ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5535/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 22 aprilie

2009, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta Universitatea din Sibiu a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu, Direcția Fiscală Locală Sibiu, anularea

deciziei nr. 27 din 30 martie 2009; a deciziei de impunere din 18 februarie 2009

și a raportului de inspecție fiscală din 18 februarie 2009, emise de pârât.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, prin actele contestate, în mod nelegal, autoritatea pârâtă

i-a stabilit și, respectiv menținut în sarcină, o obligație fiscală la bugetul local,

în sumă de 545.700 RON, rezultată din convențiile nr. 128 din 01 octombrie 2004,

nr. 708 din 09 octombrie 2002 și nr. 709 din 09 octombrie 2002, încheiate între

reclamantă și Municipiul Sibiu, având ca obiect imobilele proprietatea pârâtului,

date în administrare Universității cu destinația exclusivă de cazare a studenților.

A susținut reclamanta,

că în mod eronat, pârâtul a considerat că Universitatea datorează debitul menționat,

reprezentând cota de 20% din suma încasată de la studenți cu titlu de chirie, majorări

și penalități de întârziere, cu toate că în cauză nu este vorba despre o închiriere-locațiune,

astfel cum este definită această operațiune de Legea nr. 114/1996, iar Legea

nr. 213/1998 nu prevede obligația titularului dreptului de administrare de a plăti

proprietarului vreo sumă în schimbul administrării imobilelor cu destinația convenită.

Că, prin art. 41 din convenție s-a stabilit că pentru spațiile de locuit Universitatea

va achita lunar 20% din suma încasată de la studenți pentru chirie pe perioada cât

ocupă camera, iar prin art. 4.3 s-a convenit că, pe perioada vacanțelor, în situația

în care există solicitare pentru cazare, administratorul va vira proprietarului

20% din sumele încasate pe această perioadă.

S-a mai menționat că organele

de control fiscal au stabilit greșit și baza de impozitare suplimentară, luând în

considerare integral sumele încasate de la studenți, cu toate că, avându-se în vedere

protecția studenților, o parte din aceste sume au fost destinate achitării utilităților,

serviciilor de întreținere, reparații și alte cheltuieli administrative.

Curtea de Apel Alba Iulia,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 143/F/CA din 10

iunie 2009, a admis acțiunea și a anulat actele administrative contestate.

Instanța a reținut că

soluția se impune, întrucât, din probele administrate, s-a constatat că reclamanta

a achitat integral și la termen obligațiile stabilite prin convențiile încheiate

și nu datorează nicio obligație în plus, prin urmare nici majorări și penalități

de întârziere, având în vedere că sumele încasate de Universitate de la studenți,

pe parcursul anului școlar au fost eșalonate astfel încât să poată fi achitate mai

ușor de către aceștia, pe perioada octombrie-iunie și au cuprins și o serie de cheltuieli

de administrare, suportate de Universitate, pentru care nu se datorează contribuția

de 20%.

Împotriva sus-menționatei

sentințe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Sibiu, Direcția

Fiscală Locală Sibiu, criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât a fost pronunțată

cu greșita aplicare a legii și fără să se fi avut în vedere actele depuse.

Se apreciază în recurs

că reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte modul de calcul al „taxei

de cazare”, nu a dovedit de ce taxa nu variază pe parcursul anului universitar,

mulțumindu-se doar să precizeze că s-ar fi convenit cu studenții ca taxa de cazare

să fie o sumă fixă lunară.

De asemenea, s-a precizat

în motivele de recurs că instanța fondului a considerat fără vreun temei legal că

virarea sumelor către bugetul local al Municipiului Sibiu s-a efectuat corect.

Recursul este nefondat

și va fi respins.

Examinând actele dosarului,

motivele de recurs și în raport de dispozițiile art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin sentința civilă recurată,

Curtea de Apel Alba Iulia a admis acțiunea în contencios fiscal formulată de reclamanta

Universitatea din Sibiu împotriva pârâtei Direcția Fiscală Locală Sibiu; a anulat

decizia nr. 27 din 30 martie 2009, decizia de impunere din 18 februarie 2009 și

raportul de inspecție fiscală din 18 februarie 2009, emise de pârâtă.

Din probele admise și

administrate rezultă că într-adevăr reclamanta-intimată a primit, în administrare

de la recurenta-pârâtă, cămine studențești conform convențiilor.

Pentru aceste spații intimata

s-a obligat să achite lunar către bugetul local 20% din suma încasată pe student

pentru chirie.

După inspecția fiscală

efectuată pe perioada 2004-2008 s-a emis decizia de impunere prin care s-a stabilit

un debit în sarcina reclamantei-intimate, penalități de întârziere și majorări de

întârziere, reținându-se de organele fiscale că nu și-a achitat corect cota de 20%

conform convențiilor încheiate.

Fără dubiu este faptul

că Universitatea din Sibiu a încheiat cu studenții contracte de cazare și nu de

închiriere, în speță suma plătită de aceștia neconstituind chirie astfel cum este

definită de Legea nr. 114/1996, invocată de recurentă.

Din actele depuse, rezultă

că suma încasată de la studenți cu titlu de taxă de cazare cuprinde nu doar chiria,

ci și contravaloarea utilităților, repartizate pe întregul an în mod egal.

Deci intimata a achitat

integral și la termen obligațiile ce-i reveneau, pentru că, conform convențiilor

încheiate, baza de plată pentru stabilirea debitului către bugetul local diferă

pe perioada octombrie-iunie, față de perioada de vacanță când s-a convenit între

părți ca baza de calcul să o reprezinte integral suma încasată de la beneficiarul

cazării pentru aceste spații.

Prin urmare, fără posibilitate

de tăgadă, rezultă că reclamanta-intimată și-a achitat obligațiile de plată și deci

nu datorează majorări de întârziere sau penalități, care dealtfel nici nu au fost

prevăzute în convențiile nr. 708 și 709/2002.

Pentru protecția studenților

deci, s-a convenit ca pentru noiembrie-aprilie ca această taxă de cazare să fie

o sumă fixă lunară, astfel explicându-se pentru ce tariful nu variază pe parcursul

anului universitar.

Prin urmare, intimata-reclamantă

a achitat integral proprietarului obligațiile de plată pentru perioada supusă controlului,

neavând alte obligații de plată și prin urmare greșit apreciindu-se că datorează

majorări și penalități de întârziere.

În speță, este vorba despre

convenții încheiate între părți conform C. civ., organul de inspecție fiscală recunoscând,

de altfel, puterea de lege a acestora pentru convenția nr. 128/2004, dar nu și pentru

convențiile nr. 708 și nr. 709/2002.

Prin urmare, corect instanța

fondului a constatat că intimata-reclamantă nu are niciun fel de obligație de plată,

deoarece și-a achitat sumele datorate integral și la termen, motiv pentru care Înalta

Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică.

Așa fiind se va respinge

recursul declarat de Municipiul Sibiu, Direcția Fiscală Locală Sibiu, ca nefondat,

conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Municipiul Sibiu, Direcția Fiscală Locală Sibiu, împotriva sentinței

civile nr. 143/F/CA din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 decembrie 2009.