ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 485/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 485/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată

la Curtea de Apel București sub nr. 962/2/2007 din 08 februarie 2007, reclamanta

SC J.T.I.M. SA București a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului

și Gospodăririi Apelor – Administrația Fondului pentru Mediu, anularea deciziei

nr. 67 din 31 octombrie 2006 și a deciziei de impunere din 31 august 2006, precum

și anularea raportului de inspecție fiscală din 31 august 2006 și restituirea sumei

de 4.944.085 RON, achitate de reclamantă.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin actele contestate s-au stabilit în sarcina sa datorii

suplimentare: 6.253.670 RON contribuție în cotă de 1,5% din comercializarea produselor

din tutun cu penalități și dobânzi de întârziere; 1.341.726 RON contribuție de 3%

din valoarea ambalajelor comercializate, cu dobânzi și penalități și 455.181 RON

contribuție de 1 RON/kg și 0,5 RON/kg, în raport de greutatea ambalajelor introduse

pe piață, plus dobânzi și penalități.

În ceea ce privește prima

contribuție, reclamanta a arătat că înțelege să conteste suma de 551.489 RON penalități

și 2.463.712 RON dobânzi de întârziere, întrucât actele normative incidente nu stabilesc

un termen de plată a contribuției de 1,5%. Reclamanta a susținut că nu datorează

cota de 3% întrucât actele normative care reglementează această contribuție până

la 03 octombrie 2003 se refereau la comercianții de ambalaje, reclamanta neintrând

în această categorie. Pentru perioada ulterioară datei de 03 octombrie 2003 reclamanta

a precizat că nu datorează contribuția, întrucât a făcut dovada că a valorificat

deșeurile.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1035

din 17 aprilie 2007 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC J.T.I.M.

SA București în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor

– Administrația Fondului pentru Mediu.

A anulat în parte decizia

nr. 67/2006, decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală în ceea ce privește

suma de 1.341.726 RON, reprezentând contribuția de 3% pentru fondul de mediu și

accesorii. A obligat pârâtul la restituirea acestei sume, menținând actele cu privire

la celelalte aspecte.

În motivarea soluției

s-a reținut că obligația de 3% din valoarea de comercializare a produselor finite

din tutun a fost stabilită prin Legea nr. 293/2002, legiuitorul omițând însă să

stabilească data scadentă a acestei contribuții.

Interpretând legea, în

sensul în care ea are efecte, instanța de fond a stabilit că trebuie să se recunoască

și datoriilor reglementate de art. 9 lit. h) o dată scadentă prin raportare la normele

de natura cea mai apropiată, respectiv art. 9 din Legea nr. 73/2000, care prevăd

ca dată scadentă, data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfășurat activitatea,

astfel că reclamanta datorează penalizările și majorările de întârziere stabilite

prin actele contestate.

Pentru contribuția de

3% din valoarea ambalajelor comercializate, instanța de fond a reținut că reclamanta

datorează această sumă numai de la data de 03 octombrie 2003, când legiuitorul a

înțeles să taxeze și pe comercianții care desfac produse ambalate, modificând și

modalitatea de calcul, anterior acestei date, contribuția de 3% fiind datorată doar

de comercianții de ambalaje, categorie în care reclamanta nu poate să fie inclusă.

S-a reținut, de asemenea,

că reclamanta nu a făcut dovada recuperării de pe piață a ambalajelor în procentul

stabilit de legiuitor, deși a susținut contrariul, contractele de vânzare a unor

deșeuri neconstituind dovada îndeplinirii acestei obligații.

Urmare cererii de completare

a sentinței civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007, formulată de recurentă în sensul

obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1914

din 03 iulie 2007 a admis cererea de completare formulată de reclamanta SC J.T.I.M.

SA București în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor

– Administrația Fondului pentru Mediu și a dispus completarea dispozitivului sentinței

civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007. A admis în parte cererea de plată a cheltuielilor

de judecată și a obligat pe pârât la plata sumei de 6.255 RON, cu acest titlu, către

reclamantă, proporțional cu sumele pentru care acțiunea reclamantei a fost admisă.

Împotriva acestor hotărâri

au declarat recurs în termen ambele părți: reclamanta SC J.T.I.M. SA a atacat cu

recurs atât sentința nr. 1035 din 17 aprilie 2007, cât și sentința civilă nr. 1914

din 03 iulie 2007, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 961/2/2007. Pârâtul Ministerul Mediului

și Dezvoltării Durabile – Administrația Fondului pentru Mediu a declarat recurs

împotriva sentinței civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În ambele recursuri, reclamanta

SC J.T.I.M. SA București invocă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., considerând că sentințele atacate au fost date cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Recursul declarat împotriva

sentinței civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cuprinde două critici distincte, corespunzătoare

debitelor contestate.

Referitor la accesoriile

calculate pentru contribuția de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea

produselor finite din tutun, recurenta susține că interpretarea prin analogie pe

care a făcut-o judecătorul fondului este greșită. Potrivit art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 73/2000 doar sumele prevăzute la art. 8 lit. a)-e) se plătesc până la

data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfășurat activitatea. Contribuția

în discuție este reglementată la lit. h) a art. 8, nefiind, în mod evident, vizată

de textul legal care stabilește data scadenței pentru celelalte obligații. În materie

fiscală, mai arată recurenta, nu este permisă interpretarea prin analogie, art.

13 C. proc. fisc. statuând principiul interpretării literale.

Ca urmare, conchide recurenta,

nu contestă debitul principal însă neagă existența oricărui temei pentru plata accesoriilor

(penalități de întârziere și dobânzi).

Cea de-a doua critică

vizează contribuția de 10.000 RON/kg (1 RON/kg), respectiv 5.000 RON/kg (10,5 RON/kg)

din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii

de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente.

Recurenta arată că în

conformitate cu prevederile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, astfel cum a

fost modificată de O.U.G. nr. 86/2003, suma menționată la art. 8 alin. (1) lit.

d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare

și reciclare prevăzute prin H.G. nr. 349/2002, în acest caz plata făcându-se pentru

diferența dintre obiectivele anuale și obiectivele efectiv realizate.

Procedând corespunzător,

societatea recurentă consideră că a respectat cerințele legii, atașând la cererea

de chemare în judecată înscrisuri din care rezultă că a încheiat contracte cu firme

specializate în recuperarea, reciclarea și colectarea deșeurilor, a urmărit modul

în care deșeurile predate au fost reciclate și a solicitat dovezi în privința modului

în care cocontractanții săi și-au îndeplinit obligațiile asumate.

În cuprinsul aceluiași

motiv, recurenta învederează și împrejurarea că instanța de fond a omis a examina

și contestația referitoare la faptul că organele de control au calculat taxa de

10.000 RON/kg (1 RON/kg), 5.000 RON/kg (0,5 RON/kg) și asupra ambalajelor bunurilor

importate și folosite pentru uzul propriu, cu toate că nu există niciun temei legal

pentru introducerea în baza de calcul și a acestor materiale.

În recursul declarat împotriva

sentinței civile nr. 1914 din 03 iulie 2007 a aceleiași instanțe, prin care s-a

completat dispozitivul sentinței civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 în sensul obligării

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.255 RON, recurenta SC

J.T.I.M. SA București susține, în esență, că faptul admiterii în parte a acțiunii

nu justifică automat reducerea cheltuielilor de judecată.

Invocă dispozițiile

art. 34 din Legea nr. 51/1995, precum și jurisprudența Curții de Apel Timișoara

și a fostului Tribunal Suprem.

Recurenta-pârâtă Administrația

Fondului pentru Mediu își motivează în drept recursul declarat împotriva sentinței

civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 prin indicarea generică a prevederilor art.

299-316 C. proc. civ., precum și a motivului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Această recurentă susține

că hotărârea primei instanțe este nelegală în partea privitoare la contribuția de

3% din valoarea ambalajelor, aferentă perioadei de până la 03 octombrie 2003.

Mai arată că pentru corecta

și unitara interpretare a prevederilor cuprinse în Legea nr. 73/2000, modificată

și completată prin O.U.G. nr. 86/2003, aprobată prin Legea nr. 333/2004, și în H.G.

nr. 349/2002, modificată și completată prin H.G. nr. 889/2004, Ministerul Mediului

și Gospodăririi Apelor și Ministerul Economiei și Comerțului, în colaborare cu Agenția

Națională pentru Protecția Mediului și Asociația Română pentru Ambalaje și Mediu

au emis „nota din 20 septembrie 2004 cu privire la unele precizări de aplicare a

prevederilor cuprinse în legislația de mediu referitoare la gestionarea ambalajelor

și deșeurilor de ambalaje”. Contribuția constatată cu titlu de diferență pentru

perioada august-decembrie 2004 a fost calculată conform precizărilor conținute în

această notă care a fost dealtfel depusă la dosarul de fond.

În întâmpinarea formulată

împotriva recursului declarat de reclamanta SC J.T.I.M. SA București ce vizează

sentința civilă nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, recurenta-pârâtă Administrația Fondului

pentru Mediu a arătat că soluția fondului în privința debitelor pentru care s-a

respins acțiunea, este corectă.

S-a expus teza potrivit

căreia omisiunea de reglementare a scadenței obligației menționate la art. 8

alin. (1) lit. h) a fost rezolvată printr-o notă de subsol publicată în M. Of. al

României nr. 889/09.12.2002 și, ulterior, printr-o erată.

Referitor la contribuția

ce rezultă din obligația de recuperare și reciclare a deșeurilor, Administrația

Fondului pentru Mediu susține că toate obligațiile cuprinse în actele administrative

contestate sunt datorate de societatea comercială. O parte semnificativă a întâmpinării

cuprinde definiții și comentarii legate de conceptul de „deșeu”.

Examinând sentința civilă

nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin prisma recursurilor declarate, a apărărilor din întâmpinarea

Administrației Fondului pentru Mediu, precum și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În perioada 27

aprilie 2006-25 august 2006 Administrația Fondului pentru Mediu, instituție publică

aflată în coordonarea fostului Minister al Mediului și Gospodăririi Apelor, prin

referenți de specialitate, a efectuat o inspecție fiscală generală privind modul

de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor față de bugetul fondului pentru

mediu în intervalul 29 iunie 2001-31 decembrie 2005.

Rezultatele controlului

au fost cuprinse în raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 25 august

2006, înregistrat la 31 august 2006, la care sunt atașate 6 anexe care explicitează

modul de calcul al obligațiilor către fondul pentru Mediu, în sumă totală de 8.182.554

RON.

Ca urmare, a fost emisă

decizia de impunere din 31 august 2006 pentru aceeași sumă, prin care s-au stabilit

termenele de plată, indicându-se totodată debitoarei că are dreptul să formuleze

contestație, potrivit reglementărilor fiscale cuprinse în art. 175 și art. 177 din

O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată.

Contestația SC J.T.I.M.

SA București înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu în 03 octombrie

2006 a vizat suma totală de 4.944.085 RON, achitată deja la data respectivă, având

următoarele componente:

reprezentând penalități și dobânzi de întârziere calculate cu privire la contribuția

de 1,5% din valoarea de comercializare a produselor finite din tutun pentru anul

2002, precum și din suma de 1.773.255 RON reprezentând penalități și dobânzi de

întârziere calculate cu privire la contribuția de 1,5% din valoarea de comercializare

a produselor finite din tutun pentru anul 2003;

reprezentând contribuția de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producătorii

și importatorii de ambalaje, precum și accesoriile în sumă de 638.554 RON, reprezentând

dobânzi și penalități de întârziere;

reprezentând taxa de 1 RON/kg, respectiv 0,5 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse

pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, aferente

perioadei 03 octombrie 2003-31 decembrie 2005, precum și accesoriile în sumă de

131.977 RON, reprezentând penalități.

Prin decizia nr. 67

din 31 octombrie 2006 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu s-a respins ca

neîntemeiată contestația SC J.T.I.M. SA București.

Soluționând acțiunea în

contencios administrativ, Curtea de apel a considerat în mod corect că debitele

referitoare la contribuția de 3% din valoarea ambalajelor și accesoriile aferente

(pct. 2 din contestația administrativă) nu sunt datorate.

Contribuția de 3% din

valoarea ambalajelor comercializate de producătorii și importatorii de ambalaje

a fost prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/2000, așa cum a fost

modificată de Legea nr. 293/2002 [textul devenind art. 8 alin. (1) lit. d), numai

până la data de 03 octombrie 2003].

Din chiar textul de lege

indicat rezultă că până la data de 03 octombrie 2003, taxa la fondul de mediu era

datorată numai de către comercianții (producători sau importatori) de ambalaje,

categorie din care recurenta-reclamantă nu făcea parte.

Recurenta-pârâtă nu aduce

niciun argument care să combată aprecierea instanței de fond referitoare la calitatea

societății comerciale de contribuabil-producător de bunuri ambalate. Întreaga construcție

a acesteia pornește de la o premisă greșită, și anume încadrarea contribuabilului

în categoria comercianților de ambalaje. Or, indiscutabil, SC J.T.I.M. SA este producător

de produse din tutun pe care, evident, le și ambalează în vederea comercializării,

fără ca prin aceasta să se transforme în comerciant de ambalaje.

Concluzia fondului este

întărită de interpretarea sistematică și istorică pe care o face în privința acestei

contribuții. Astfel, este la adăpost de orice critică considerentul referitor la

faptul că referindu-se la comercianții de ambalaje, legiuitorul a avut în vedere

doar pe acei comercianți care vând ambalajele ca atare, percepând un preț distinct

pentru aceste bunuri, întrucât modul de calcul al contribuției presupune perceperea

unui preț distinct pentru ambalaj (contribuția fiind de 3% „din valoarea ambalajelor

comercializate”). După data de 03 octombrie 2003 însă, când legiuitorul a înțeles

să perceapă contribuția și de la cei care desfac produse ambalate, contribuția nu

se mai calculează ca procent din valoarea ambalajelor, ci ca sumă fixă, raportată

la greutatea ambalajelor.

Cât privește invocarea

de către recurenta-pârâtă a notei din 20 septembrie 2004, Înalta Curte observă că

aceasta nu poate conține dispoziții contrare legii pentru executarea căreia a fost

adoptată și, de altfel, reglementează situația importatorilor de bunuri ambalate,

iar nu a producătorilor de bunuri ambalate, cum este cazul recurentei-reclamante.

Rezultă din cele expuse

că recursul declarat de pârâtă este fondat, urmând a fi respins în temeiul art.

312 alin. (1)-(3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Soluția pronunțată de

Curtea de apel în legătură cu celelalte două contribuții, de 1,5% din valoarea încasată

prin comercializarea produselor finite din tutun, precum și cea de 1 RON/kg, respectiv

0,5 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii

și importatorii de bunuri ambalate, este însă greșită.

Deși instanța de fond

a stabilit în mod corect că legiuitorul a omis să indice data scadenței contribuției

reglementate de art. 8 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 73/2000, astfel cum a fost

modificată și completată, totuși, concluzia adoptată nu poate fi primită.

Astfel, taxa de 1,5% din

valoarea încasată din comercializarea produselor finite din tutun a fost introdusă

la data de 07 iunie 2002, prin Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001

pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu

și a fost datorată până la data de 03 octombrie 2003, când dispoziția legală ce

o prevedea a fost abrogată.

În forma inițială a Legii

nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, sursele de constituire a fondului au fost

reglementate în art. 9, fiind enumerate și explicitate la lit. a)-g). Prin O.U.G.

nr. 93/2001 a fost introdus art. 9

1

prin care s-a stabilit ca sumele

prevăzute la art. 9 lit. a)-e) din lege să se plătească până la data de 25 a lunii

următoare celei în care s-a desfășurat activitatea.

Cum s-a arătat, taxa în

discuție a fost prevăzută prin Legea nr. 293/2002, care a completat art. 9 al Legii

nr. 73/2000 cu mai multe litere, inclusiv lit. h), fără a se completa în mod corespunzător

și art. 9

1

, introdus prin O.U.G. nr. 93/2001 care indica data scadenței

numai pentru sursele de constituire a fondului pentru mediu prevăzute la art. 9

lit. a)-e) din lege.

La republicarea Legii

nr. 73/2000, s-a dat taxelor o nouă numerotare, art. 9 devenind art. 8, iar

art. 9

1

devenind art. 9. Taxa de 1,5% a fost reglementată de art. 8

alin. (1) lit. h), iar art. 9 a preluat intact textul vechiului art. 9

1

,

stabilind că „sumele prevăzute la art. 8 lit. a)-e) se plătesc până la data de 25

a lunii următoare celei în care s-a desfășurat activitatea (...)”. În M. Of.

nr. 889/09.12.2002, după art. 9 s-a făcut mențiunea: „Având în vedere faptul că

prin Legea nr. 293/2002 au fost introduse noi cote procentuale pentru constituirea

veniturilor fondului pentru mediu prin art. 8 alin. (1) lit. a)-h) (fost art. 9),

trimiterile de la art. 9 alin. (1) și (2) ar trebui să cuprindă toate textele care

prevăd cote procentuale, respectiv lit. a)-h) și nu numai lit. a)-e)”.

Ulterior, în M. Of.

nr. 57/31.01.2003 s-a publicat „rectificarea din 04 mai 2000”, specificându-se că

„la asteriscul din textul art. 9, în loc de: „(...) ar trebui să cuprindă (...)

se va citi: (...) privesc în prezent (...)”.

Înalta Curte consideră

că procedeul utilizat de M. Of. pentru a rezolva necorelările apărute la republicarea

Legii nr. 73/2000 este nelegal.

Potrivit art. 67 din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

în forma în vigoare la data publicării rectificărilor examinate:

„(1) În cazul în care

după publicarea actului normativ se descoperă erori materiale în cuprinsul său,

se procedează la publicarea unei note cuprinzând rectificările necesare.

(2) Se interzice modificarea

prevederilor unor acte normative prin recurgerea la operațiunea de rectificare,

care trebuie limitată numai la erorile materiale.

(3) Rectificarea se face

la cererea organului emitent, cu avizul Consiliului Legislativ”.

Or, nici mențiunea făcută

în M. Of. nr. 889/09.12.2002 și nici rectificarea publicată în M. Of. nr. 57/31.01.2003

nu respectă cerințele legii, întrucât nu au fost cerute de organul emitent (Parlamentul)

și nici nu au avizul Consiliului Legislativ.

În aceste condiții este

justă teza recurentei potrivit căreia, în lipsa unui termen de plată (data scadentă

a obligației fiscale) pentru contribuția de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea

produselor din tutun, aceasta devine exigibilă la data emiterii deciziei de impunere

care, potrivit art. 86 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., modificată

și completată, constituie și înștiințare de plată.

Cum debitul principal

stabilit în sarcina recurentei-reclamante cu acest titlu, prin decizia de impunere

din 31 august 2006 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu a fost achitat în

termenul de plată stabilit chiar în cuprinsul acesteia [pct. 1.II din decizie, redactat

conform dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. a) și b) C. proc. fisc.], rezultă

că recurenta-pârâtă nu a avut o bază legală pentru calculul accesoriilor.

Potrivit art. 119

alin. (1) C. proc. fisc. „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor

a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere”.

Această sintagmă a substituit noțiunile de dobânzi și/ sau penalități de întârziere,

în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 210/2005.

Rezultă, din cele expuse

anterior, că recursul declarat de reclamantă este fondat și în ceea ce privește

partea din hotărârea fondului ce vizează contribuția de 1,5% din valoarea de comercializare

a produselor finite din tutun.

În fine, referitor la

contribuția de 10.000 RON/kg (1 RON/kg), respectiv 5.000 RON/kg (0,5 RON/kg) din

greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii

de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, Înalta Curte

reține următoarele:

Art. 8 alin. (3) din Legea

nr. 73/2000, în forma în vigoare la data emiterii actelor administrativ-fiscale

contestate, dispunea că suma prevăzută la art. 8 alin. (1) lit. d) se va plăti numai

în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare prevăzute

prin H.G. nr. 349/2002, în această situație plata făcându-se pentru diferența dintre

obiectivele anuale stabilite prin hotărârea de Guvern și obiectivele realizate efectiv

de agenții economici care introduc pe piață bunuri ambalate.

Pentru anul 2003, obiectivul

anual, în conformitate cu art. 13 și Anexa 4 din H.G. nr. 349/2002 a fost de 2%

pentru recuperare, respectiv 0,5% pentru reciclare, pentru anul 2004 – 5%, respectiv

2%, iar pentru anul 2005 – 10%, respectiv 3,5%.

Obiectivul anual a fost

modificat pentru anul 2005 la 22%, respectiv 18% prin H.G. nr. 621/2002.

Recurenta-reclamantă a

depus înscrisuri din care rezultă că a încheiat contracte cu firme specializate

în recuperarea, reciclarea și colectarea deșeurilor, a predat efectiv acestor societăți

comerciale deșeurile și a urmărit modul în care acestea au fost reciclate, solicitând

dovezi în privința modului în care cocontractanții săi și-au îndeplinit obligațiile

asumate.

Prin decizia nr. 67 din

31 octombrie 2006, Administrația Fondului pentru Mediu a înlăturat aceste dovezi

cu motivarea, în esență, că vânzarea de deșeuri de ambalaje nu este o modalitate

de valorificare.

La rândul său, instanța

de fond le-a înlăturat și ea dar cu o altă motivare: că din niciunul dintre contractele

prezentate nu rezultă că bunurile vândute sunt deșeuri de ambalaje puse pe piață,

ci deșeuri rezultate din activitatea proprie.

În realitate, potrivit

Anexei nr. 1 din H.G. nr. 889/2004, noțiunea de valorificare presupune orice operațiune

aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută în Anexa nr. IIB la O.U.G. nr. 78/2000,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001. În același timp nu

se contestă de către recurenta-pârâtă că valorificarea se poate realiza și prin

transferarea acestei responsabilități către o persoană juridică autorizată în acest

scop de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că recurenta-reclamantă și-a îndeplinit obligația legală examinată, din

dovezile eliberate de societățile comerciale specializate, autorizate de către ministerul

de resort, rezultând procentul în care au fost valorificate deșeurile de hârtie,

dar și faptul că alte deșeuri (de ex. folie strech și benzi polipropilenă) nu au

putut fi valorificate.

În plus, instanța de fond

a omis să examineze contestația societății referitoare la faptul că organele de

control au calculat taxa de 1 RON/kg, respectiv 0,5 RON/kg și asupra ambalajelor

bunurilor importate și folosite de reclamantă pentru uzul propriu, contestație care

este, de asemenea, fondată întrucât art. 14 din H.G. nr. 349/2002, atât în forma

inițială, cât și după modificarea prin H.G. nr. 899/2004 se referă numai la ambalajele

primare, secundare și terțiare utilizate în vederea introducerii pe piață a produsului.

Ca urmare, având în vedere

faptul că recurenta-reclamantă a achitat diferența dintre obiectivele de reciclare

impuse de lege și cele efectiv realizate, Înalta Curte va înlătura și această obligație

fiscală reținută în sarcina sa.

Referitor la recursul

declarat de reclamanta SC J.T.I.M. SA București împotriva sentinței civile nr. 1914

din 03 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, Înalta Curte apreciază că este nefondat.

În mod judicios, potrivit

art. 276 C. proc. civ., instanța de fond a admis numai în parte cererea de obligare

a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme cererea de chemare a fost

admisă, de asemenea, în parte.

Chiar dacă, într-adevăr,

nu se poate reține că factura din 09 ianuarie 2007 nu are legătură cu dosarul cauzei,

totuși, judecătorul cauzei este îndreptățit, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. să micșoreze onorariile avocațiale ori de câte ori consideră că acestea sunt

nepotrivit de mari pentru munca efectivă îndeplinită de avocat.

Procedând astfel, instanța

de judecată, care este terț desăvârșit în raport cu contractul încheiat între avocat

și clientul său, nu „stânjenește” sau „controlează” acest contract (în sensul

art. 34 din Legea nr. 51/1995, republicată), fiindcă nu intervine în niciun mod

între aceste părți. Clientul rămâne obligat, potrivit contractului, să plătească

avocatului întregul onorariu convenit cu acesta, dar partea „căzută în pretenții”

va plăti numai un onorariu în cuantumul fixat de instanță.

Pentru toate aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. (9)

C. proc. civ. se va admite recursul declarat de SC J.T.I.M. SA București împotriva

sentinței civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Se va modifica sentința

atacată în sensul că se va admite acțiunea, se va anula decizia nr. 67 din 31 octombrie

2006, se va anula în parte decizia de impunere din 31 august 2006, precum și raportul

de inspecție fiscală din 31 august 2006 emise de Administrația Fondului pentru Mediu

și va fi obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 4.944.085 RON.

Se va respinge recursul

declarat de SC J.T.I.M. SA împotriva sentinței civile nr. 1914 din 03 iulie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Urmează a se respinge

și recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței

civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a aceleiași instanțe, ca nefondat.

Cât privește solicitarea

recurentei-reclamante SC J.T.I.M. SA București de a o obliga pe recurenta-pârâtă

Administrația Fondului pentru Mediu la plata cheltuielilor de judecată, pentru argumentele

deja expuse în analiza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., făcută în cadrul examinării

recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 1914 din 03 iulie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acestea vor

fi stabilite la suma de 25.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC J.T.I.M. SA București împotriva sentinței civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că admite acțiunea.

Anulează decizia nr. 67

din 31 octombrie 2006; anulează în parte decizia de impunere din 31 august 2006;

anulează în parte raportul de inspecție fiscală din 31 august 2006, emise de Administrația

Fondului pentru Mediu.

Obligă pârâtul să restituie

reclamantei suma de 4.944.085 RON.

Respinge recursul declarat

de SC J.T.I.M. SA București împotriva sentinței civile nr. 1914 din 03 iulie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Respinge recursul declarat

de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței civile nr. 1035 din 17

aprilie 2007 a aceleiași instanțe, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă

Administrația Fondului pentru Mediu la plata sumei de 25.000 RON, cheltuieli de

judecată către recurenta-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2008.