ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5322/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, inițial, pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu Inspecția Muncii, anularea deciziei nr. 322 din 13 ocotombrie 2009, prin care s-a dispus încetarea contractului de management, în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, precum și acordarea drepturilor bănești de care a fost lipsit, de la data emiterii deciziei menționate și până la reintegrarea efectivă pe post, actualizate cu indicele de inflație, plus dobânda aferentă. La termenul de judecată din data de 07 decembrie 2009, reclamantul a mai solicitat ca pârâta Inspecția Muncii să fie obligată la plata de daune morale, în valoare de 100.000 euro, pentru prejudiciul cauzat prin eliberarea din funcție, mai înainte de eliberarea termenului contractual.

Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței sesizate cu soluționarea acțiunii, precum și excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile. Prin sentința nr. 41/CA din 25 ianuarie 2010, Tribunalul Vaslui și-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Iași, unde pricina a fost înregistrată sub nr. 120/45/2010. Prin sentința nr. 78/CA din 29 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul C.G. ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, s-au reținut următoarele: Curtea a constatat că având în vedere că prin O.U.G.

nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 nu se instituie norme de procedură proprii, privitoare la soluționarea litigiilor născute din încheierea, executarea și încetarea contractului de management, iar Legea nr. 188/1999 nu-și găsește aplicabilitatea, singurul cadru valabil de reglementare a raporturilor dintre părțile aflate în litigiu rămâne contractul de management. S-a mai reținut că atât la data încheierii contractului, cât și la data eliberării din funcție, ca urmare a încetării contractului de management, singurul cadru legal ce reglementează contenciosul administrativ este Legea nr. 554/2004, astfel că atât sesizarea, cât și soluționarea litigiului de față trebuie să urmeze cerințele acestui act normativ.

Prin urmare procedura prealabilă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 reprezintă o condiție obligatorie pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, ce ține de esența procedurii administrative, Curtea apreciind că neparcurgerea ei se constituie într-un fine de neprimire a cererii. Ca urmare a respingerii cererii de anulare, Curtea a respins și cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale, întrucât repararea prejudiciului, material și moral pretins suferit de către reclamant nu se poate realiza decât în cazul în care instanța, admițând acțiunea principală, dispune desființarea actului administrativ contestat. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul C.G., criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

În motivarea căii de atac se arată că instanța de fond în mod eronat a reținut ca fiind imperative dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind respectarea procedurii prealabile. Consideră recurentul că nu este obligatorie parcurgerea etapei plângerii prealabile, deoarece instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7 pct. 5 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Criticile formulate de recurent cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile nu pot fi primite de instanța de control judiciar întrucât aceste critici sunt nefondate.

Legea contenciosului administrativ a prevăzut, în art. 7 și art. 11, două termene ce trebuie avute în vedere de participanții la procesul civil, atât de părțile implicate, cât și de instanța de judecată și anume termenul pentru formularea plângerii prealabile, procedură prevăzută de lege ca o condiție pentru exercitarea dreptului la acțiune și termenul de introducere a acțiunii la instanța de contencios administrativ competentă. Astfel, conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Procedând la verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 14 octombrie 2009 recurentul-reclamant s-a adresat instanței de contencios administrativ, considerându-se vătămat într-un drept recunoscut de lege, fără a urma procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul întrucât a constatat faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în sensul că a considerat a fi necesară procedura prealabilă, în condițiile în care dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevăd expres această procedură, excepția de la această procedură fiind prevăzută în alin. (5) din textul invocat, respectiv în cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămați prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazul prevăzut la art. 2 alin. (2) și la art. 4, situație în care nu se afla reclamanta.

Raportându-se la dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte a constatat faptul că reclamantul nu s-a adresat cu o plângere prealabilă autorității emitente a actului contestat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, procedură prevăzută de dispozițiile art. 7 din actul normativ arătat, motiv pentru care cererea reclamantului va fi respinsă ca inadmisibilă. În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile, contrar celor reținute de instanța de fond, este o cauză de inadmisibilitate a acțiunii. Având în vedere că realizarea procedurii prealabile este o procedură obligatorie și o condiție de admisibilitate a acțiunii la instanța de contencios administrativ, soluția adoptată în cauză de către instanța de fond este legală, recursul fiind neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.G. împotriva sentinței nr. 78/CA din 29 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.