ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4517/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 4059 din 15 octombrie 2009 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de pârâții D.G.F.P. Olt, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și pentru D.G.F.P. Olt, împotriva sentinței nr. 218 din 11 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 13/104/2009 în contradictoriu cu intimatul-reclamant B.G. și intimatul-intervenient în nume propriu I.E. și, totodată, a modificat sentința în sensul că a respins acțiunea și cererea de intervenție. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999, republicată, O.U.G.

nr. 92/2004, O.G. nr. 2/2006 și O.G. nr. 6/2007, modificată prin O.G. nr. 9/2008. Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii fiind fără susținere legală. Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. (1), stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior. Instanța de recurs a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamanților potrivit căruia drepturile solicitate constituie „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află „pendinte” pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască niciun drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că „o creanță nu poate fi considerată «bun» în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (decizia din 18 octombrie 2002, Fernandez-Molina Gonzales și alții contra Spaniei). Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de recurs a mai arătat că în același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 06 aprilie 2009). Împotriva deciziei nr. 4059 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, reclamanții B.G. și I.E. au formulat cererea având ca obiect revizuirea, conform art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., deciziei nr. 4059 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, motivând că soluția acestei instanțe prin care s-a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea suplimentului postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare este în contradicție cu decizia nr. 1172 din 10 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 4150/104/2009 de Curtea de Apel Craiova, prin care aceleași drepturi de natură salarială au fost acordate altor funcționari publici din cadrul Primăriei Orșova. Prin decizia nr. 725 pronunțată la 22 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 158 alin. (3) cu referire la art. 323 alin. (2) C. proc.

civ., a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte constată următoarele: Cererea de revizuire vizează contrarietatea a două hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Craiova, respectiv decizia nr. 4059 din 15 octombrie 2009 prin care a fost respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată și decizia nr. 1172 din 10 martie 2009 prin care s-a admis recursul formulat de alți funcționari publici în contradictoriu cu Primăria municipiului Orșova. Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile și condițiile expres stabilite de lege.

Art. 322 pct. 7 C. proc. civ., de care se prevalează revizuenții, prevede că se poate cerere revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel, sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, în situația în care „există hotărâri potrivnice date de instanța de același grad sau de grade deosebire în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”. Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: - să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii; - hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină , deci să fie triplă identitate de elemente: părți, obiect, cauză; - hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite; - în al doilea proces să nu se fi invocat excepția puterii de lucru judecat, sau, dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat excepția; - să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri.

Din analiza celor două hotărâri pentru care s-a solicitat revizuirea conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția triplei identități de elemente, respectiv părțile din aceste cauze sunt diferite. Prin urmare, constatând că nu există identitate de părți în cele două pricini, cererea de revizuire formulată va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de B.G. și I.E., împotriva deciziei civile nr. 4059 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2010.