovedită chiar de motivarea acțiunii introductive din 13 martie 2007. Pe aspectul tardivității a constatat prima instanță că Ordinul contestat a fost emis la data de 16 august 2004, reclamantul luând cunoștință de măsura trecerii în rezervă la data de 17 august 2004, potrivit afirmațiilor făcute de acesta în fața instanței.

S-a mai reținut că la data formulării cererilor de anulare a ordinului, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevedea că „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului", adică, în speță, reclamantul putea solicita anularea ordinului de trecere în rezervă cel mai târziu la data de 17 august 2005, după această dată cererea reclamantului fiind tardiv formulată. S-a reținut în final că reclamantul nici nu putea invoca necunoașterea ordinului atâta timp cât acesta a fost emis în baza unei hotărâri a Consiliului de judecată pe care nu a contestat-o, iar măsura a avut ca efect încetarea raporturilor de serviciu cu instituția pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M.B.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs recurentul-reclamant aduce, în esență, următoarele critici sentinței recurate: - Instanța a încălcat principiul contradictorialității și dispozițiile art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., prin faptul că a apreciat cererea privind anularea Ordinului nr. 114 din 16 august 2004 ca fiind capătul de cerere principal, iar această calificare nu a fost supusă dezbaterilor. - Se susține că deși instanța a rămas în pronunțare cu privire la excepția tardivității formulării acțiuni, a intrat și în judecarea fondului cauzei însă nu a cercetat dacă fapta sa era de natură să determine trecerea în rezervă.

- Celelalte critici se subsumează celei potrivit căreia în mod greșit prima instanță a apreciat ca fiind tardiv formulată acțiunea reclamantului, întrucât nu a stabilit corect momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Se susține că în mod eronat curtea a reținut că a avut cunoștiință de ordinul contestat la data de 17 august 2004, iar termenul maxim de introducere a acțiunii este 17 august 2005, întrucât ordinul i-a fost comunicat, conform obligației ce revenea pârâtului, în ședința din 28 mai 2007, iar de măsura trecerii în rezervă a luat cunoștiintă din ziarul „ Adevărul" din data de 13 august 2004. Prin urmare, data comunicării actului nu echivalează cu data luării la cunoștiintă, astfel că nu poate fi reținută tardivitatea acțiunii în raport de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

In raport de data comunicării ordinului se susține că acțiunea sa referitoare la anularea acestuia nu este tardivă. Se invocă și greșeli materiale strecurate în considerentele sentinței recurate, în sensul că a fost menționată Legea nr. 544/2004, care nu este incidență în cauză. De asemenea se precizează că declarația sa, reținută de instanță ca și probă care atestă cunoașterea ordinului poartă data de 17 august 2004 și nu 17 august 2008. Susține că aceasta nu poate fi considerată ca o probă concludentă în ceea ce privește comunicarea ordinului contestat. Se arată că sunt eronate cele reținute de prima instanță, în sensul că atât nota de lichidare cât și hotărârea Consiliului de judecată fac dovada că recurentul avea cunoștiintă de ordinul contestat, deoarece acestea reprezintă doar deduceri ale instanței care nu dovedesc că a avut cunoștiintă despre conținutul ordinului de trecere în rezervă.

Intimatul Serviciul de Protecție și Pază a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală și temeinică sentința recurată, întrucât termenul maxim de formulare a acțiunii de anulare a ordinului era 17 august 2005, iar acțiunea formulată la 13 martie 2007 este tardivă. Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de dispozițiile legale incidente, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct .7 C. proc. civ. nu poate fi reținut întrucât din considerentele sentinței recurate rezultă că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină soluția pronunțată, nefiind sesizate motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea recurată cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. , Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat. Critica ce vizează greșita calificare a cererilor în cereri principale și cereri accesorii (conexe) nu poate fi reținută. Recurentul-reclamant a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă nr. DP 114 din 16 august 2004 emis de Serviciul de Protecție și Pază inițial la 11 iunie 2007 și ulterior la 26 iunie 2007, prin cererea adresată Tribunalului București și înregistrată la nr. 23842/3/2007, secția conflicte de muncă și asigurării sociale, menționând că a luat cunoștiintă de acest ordin la 28 mai 2007, odată cu comunicarea unor înscrisuri în cadrul unui alt proces.

In mod corect prima instanță a reținut că acesta este petitul principal al cererii reclamantului, celelalte cereri având un caracter accesoriu întrucât cererile referitoare la reluarea în evidența militară cu gradul avut anterior datei trecerii în rezervă, includerea în calculul stagiului în grad a timpului cât a fost trecut în rezervă, obligarea pârâtului la plata salariului de la data trecerii în rezervă și până la data luării în evidența pârâtului, precum și obligarea la plata despăgubirilor morale, nu pot fi analizate decât în contextul în care instanța de contencios administrativ se pronunță cu privire la cererea de anulare a ordinului de trecere în rezervă. Este o legătură indisolubilă între cererea de anulare a ordinului și celelalte solicitări ce derivă din cererea principală, astfel că acestea au caracter accesoriu față de cererea care vizează anularea actului administrativ care este cerere principală.

Mai mult, în sprijinul acestor argumente vin și dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 554/2004, din interpretarea cărora rezultă că obiectul principal al unei acțiuni în contencios administrativ îl constituie anularea actului administrativ supus judecății. Instanța, ca urmare a conexării cauzei cu nr. 23842/3/2007 la dosarul nr. 9003/3/2007, prin încheierea din 10 septembrie 2008, ce nu a fost recurată, în mod corect a procedat la soluționarea cauzei, atât cu privire la cererea principală cât și la cea conexă. Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", însă aceste dispoziții impun instanței să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost învestită și nu vizează ordinea de soluționare a acestora.

După cum se constată, prima instanță s-a pronunțat atât cu privire la acțiunea principală, completată și precizată, cât și la cea conexă. De asemenea a fost respectat principiul contradictorialității, fiind pusă în discuția părților excepția tardivității formulării cererii care vizează anularea ordinului de trecere în rezervă, neincumbând instanței obligația de a pune în dezbaterea părților calificarea cererii privind anularea ordinului ca fiind cerere principală. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, fiind corectă soluția de respingere a cererilor reclamantului ca tardiv formulate, însă pentru considerentele ce vor fi expuse. Argumentele invocate în susținerea acestui motiv de recurs se subsumează, în esență, problemei de drept care privește termenul de introducere a acțiunii de anularea actului administrativ menționat la instanța de contencios administrativ.

Cum legalitatea actului se cenzurează în raport de prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui, este evident că vor fi avute în vedere în ceea ce privește calcularea termenului de introducere a acțiunii în anulare dispozițiile din actul normativ incidente de la acel moment. După cum se constată, actul administrativ atacat, transpus în Ordinul nr. DP 114 din 16 august 2004 a fost emis sub imperiul Legii nr. 29/1990. Acest act normativ prevedea în art. 5 alineatul final că acțiunea în anulare a unui act administrativ nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere. Actul atacat sub imperiul Legii nr. 80/1995 reprezenta secret de serviciu, iar părții i se comunica numai măsura dispusă împotriva căreia se putea acționa în judecată.

In fața instanței de contencios administrativ se poate cere declasificarea actului în scopul comunicării către partea interesată Prevederile legilor speciale derogau de la prevederile legii generale, respectiv Legea nr. 29/1990. Din nota de lichidare din 17 august 2004 întocmită cu prilejul trecerii în rezervă cât și din declarația din 17 august 2004 (filele 60-61 din dosar nr. 23842/3/2007) rezultă că la această dată recurentul-reclamant avea cunoștință de măsura trecerii în rezervă. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată, formulată la 13 martie 2007, ce a format obiectul dosarului nr. 9003/3/2007 al Tribunalului București, recurentul- reclamant susține că „la 12 august 2004 Consiliul de judecată al SPP a propus..., iar în luna august 2004 s-a dispus trecerea sa în rezervă". In concluzie, este necontestat faptul că recurentul-reclamant a avut cunoștință de măsura trecerii în rezervă la 17 august 2004, aceasta producându-și efectele de la această dată.

Prin urmare, nu se poate susține că nu a putut cunoaște vătămarea ce i s-a produs încă de la momentul când i s-a comunicat că s-a luat împotriva sa măsura de trecere în rezervă, aceasta fiind și executată la acea dată, încetând raporturile de serviciu dintre părți. Având în vedere cele reținute anterior, în raport de data comunicării măsurii - 17 august 2004, cererea formulată în instanță în ceea ce privește anularea ordinului de trecere în rezervă menționat la 11 iunie 2007 și la 26 iulie 2007, este tardivă. De fapt acțiunea reclamantului formulată inițial la 13 martie 2007 a fost generată de faptul că ulterior, ca urmare a unor sentințe penale acesta a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 180 alin. (2) și art. 321 C. pen.

Ori, posibilitatea de repunere în discuție fără limită de timp a unor acte administrative definitive, care și-au produs efectele, fiind și executate, este contrară principiului securității raporturilor juridice menționat constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. cauza Beian, cauza Brumărescu c. României) Referitor la criticile care vizează faptul că în considerentele sentinței recurate este menționată Legea nr. 544/2004 cât și data de 17 august 2008 în loc de 17 august 2004, instanța de recurs apreciază că acestea sunt erori materiale, fără relevanță în dezlegarea problemei de drept referitoare la calcularea termenului de formulare a cererii de anulare a actului în raport de care a fost soluționată cauza.

Avându-se în vedere considerentele expuse anterior, cât și dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 312 alin. (1) teza a II-a, alin. (3) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.B.D., împotriva sentinței civile nr. 2327 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2009.