ÎCCJ, decizie (scj.ro #85051)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #85051) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

cotelor datorate de agenții economici pentru constituirea fondului.

Acordarea de scutiri și agenților economici care își îndeplinesc

obligația colectării și reciclării deșeurilor prin

intermediari.

Legea nr. 73/2000, art.

8 alin. (3)

Cuprins pe materii: Drept financiar și fiscal

Indice alfabetic: Agent economic

Alte contribuții

Contract de prestări servicii.

Deșeuri. Colectare. Reciclare

Fond pentru mediu. Cote de

contribuție. Calcul

Obligație

intuitu personae

Potrivit

dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr.  73/2000, privind Fondul

pentru mediu, cota de 3% prevăzută la alin. (1) lit. d) din lege

pentru constituirea acestui fond, se va plăti numai în cazul neîndeplinirii

obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de

Hotărârea Guvernului nr.

349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de

ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale

prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate

efectiv de agenții economici care introduc pe piața

națională bunuri ambalate.

Este greșită

interpretarea potrivit căreia obligația de colectare și

reciclare a deșeurilor, stabilită de Legea nr. 73/2000, ar avea un

caracter intuitu personae și astfel scutirea prevăzută de art. 8

alin (3) din lege de la plata cotei de 3% pentru fondul de mediu,  n-ar putea

fi acordată producătorului care a dus la îndeplinire respectiva

obligație prin intermediari, în baza unui contract de prestări

servicii. Întrucât scopul  acestui text legal este acela de a stimula

participarea producătorilor  la activitatea de colectare și

reciclare, prin acordarea unor stimulente și nicidecum prin stabilirea

unor condiții de natură a genera dezinteresul acestora, este evident

că prezintă relevanță atingerea finalității

legii, adică realizarea activității de colectare și

reciclare iar nu modalitatea prin care obligația respectivă este

îndeplinită.

I.C.C.J.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia nr. 4228 din 6 noiembrie 2007

Notă: Instanța a avut în

vedere Legea nr. 73/2000, privind Fondul pentru mediu, în forma

republicată în M.Of. nr. 889 din 09/12/2002, cu modificările și

completările ulterioare. Legea nr. 73/2000 a fost abrogată prin

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 196/2005, privind Fondul

pentru mediu, publicată în M.Of. nr. 1193 din 30/12/2005

Prin acțiunea

înregistrată la data de 4 septembrie 2006, reclamanta S.C. R SA

București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația

Fondului pentru Mediu, anularea deciziei nr.54 din 26 iulie 2006 emisă de

pârâtă, precum și anularea în parte a actelor administrative fiscale

emise de aceasta, respectiv raportul de inspecție fiscală încheiat la

14 iunie 2006 și a deciziei de impunere nr.6653 din  16 iunie 2006, prin

care s-a dispus și obligarea societății la plata sumei de

1.442.940 lei (RON), reprezentând contribuția de 3% din valoarea de

comercializare a  ambalajelor și a sumei de 1.146.078 lei (RON),

reprezentând dobânzi și penalități de întârziere (pct.III.1,

cap.III „contribuții” din raportul de inspecție fiscală și

cap.II pct.A din decizia de impunere), cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a

arătat că, prin decizia contestată, i-a fost respinsă

contestația pe care a formulat-o împotriva raportului de inspecție

fiscală din 14 iunie 2006 și a deciziei de impunere nr.6653/2006.

În ceea ce privește

actele administrative fiscale (raportul de inspecție și decizia de

impunere), reclamanta a susținut că la emiterea acestora, pârâta a

ignorat prevederile legale aplicabile. Aceasta deoarece executarea de

către societate a  obligației de a colecta și recicla

deșeuri prin intermediul unui terț, respectiv S.C. A  SA, în baza

unor contracte de prestări servicii, contracte în temeiul cărora, în

perioada 7 iunie 2002 – 2 octombrie 2003 s-a colectat și reciclat o

cantitate de 32.745 tone deșeuri, o exonerează pe reclamantă de

plata contribuției de 3% din valoarea de comercializare a ambalajelor,

astfel încât sumele  reținute în sarcina sa prin actele contestate nu sunt

datorate.

În opinia reclamantei, în

speță, sunt incidente prevederile art.9 alin.(3) din Legea

nr.73/2000, care dispun că achitarea cotei de 3% din valoarea ambalajelor

comercializate se stabilește prin raportare la diferența dintre

deșeurile produse și deșeurile colectate și reciclate.

Or, întrucât în perioada

controlată, s-a colectat și  reciclat o cantitate de deșeuri (32.745

tone) mai mare decât cea produsă (19.087 tone), consideră reclamanta

că nu poate fi impusă a plăti sumele contestate.

Mai consideră că

susținerile pârâtei, în sensul că ar fi trebuit să

îndeplinească personal activitatea de colectare și  reciclare deșeuri,

nu prin S.C.A SA, pentru a se încadra în situația de excepție

prevăzută de art.9 alin.(3) din Legea nr.73/2000, sunt greșite.

A mai arătat

reclamanta că și obligația de plată a majorărilor

și penalităților de întârziere i-a fost în mod eronat stabilită

în sarcină, în temeiul prevederilor art.12 alin.(2) din Legea nr.73/2000,

legislația specială consacrând un regim sancționator derogator.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională, solicitând să se constate nulitatea

absolută a contractelor de prestări servicii nr.75/2002 și

nr.B.75/2003, precum și a actelor adiționale, încheiate între

societatea reclamantă și S.C.A SA, invocând nevaliditatea obiectului

contractului de prestări servicii, care, printre altele, trebuie să

fie, conform art. 5 C. civ, licit.  În speță însă, a

susținut pârâta, prestațiile la care s-au obligat părțile

nu erau permise de lege, sens în care a invocat dispozițiile art.9

alin.(3) din Legea nr.73/2000 modificată prin Legea nr.293/2002, cât

și faptul că S.C.A S.A, care s-a obligat să colecteze și

recicleze deșeuri de hârtie și carton pentru reclamantă nu

deținea autorizație în acest sens, conform art.8 alin.(1) din

O.U.G.nr.16/2001.

Pârâta – reclamantă –

reconvențională a mai invocat și lipsa de valabilitate a cauzei

contractului, precum și lipsa mențiunilor privind prețul

contractului.

Curtea de Apel

București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, prin sentința civilă nr.569 din 21 februarie 2007, a admis

acțiunea, a anulat decizia nr.54/2006 și a anulat în parte actele

administrative fiscale,  raportul de inspecție fiscală nr.6652/2006 –

pct.III 1 din Cap.III „contribuții” și decizia de impunere

nr.6653/2006 – Capt.II pct.A emise de pârâtă, în ceea ce privește

suma de 1.442.940 lei (RON) reprezentând contribuția de 3% din valoarea de

comercializare a ambalajelor și a sumei de 1.146.078 lei (RON),

reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente.

Totodată, a admis

excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale

active a Administrației Fondului pentru Mediu și a respins cererea

reconvențională formulată de aceasta iar, în temeiul art.274

alin.(1) din C. proc. Civ. a obligat pârâta-reclamantă la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 20.796 lei (RON) către

reclamanta –pârâtă reconvențională.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că autoritatea pârâtă a apreciat

greșit  inaplicabilitatea prevederilor art.9 alin.(3) din Legea

nr.73/2000, având în vedere că reclamanta a efectuat o activitate de

colectare și reciclare deșeuri, cantitatea de deșeuri

colectată și reciclată fiind mai mare decât cea produsă,

neavând relevanță că activitatea respectivă s-a realizat

prin intermediar, atâta timp cât Legea nr.73/2000 nu consacră caracterul

intuitu

personae

al obligației de colectare și reciclare și în

raport cu principiul consacrat de art.1093 Cod civil.

S-a mai reținut

că nu prezintă importanță în cauză nici lipsa

autorizației de valorificare a S.C. A  SA devreme ce această

activitate este înscrisă în obiectul de activitate al

societății.

Referitor la cererea

reconvențională formulată de pârâtă, prima

instanță a reținut că soluția se impune, întrucât

autoritatea de mediu nu a justificat  un interes personal pentru a formula o

astfel de cerere incidentală ținând cont de faptul că anularea

contractelor respective nu ar avea nici un fel de consecință asupra

stabilirii cotei de 3% în sarcina reclamantei. Or, în lipsa interesului

personal, legitim, născut și actual, pârâta reclamantă, în

calitatea sa de terț în raport cu contractele în discuție, nu

justifică nici calitatea sa procesuală activă.

Administrația Fondului

pentru Mediua declarat recurs, susținând în motivarea lui

următorele:.

Instanța de fond a

pronunțat hotărârea cu interpretarea eronată a prevederilor

art.9 alin. (3) din Legea nr.73/2000, modificată prin Legea nr.293/2002

din care rezultă foarte clar că doar în situația în care

colectarea și reciclarea deșeurilor se face de către

producător/importator  se va achita contribuția la Fondul de mediu pentru

diferența dintre cantitățile produse sau importate și

cantitățile colectate și reciclate, nu și atunci când

aceste activități sunt realizate prin intermediul unui terț,

cum  în mod  greșit s-a  reținut.

De asemenea, în

conformitate cu prevederile art.8 din O.U.G.nr.16/201 privind gestionarea

deșeurilor industriale reciclabile, republicată, pentru

desfășurarea activității de colectare și valorificare

a deșeurilor pentru un terț S.C.”A”SA avea nevoie de autorizație

de valorificare emisă de Comisia Națională pentru Reciclarea

Materialelor, autorizație  obținută, de altfel, ulterior

încheierii contractelor de prestări servicii în discuție, ceea ce

echivalează cu o recunoaștere  a imperativității existenței

acesteia,  concluzia primei instanțe fiind greșită și sub

acest aspect.

A fost criticată

și modalitatea de soluționare a acțiunii reconvenționale,

întrucât justificarea interesului este evidentă, în condițiile în

care reclamanta s-a prevalat în acțiune de cele două contracte a căror

nulitate absolută s-a invocat, situație în care vătămarea

se prezumă.

Prin cererea de recurs au

fost reiterate și motivele pentru care, în opinia recurentului, cele

două contracte sunt nule absolut, respectiv nevalabilitatea obiectului

și cauzei, lipsa autorizației administrative, fraudarea legii,

nerespectarea altor condiții prevăzute de Legea nr.469/2002 (de

livrare și calitate, termene, modalități de plată și

garantare a prețului, instrumente de plată), încălcarea ordinii publice

și lipsa documentelor care să ateste executarea lor, motive care nu

pot fi examinate de instanța de control judiciar, raportat la modalitatea

în care a fost soluționată acțiunea reconvențională,

acestea vizând fondul respectivei acțiuni.

Recursul nu este fondat.

Reclamanta este o societate

care își desfășoară activitatea în domeniul producției

de ambalaje, iar, potrivit dispozițiilor legale aplicabile în perioada

supusă inspecției, respectiv art.9 alin.(1) din Legea nr.73/2000,

modificată prin O.U.G. nr.93/2001, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr.293/2002, avea obligația de a

constitui, declara și vira la bugetul Fondului pentru Mediu o cotă de

3% din valoarea ambalajelor comercializate.

În conformitate cu

prevederile art.9 alin.(3) din același act normativ, în cazul

colectării și reciclării deșeurilor prevăzute la

alin.(1) lit.d), de către producători și importatori, nu se va

plăti această cotă decât pe diferența dintre

cantitățile produse sau importate și cantitățile

colectate și reciclate.

Pentru a beneficia de

această dispoziție legală derogatorie, reclamanta a încheiat

două contracte având ca obiect prestarea serviciilor de colectare și

reciclare a deșeurilor de hârtie și carton cu S.C.A. SA care are ca

obiect de activitate producerea de hârtie și carton în cadrul căreia

utilizează deșeuri.

În baza acestor contracte,

în intervalul 7 iunie 2002 – 2 octombrie 2003, S.C.A SA a colectat și

reciclat, în beneficiul reclamantei, o cantitate de 32.745 tone deșeuri,

superioară celei produse de reclamanți în aceeași perioadă,

respectiv de19.087 tone.

Problema juridică

esențială care se impune a fi dezlegată  în speță,

pentru o corectă soluționare a cauzei, este aceea dacă în

ipoteza în care obligația de colectare și reciclare este îndeplinită

prin intermediul unui terț, sunt incidente dispozițiile art.9

alin.(3) din Legea nr.73/2000 privind Fondul pentru mediu, recurenta apreciind

că reclamanta nu este exonerată de plata respectivei

contribuții, întrucât norma specială instituie, în exclusivitate,

responsabilitatea colectării și reciclării în sarcina

producătorului /importatorului de ambalaje pentru a putea beneficia de

această facilitate, consacrând astfel o excepție de la regula de

drept comun potrivit căreia executarea unei obligații se poate face

de oricine.

Or, dispozițiile art.9

alin.(3) din Legea nr.73/2000 reflectă, indiscutabil, interesul

legiuitorului pentru protecția mediului, scopul instituirii acestui text

legal fiind tocmai acela de a stimula participarea producătorilor la

activitatea de colectare și reciclare, prin acordarea unor stimulente

și nicidecum prin stabilirea unor condiții de natură a genera

dezinteresul acestora.

În aceste condiții,

este evident că prezintă relevanță atingerea

finalității legii, adică realizarea  activității de

colectare și reciclare iar nu modalitatea prin care obligația

respectivă este  îndeplinită.

Posibilitatea

producătorilor de a  proceda la recuperarea și reciclarea

deșeurilor de ambalaje,  fie personal, fie prin transferarea acestei

responsabilități, pe  bază de contract, către un alt agent

legal constituit, cum s-a procedat în speță era de altfel expres

reglementată prin art.14 din Legea nr.349/2002, privind gestionarea

și  ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, adoptată pentru

prevenirea sau reducerea impactului acestora asupra mediului, în vigoare  în

intervalul supus inspecției.

Prin urmare, în

considerarea prevederilor dreptului comun care reglementează, cu caracter

de principiu, dreptul debitorului de a proceda la îndeplinirea unei

obligații prin intermediul unui terț, precum și a acestor norme

cu caracter special, prima instanță a concluzionat în mod corect

că obligația de a colecta și recicla deșeuri pentru a

beneficia de facilitatea prevăzută de art.9 (3) din Legea nr.73/2000

nu are un caracter personal, fiind  îndeplinită, în speță,  în

condițiile anterior arătate.

Din aceeași

perspectivă, a scopului acordării unei astfel de facilități

și în condițiile în care finalitatea legii a fost atinsă, în

beneficiul reclamantei  fiind colectată și reciclată o cantitate

de deșeuri  superioară celei produse de aceasta, au fost corect

soluționate și excepțiile invocate de reclamantă, cu

consecința respingerii cererii reconvenționale fără

examinarea fondului acesteia, concluzia primei instanțe referitoare la

irelevanța unei eventuale anulări a contractelor  în discuție

asupra incidenței în speță a dispozițiilor art.9 (3) din

Legea nr.73/2000 fiind  întrutotul  justificată.

Întrucât aceste aspecte esențiale sunt

suficiente pentru a susține justețea hotărârii atacate, nefiind

dat în speță nici un motiv care să impună casarea sau

modificarea ei, Înalta Curte a  respins recursul ca nefondat.