ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6118/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6118/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții S.M.M., AI.M., M.R., G.R.,

judecători la Tribunalul București, G.D.M., judecător la Curtea de Apel

Ploiești, I.I.C., judecător la Tribunalul Argeș, detașați la Consiliul Superior

al Magistraturii, P.A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Constanța, N.A.R., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, T.N., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5

București, detașați la Consiliul Superior al Magistraturii, M.S.M., I.R., C.O.,

T.A., M.C.M., P.C., Ș.A., M.I.C., S.G., T.M., M.D.E., B.A., T.S.M., personal de

specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul

Consiliului Superior al Magistraturii și I.M., judecător la Curtea de Apel

Timișoara (detașată la Consiliul Superior al Magistraturii până la data de 15

octombrie 2010 au formulat, în conformitate cu art. 18 alin. (2) din anexa nr.

VI din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice, cu modificările ulterioare, în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice și Consiliul Superior al Magistraturii plângere împotriva deciziilor

nr. 154/2010, nr. 154bis/2010, nr. 155/2010 și nr. 155bis/2010 ale

Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin care li s-au respins

contestațiile îndreptate împotriva deciziei nr. 101/2010 a Președintelui

Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând anularea celor 5 decizii și

obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare pentru

acordarea salariului integral începând cu data de 03 iulie 2010, calculat în conformitate

cu prevederile art. 4 alin. (3) din anexa VI la Legea cadru nr. 330/2009,

sus-menționată, fără diminuarea acestuia cu procentul de 25%, stabilit potrivit

Legii nr. 118/2010 și respectiv, obligarea Consiliul Superior al Magistraturii

la plata acestor drepturi, atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că prin decizia nr. 101/2010 a Președintelui Consiliului

Superior al Magistraturii, s-a dispus diminuarea cu 25%, conform anexelor la decizii,

a cuantumului brut al indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații

și alte drepturi salariale, ale judecătorilor și procurorilor detașați în cadrul

aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii, ale personalului de

specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul aparatului

Consiliului Superior al Magistraturii și ale inspectorilor din cadrul Inspecției

Judiciare de pe lângă Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin întâmpinarea sa,

pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a invocat următoarele excepții: lipsa calității sale procesuale

pasive (cu motivarea că reclamanții nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanțelor

Publice, calitatea de ordonator principal de credite în cazul reclamanților o are

Ministerul Justiției, iar reclamanții nu se pot adresa direct Ministerului Finanțelor

Publice cu solicitarea, fie și pe cale judecătorească, de alocare de fonduri, această

prerogativă fiind stabilită prin Legea nr. 500/2002 în sarcina exclusivă a ordonatorilor

principali de credite); necompetența generală a instanțelor judecătorești (prin

cerere tinzându-se la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin solicitarea

de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la efectuarea unui demers care ar

fi trebuit îndeplinit pe cale administrativă și cu care Ministerul Finanțelor Publice

nu a fost niciodată învestit); inadmisibilitatea cererii pentru neurmarea procedurii

prealabile față de Ministerul Finanțelor Publice în raport de solicitarea de alocare

de fonduri, raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și lipsa calității

procesuale active a reclamanților față de cererea de obligare a Ministerului Finanțelor

Publice la alocarea de fonduri (cu motivarea că între reclamanți și Ministerul Finanțelor

Publice nu există nici un raport juridic din care să rezulte drepturi și obligații

reciproce, iar o astfel de acțiune nu este posibilă față de caracterul imperativ

de drept public al actelor normative care reglementează procedura de deschidere

a creditelor bugetare).

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3979

din 6 iunie 2011 a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii,

lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive, invocate

de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că excepțiile sunt neîntemeiate. Calitatea procesuală

activă a reclamanților nu este dată în cauză de existența unui raport juridic direct

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ci de calitatea reclamanților (personal

auxiliar de specialitate și personal conex) de contestatori ai deciziilor anterior

menționate, față de care și-au exercitat dreptul la plângere conform art. 27

alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009 și de calitatea reclamantei C.V. de

contestatoare a Ordinului din 23 iulie 2010. Față de caracterul accesoriu al capătului

de cerere menționat anterior, se constată că reclamanții justifică calitatea procesuală

activă prin prisma capătului principal, iar aspectele invocate de pârât țin de analiza

fondului cererii accesorii, la care s-ar ajunge dacă ar fi primite capetele principale

de cerere.

Calitatea procesuală pasivă

a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice este justificată tocmai prin petitul

accesoriu formulat de reclamanți, iar nu de calitatea procesuală pasivă a pârâtului

chemat în judecată.

Și excepția necompetenței

generale a instanțelor judecătorești este neîntemeiată, existența unor raporturi

de drept public bazate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice

între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul Ministerul Justiției neputând

constitui temeiul excluderii de la controlul judecătoresc a unei cereri precum cea

formulată de reclamanți.

Excepția inadmisibilității

capătului accesoriu pentru neurmarea procedurii prealabile față de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice este nefondată în considerarea caracterului accesoriu al acestui

petit.

Cât o privește pe reclamanta

C.V., neîndeplinirea procedurii prealabile ar putea fi raportată, de asemenea, numai

la capătul principal al cererii.

Cum în speță, nu există

dovada comunicării către reclamantă a Ordinului din 23 iulie 2010, nu se impunea

urmarea unei proceduri prealabile.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu

aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu

este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru

între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenție. Art. 8, 17 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, de asemenea invocate de reclamanți, nu au incidență în cauză.

Dispozițiile relevante

din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România

prin Legea nr. 74/1999 sunt cele din art. 1 pct. 2 care prevede angajamentul statelor

în protecția de o manieră eficientă a dreptului lucrătorului de a-și câștiga existența

printr-o muncă liber întreprinsă, art. 4 care reglementează dreptul la o salarizare

echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează, printre altele, să recunoască

dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă, care să le asigure acestora, precum

și familiilor lor un nivel de trai decent, art. 20 privitor la nediscriminare neputând

fi implicat în argumentație, pentru motivele arătate anterior.

Conform art. G din partea

a V-a a Cartei, exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții

sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică

pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja

ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamanții A.I.M., P.A., N.A.R., M.S.M. și I.R.

Recurenții au susținut,

în esență, că în motivarea sentinței atacate se invocă două hotărâri pronunțate

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din care ar rezulta că dreptul la salariu

poate fi diminuat (cauza Aizpurua Ortiz c. Spaniei și Kjartan Asmunssan c. Islandei),

or aceste două hotărâri nu au nicio relevanță pentru că în prima cauză nu s-a atacat

dreptul la pensie, iar cea de-a doua a apărut dintr-o eroare materială.

Nici hotărârile pronunțate

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lela c. Croației și cauza Vilho

Eskelinen c. Finlanda nu sunt relevante, deoarece în prima cauză obiectul îl constituie

un pretins drept privind o compensare a deplasărilor unor polițiști din Finlanda

și așa cum a reținut Curtea, nu a avut nicio reglementare legală.

Recurenții au susținut

și că, pe bună dreptate instanța de fond a reținut că dreptul salarial este un drept

de proprietate, însă, nu arată în ce măsură reducerea cu un sfert din veniturile

salariale este proporțională cu scopul urmărit de legiuitor.

Pe lângă încălcarea dreptului

de proprietate, recurenții arată că au fost încălcate și prevederile art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât „exercitarea drepturilor și libertăților

recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire

bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau orice altă situație”.

Printr-o ultimă critică,

recurenții au susținut că prin raportarea scopului propus de legiuitor, respectiv

salvarea economiei naționale, la cerințele art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, măsura privării de proprietate prin tăierea salariilor bugetarilor reprezintă

o discriminare pe criterii de statut social, de apartenență la alegerea profesiei

pentru că scopul este unul general, la nivel de țară, iar măsura privește numai

anumite categorii socio-profesionale.

Înainte de a examina motivele

de recurs invocate în cauză, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Astfel, atât actele contestate,

pe de o parte, cât și hotărârea ce face obiectul recursului de față, pe de altă

parte, au fost date, în aplicarea prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Potrivit art. 18

alin. (1) din anexa VI la Legea nr. 330/2009 - Lege cadru privind salarizarea unitară

a personalului plătit din fonduri publice, Titlul „Reglementări specifice personalului

din sistemul justiției", secțiunea a 2-a Salarizarea judecătorilor, a procurorilor,

a personalului de specialitate juridică asimilat acestora, precum și a magistraților

- asistenți: „Judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat

acestora și magistrații-asistenți, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor

salariate, prin act administrativ al ordonatorului principal de credite, pot face

contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ,

la organele de conducere ale Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești,

Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți

de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale Curților de

Apel sau Parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen

de cel mult 30 de zile".

De asemenea, prin

alin. (2) al aceluiași art. se precizează că: „Împotriva hotărârilor organelor prevăzute

la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pentru hotărârile colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărârii. Hotărârile

pronunțate sunt irevocabile”.

Aceste dispoziții au caracter

special, derogatoriu atât de la prevederile art. 299 C. proc. civ., cât și ale

art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte subliniază

faptul că procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale

cuvenite judecătorilor, procurorilor, personalului de specialitate juridică asimilat

acestora și magistraților-asistenți din cadrul instanțelor judecătorești și a Parchetelor

de pe lângă acestea, începând cu data de 01 ianuarie 2010 în baza Legii nr. 330/2009,

reglementată de art. 18 din anexa VI  la Legea nr. 330/2009, are un caracter special

în raport cu procedura generală de contestare a actelor administrative, reglementată

de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În cauza de față, recurenții-reclamanți

au formulat plângere împotriva deciziilor nr. 154/2010, nr. 154bis/2010, nr. 155bis/2010

ale Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin care li s-au respins

contestațiile îndreptate împotriva deciziei nr. 101/2010 a Președintelui Consiliului

Superior al Magistraturii.

Față de obiectul acțiunii

reclamanților, precum și de temeiul de drept al acesteia, respectiv dispozițiile

art. 18 din anexa VI a Legii nr. 330/2009, sentința recurată are caracter irevocabil.

Prin urmare, în temeiul

dispozițiilor art. 18 alin. (2), anexa VI la Legea nr. 330/2009, împotriva hotărârii

pronunțate nu se putea declara recurs.

După data de 1 ianuarie

2011, dispozițiile legale citate au fost preluate de art. 7 alin. (1) și (2) din

capitolul VIII - „Reglementări specifice personalului din sistemul justiției",

Secțiunea I - „Dispoziții comune" din anexa nr. VI - „Familia ocupațională

de funcții bugetare „Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora: „Art. 7 - (1)

Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire

a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data

comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere

ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție,

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism,

la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz,

la colegiile de conducere ale Curților de Apel sau Parchetelor de pe lângă acestea.

Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor

organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile

de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte

hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile”.

Or, în conformitate cu

prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pot fi atacate cu recurs, hotărârile

date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de

lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.

Cum sentința pronunțată

de Curtea de Apel București nu se circumscrie categoriilor de hotărâri prevăzute

de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., întrucât este irevocabilă, constatându-se întemeiată

excepția inadmisibilității recursului, acesta urmează a fi respins ca atare.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.I.M., P.A., N.A.R.,

I.R. și M.S.M. împotriva sentinței civile nr. 3979 din 6 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie

2011.