ÎCCJ, decizie (scj.ro #164889)

Fondul pentru mediu. Stabilirea contribuției aferente utilizării pentru activitatea proprie a unei societăți a paleților de lemn. Interpretarea noțiunii de ”ambalaj” și a celei de ”introducere în piață”. Legalitatea impunerii.

O.U.G. nr.196/2005

O.U.G. nr. 115/2010

H.G. nr. 621/2005

Paleții de lemn se încadrează în definiția amabalajului stabilită prin Anexa 1 lit. c) din  H.G. nr. 621/2005, făcând parte din

categoria ”ambalaj terțiar-ambalaj pentru transport”, respectiv "ambalaj conceput pentru a ușura manipularea și transportul.

Faptul că paleții nu au fost folosiți pentru a ambala produse finite care să fie puse pe piața internă, fiind folosiți doar pentru activitatea proprie, respectiv pentru a mișca materia primă sau diverse părți componente ale produselor finite între punctele de lucru, nu are relevanță pentru stabilirea obligațiilor, singurul aspect care prezintă relevanță în acest sens fiind acela ca paleții să fie introduși pe piața internă și să devină deșeu pe această piață.

Cum intro

ducerea pe piața națională a unui produs este definită, în raport cu dispozițiile cuprinse în Anexa nr. 1 lit. a

1

la H.G. nr. 621/2005 și Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, drept "acțiunea de a face disponibil pe piața națională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii și/sau utilizării, inclusiv utilizării/consumului propriu", acțiunea societății reclamante de a achiziționa paleți de lemn pentru a fi utilizați în cadrul producției sale interne, respectiv mișcarea materiei prime și a produselor finite între punctele sale de lucru, reprezintă o introducere pe piață a unui ambalaj care se transformă în deșeu pe piața internă, fiind îndeplinite, astfel, condițiile legale pentru obligarea acesteia la plata  contribuției la fondul pentru mediu stabilită în actul de control.

Decizia nr. 6468 din 12 decembrie 2019

Notă: H.G. nr. 621/2005 a fost abrogată începând cu 1 noiembrie 20015.

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Oradea la data de 09.02.2017, reclamanta SOCIETATEA A, a chemat în judecata pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să  desființeze în tot Decizia nr. 135/2016 și pe cale de consecința să desființeze în parte Decizia de impunere nr. 96/13.06.2016 și Raportul de inspecție fiscala nr. 96/13.06.2016.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 78 din 14 iunie 2017,  Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Raportul de inspecție fiscala nr. 96/13.06.2016,   Decizia de impunere nr. 96/13.06.2016 și Decizia privind soluționarea contestației nr. 135/09.09.2016 emise de către pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, în ceea ce privește penalitățile de întârziere calculate pentru perioada 01.01.2016 – 16.05.2016 și a respins ca nefondate restul pretențiilor.

1.3. Cererea de recurs:

Reclamanta a formulat recurs împotriva soluției instanței de fond, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Astfel, a susținut că a încheiat contracte prin care a încredințat toate deșeurile generate către agenți economici autorizați a efectua reciclarea acestora. Colaboratorii au confirmat faptul ca deșeurile preluate de la societate au fost reciclate. Acest lucru este de altfel reținut chiar si de către pârâtă în actele emise. Astfel, scopul principal al legii, acela de a asigura ca o cantitate cat mai mare de deșeuri este reciclata, a fost atins. Prin urmare, consideră că obligarea societății la plata contribuției la fondul de mediu este o măsura disproporționată față de situația de fapt.

Arată că, în conformitate cu prevederile art. 16 din HG nr. 621/2005 operatorii economici pot opta între a-și îndeplini responsabilitățile privind deșeurile din ambalaje fie individual (art. 16 alin. 2 lit. a) fie prin intermediul unui operator autorizat in acest sens (art. 16 alin 2 lit. b). Art.16 alin. 8 din HG nr. 621/2005 prevede ca operatorii economici care dețin deșeuri din ambalaje (cod 15.01) au obligația valorificării/încredințării acestora către un operator economic autorizat pentru valorificarea sau incinerarea acestor deșeuri. Or, societatea recurentă susține că și-a îndeplinit aceasta obligație; de altfel nici echipa de control nu a avut obiecțiuni cu privire la calitatea de operator economic autorizat a societăților către care a predat deșeurile sau cu privire la faptul că aceste deșeuri nu ar fi fost efectiv reciclate.

Se mai susține că într-adevăr, conform art. 17 alin 4 din HG nr. 621/2005 societatea ar fi fost obligata sa înscrie în toate documentele de însoțire a deșeurilor că încredințarea spre reciclare se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale. Însă conform acestui act normativ, nerespectarea obligației prevăzute de art. 17 alin (4) este sancționată doar cu amenda contravențională [art. 27 alin (1) lit. a)] si nu poate constitui temei pentru obligarea la plata contribuției la fondul pentru mediu.

Mai mult, susține că recurenta a încheiat cu S.C. Compania B SA contractul nr. 123/27.01.2010 având ca obiect colectarea si transportul deșeurilor din ambalaje generate. Prin acest contract, Compania B și-a asumat obligația "de a le valorifica prin reciclare în vederea realizării obiectivelor anuale ale beneficiarului operator economic care introduce pe piața bunuri (materii prime) ambalate sau ambalaje." Prin urmare, recurenta arată că a făcut demersurile în vederea respectării dispozițiilor legale. Faptul că ulterior Compania B a valorificat deșeurile din ambalaje generate în vederea respectării parteneriatului sau cu Societatea C (societate de transfer de responsabilități) nu îi poate fi imputat, recurenta nemaiavând control asupra acestor deșeuri din momentul predării lor către societățile colectoare (în cazul său Compania B).

Arată că în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație si Justiție care, prin decizia nr. 621/08.02.2012 a statuat că menționarea în facturi și în contracte a faptului că deșeurile se predau în vederea îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare reprezintă doar o obligație de informare a terților, „care însă nu poate constitui temei pentru obligația de plata a contribuției la Fondul pentru mediu." Instanța suprema retine de asemenea ca „obligațiile de valorificare și de informare stabilite în sarcina producătorilor și importatorilor de ambalaje și deșeuri din ambalaje au un caracter distinct, fapt care rezultă și din sancțiunile aplicabile lor", sancțiunea aplicabila în cazul neexecutării obligației de informare a terților fiind amenda, potrivit HG nr. 621/2005.

Se mai precizează că instanța de fond respinge motivul de nelegalitate invocat, pentru simplul considerent că potrivit martorilor recurenta ar fi a predat angajaților proprii deșeurile din paleți pentru a fi utilizate ca lemne de foc, fără însă a corela aceasta proba cu restul actelor de la dosarul cauzei, mai exact raportul de inspecție fiscala în care sunt descrise toate cantitățile de deșeuri reținute de pârâta ca fiind predate către Compania B și fără a observa că obligațiile fiscale impuse au fost generate nu doar de deșeurile din paleți ci inclusiv de deșeuri de alte ambalaje (carton, plastic, etc.) si despre care nu s-a susținut în vreun moment că ar fi fost predate angajaților pentru foc.

Cat privește cuantumul contribuției, echipa de control a calculat contribuția datorată de societate la valoarea de 2 lei/kilogram pentru diferența dintre cantitățile prevăzute pentru obiectivele minime de valorificare sau incinerare si cantitățile efectiv valorificate sau incinerate, însă acest cuantum al contribuției a fost introdus abia prin OUG nr.115/15.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 22.12.2010. Până la acea dată, operatorii economici datorau o taxa de 1 leu din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională.

Recurenta arată că forma în vigoare la data de 12.11.2009, invocată de instanța de fond, reglementata de Ordonanța nr. 25/2008 nu poate fi reținută întrucât aceasta Ordonanță a fost respinsă prin Legea nr. 179/14.10.2010. Având în vedere principiul neretroactivității legii contribuția pentru anul 2010 trebuia calculata la valoarea de 1 leu pe kilogram, conform prevederilor art. 9 alin 1 lit. d) din OUG nr. 196/2005 in vigoare in cursul anului 2010.

Cu privire la obligarea societății recurente de a plăti contribuția pentru paleții achiziționați de pe piața interna si destinați a fi utilizați pentru depozitare sau pentru mișcarea mărfii între punctele de lucru ale societății observă ca instanța de fond se rezuma la a analiza strict daca paleții achiziționați au sau nu calitatea de ambalaj în sensul HG nr. 621/2005, și face o analiză sumară dacă aceștia sunt sau nu supuși inclusiv prevederilor OUG nr. 196/2005. Totodată observă ca instanța de fond echivalează situația paleților achiziționați cu cea a paleților primiți de la furnizorii de materie primă.

Cat privește calitatea de ambalaj a paleților achiziționați, recurenta opinează că analiza lor din perspectiva HG nr. 621/2005 a fost făcuta incorect. Astfel, societatea achiziționează paleți de la producători români care sunt apoi utilizați fie pentru a depozita produsele finite (canapele, fotolii, etc.) fie, pentru a mișca materia primă sau diverse părți componente ale produselor finite între punctele sale de lucru. Aceste produse (materia prima sau diversele părți componente ale produsului finit) nu sunt vreodată puse pe piața ca atare decât după ce sunt înglobate în produsul finit - care doar acesta este pus pe piața externă, fiind livrat intracomunitar sau exportat, în vrac. Subliniază faptul că paleții în cauza nu au părăsit vreodată, țară, nu au fost, vreodată înstrăinați și au rămas mereu în posesia, și proprietatea sa.

Raportat la legislația în vigoare, arată ca OUG nr. 196/2005 instituie aceasta contribuție (art. 9 alin. 1 lit. d) ca fiind datorată de "operatorii economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate, care distribuie pentru prima data pe piața națională ambalaje de desfacere și de operatorii economici care închiriază sub orice forma, cu titlu profesional, ambalaje pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime (...) și cantitățile de deșeuri de ambalaje efectiv valorificate sau incinerate (...)."

Așadar, raportat la expresia „introduc pe piața națională bunuri ambalate" pârâta a reținut în sarcina sa obligația de a declara strict paleții achiziționați ca atare, nu și paleții primiți de la furnizorii săi (aceștia fiind introduși pe piața de către furnizori prin vânzarea produselor lor către recurentă).

Prin urmare, organul de control a considerat că societatea a introdus pe piața aceste ambalaje prin simplul fapt al achiziției lor, stabilind astfel in sarcina sa obligația de plata a contribuției aferente, însă analizând definițiile date de legislație, apreciază ca recurenta, în calitate de cumpărător a paleților de pe piața internă și utilizator al paleților strict pentru activitatea proprie, nu se încadrează prevederilor legale.

În cazul său, posesorul paleților este o singura persoană de la achiziție până în momentul în care devine deșeu, deci acești paleți nu reprezintă ambalaj sau ambalaj reutilizabil în sensul HG nr.621/ 2005 și nu poate genera, obligația de plata a contribuției pentru introducerea de ambalaje pe piața.

Deșeurile rezultate din acești paleți sunt deșeuri rezultate din activitatea industriala, supuse doar prevederilor Legii nr. 211/2011, iar chiar daca nu s-ar accepta această ipoteza și paleții în cauza ar fi considerați ambalaj, aceștia ar putea fi încadrați eventual ca deșeu din ambalaj, însa în niciun caz ambalaj introdus pe piața și supus obligației de plata a contribuției conform OUG nr. 196/2005.

Cu privire la introducerea pe piața, a paleților achiziționați, susține că ambalajul reutilizabil nu se consideră introdus pe piața atunci când este refolosit pentru ambalarea unui produs și făcut disponibil din nou. Or, arată că paleți rămân în stoc de la an la an, recurenta încercând sa le prelungească durata de viață cat mai mult posibil, chiar si prin repararea lor. A obliga o societate ca la final de an să își trateze stocul de paleți ca deșeu este nu doar neconstituțional (încălcându-se grav dreptul de proprietate) ci și împotriva oricăror principii economice.

Mai subliniază ca societatea nu face disponibili pe piața acești paleți sau produsele pe care le conțin, ci îi folosește strict in activitatea internă. Cu alte cuvine recurenta nu a introdus vreodată acești paleți pe piața națională prin urmare nu poate fi obligată la plata, contribuției aferenta acestora.

Astfel, se arată că ”obligația de a plăti la Fondul pentru mediu contribuția de 2 lei/kg prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, revine următorilor operatori economici:

a) care introduc pe piața națională produse ambalate, pentru ambalajele primare, secundare și terțiare folosite pentru ambalarea produselor lor;

b) care ambalează produse ambalate, pentru ambalajele secundare și terțiare pe care le introduc pe piața națională;

c) care distribuie pentru prima dată pe piața națională ambalaje de desfacere, pentru respectivele ambalaje distribuite pe piața națională;

d) care dau spre închiriere, sub orice formă, cu titlu profesional, ambalaje, pentru respectivele ambalaje introduse pe piața națională”.

Susține că, după cum lesne se poate observa, recurenta nu se încadrează in niciuna dintre aceste situații, prin urmare nu poate calcula și plăti o contribuție pe care nu o datora.

Cat privește calitatea de ambalai a paleților primiți de la furnizorii de materie prima, se apreciază că nu poate fi confundată situația, întrucât aceștia sunt utilizați la înstrăinarea unor bunuri si intervine o schimbare în posesia lor. Pe de alta parte, faptul ca aceștia reprezintă ambalaje pusa pe piața este incontestabil, cu singura mențiune că punerea pe piața este realizata de furnizorii de materie prima, astfel acești paleți fac obiectul obligației de valorificare născuta in sarcina furnizorilor săi, nicidecum in sarcina recurentei.

Cu privire la majorările calculate pentru perioada 25.01.2011 - 16.05.2016, învederează pe aceasta cale că în conformitate cu OUG nr. 92/2003, majorările de întârziere erau reglementate conform art. 120 din acest act normativ doar până la data de 30.06.2010. Prin art. I pct. 10 din OUG nr. 39/2010 legiuitorul a modificat prevederile art. 120 în sensul reglementarii "dobânzilor și renunțării la "majorări de întârziere".

Astfel, pentru perioada 01.07.2010 - 30.12.2015 calcularea de "majorări" nu are bază legală. De altfel, chiar si cuantumul indicat de organul de control ca fiind cel al majorărilor este în realitate cuantumul dobânzilor reglementat în această perioadă.

Se mai arată că organul de control a calculat penalități aferente perioadei 31.12.2015-16.05.2016 conform Legii nr. 207/2015, însă potrivit art. 176 alin (4) "Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligațiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil/ plătitor și stabilite de organul de inspecție fiscală prin decizii de impunere." Prin urmare, aceste penalități au fost calculate in mod greșit in sarcina recurentei, acestea putând fi percepute doar in cazul in care recurenta nu ar fi respectat termenul de plată indicat în decizia de impunere comunicată. Or,  recurenta a fost de bună-credință în toată această perioadă, fiind convinsă că asigură reciclarea deșeurilor generate și că a achitat toate contribuțiile datorate. Astfel consideră excesiva sancționarea sa prin impunerea acestor penalități.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepția nulității recursului întrucât nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin.1 cod proc. civilă.

II. Soluția instanței de recurs

1.Argumente de fapt și de drept relevante

Excepția nulității recursului

pentru nemotivare, invocată de intimată va fi respinsă ca nefondată, întrucât criticile din recursul formulat pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod proc. civilă, respectiv atunci când instanța de fond a interpretat sau aplicat greșit normele de drept material.

Un prim aspect de nelegalitate invocat în recurs se referă la împrejurarea că greșit prima instanță a statuat că nu și-a îndeplinit obiectivul de reciclare a deșeurilor. Se susține că a încredințat toate deșeurile generate către agenți economici autorizați a efectua reciclarea acestora, societăți care au confirmat faptul că deșeurile preluate de la recurentă au fost reciclate, iar acest lucru este reținut chiar și de către pârâtă în actele emise.

Instanța de control judiciar observă că recurenta a optat să își îndeplinească  obiectivul anual de valorificare  a deșeurilor de ambalaje potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 prin încredințarea de către operatorii economici responsabili a deșeurilor de ambalaje generate și a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piață, în baza unui contract, unui operator economic valorificator.

Pentru ca acest obiectiv să fie considerat îndeplinit, alin. 4 al aceluiași text de lege stabilește că operatorii economici responsabili sunt obligați să menționeze în documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje dacă încredințarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje.

Această obligație nu a fost îndeplinită în cauză, contractele încheiate de recurentă și depuse la dosar neavând inserată mențiunea de mai sus. Susținerile acesteia conform cărora obligația este doar pentru informarea terților și nu poate conduce decât la sancțiunea aplicării amenzii contravenționale, reprezintă un argument ce nu poate fi primit, întrucât prima instanță a reținut, în fapt neîndeplinirea obiectivului de valorificare.

Astfel, s-a reținut în mod legal, că deși a fost invocat, contractul nr. 123/27.01.2010 încheiat cu SC Compania B SA, nu a fost depus la dosar, așa încât nu poate fi luat în considerare, iar pentru celelalte contracte invocate, acestea au ca obiect doar

preluarea deșeurilor și depozitarea lor.

Așadar, nu omisiunea de a indica în contract mențiunea de la art. 17 alin 4 din HG nr. 621/2005 a constituit motivul obligării reclamantei la plata contribuției, ci faptul că recurenta reclamantă nu a fost în măsură să facă dovada prin documente emise de către cocontractanții săi că aceștia au valorificat deșeurile preluate de la reclamantă, așa cum impun prevederile art. 33 din Ordinul  578/2006.

Potrivit acestor prevederi legale operatorii economici responsabili care au optat pentru realizarea obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje în mod individual trebuie

să dovedească realizarea acestuia prin documente justificative din care să rezulte:

-  situația privind deșeurile de ambalaje generate și a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piața națională pe tip de material;

-  situația privind valorificarea deșeurilor de ambalaje/contractul încheiat cu un operator economic valorificator, în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje;

-  situația eliberată de către operatorul economic valorificator, prin care să se evidențieze distinct cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, dintre cele preluate de la operatorii economici responsabili, precum și metoda de valorificare.

În acest context nu pot fi reținute apărările recurentei potrivit cărora nu poate fi responsabilă pentru destinația deșeurilor din momentul predării lor către societățile colectoare, date fiind obligațiile legale menționate mai sus, a căror respectare nu a fost dovedită în cauză.

S-a mai susținut că prima instanță nu a corelat declarațiile de martori cu restul actelor de la dosarul cauzei, mai exact raportul de inspecție fiscala în care sunt descrise toate cantitățile de deșeuri reținute de pârâtă ca fiind predate către Compania B și fără a observa ca obligațiile fiscale impuse au fost generate nu doar de deșeurile din paleți ci inclusiv de deșeuri de alte ambalaje.

O atare apărare nu poate conduce la concluzia pertinenței observațiilor, deoarece prima instanță a apreciat depozițiile de martori strict din perspectiva antamată chiar de parte, respectiv a statuat că modalitatea de reciclare a deșeurilor relevată de martori, prin predarea acestora angajaților în scopul de a le folosi ca lemne de foc, nu reprezintă o modalitate legală de reciclare. În legătură cu deșeurile predate către Compania B au fost verificate și analizate contractele încheiate cu această societate și au fost confirmate actele de control, reținându-se că nu s-a făcut dovada cu documente justificative a îndeplinirii obiectivului de valorificare. Aceste aspecte au fost analizate mai sus și nu se va mai reveni asupra lor.

Recurenta a mai criticat și concluziile instanței de fond în legătură cu cuantumul contribuției, susținând că aceasta a fost stabilită cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

În acord cu cele statuate de prima instanță,  în forma în vigoare la data de 12.11.2009 – data de referință pentru anul 2010, art. 9 al. 1 lit. d prevedea o contribuție de 2 lei/kg așa cum s-a stabilit în sarcina recurentei.

Împrejurarea că Ordonanța nr. 25/2008 a fost respinsa prin Legea nr. 179/14.10.2010, nu poate avea consecința expusă de parte, în condițiile în care conform art. II din acest act normativ s-a statuat că ”La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: a) Ordonanța Guvernului nr. 25/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, publicată în M.Of. nr. 628 din 29 august 2008,

cu excepția lit. d) a alin. 1 al art. 9 din articolul unic, punctul 7, care produce efecte până la data de 31 decembrie 2010."

Mai mult, prin OUG nr.115/15.10.2010, publicata în M.Of. nr. 862 din 22.12.2010 a fost reconfirmat de legiuitor cuantumul de 2 lei/kg. Așadar, cuantumul reținut în actul de control este cel prevăzut de legiuitor pentru obligațiile stabilite în sarcina recurentei și nu poate fi apreciat ca nelegal, sau ca fiind contrar principiului neretroactivității legii.

Un alt motiv de nelegalitate invocat a vizat obligarea recurentei de a plăti contribuția pentru paleții achiziționați de pe piața interna si destinați a fi utilizați pentru depozitare sau pentru mișcarea mărfii între punctele de lucru ale societății.

În primul rând a fost contestată calificarea ca ambalaj a paleților achiziționați din perspectiva H.G. nr. 621/2005. Răspunzând criticilor din recurs, se constată că ambalajul este definit prin Anexa 1 lit. c) din  H.G. nr. 621/2005, ca fiind ”orice obiect, indiferent de materialul din care este confecționat ori de natura acestuia, destinat reținerii, protejării, manipulării, distribuției și prezentării produselor, de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator. Obiectul nereturnabil destinat acelorași scopuri este, de asemenea, considerat ambalaj.” Mai concret, paleții din lemn sunt încadrați la categoria ambalaj terțiar-ambalaj pentru transport, respectiv "ambalaj conceput pentru a ușura manipularea și transportul."

Din documentele dosarului s-a constatat că recurenta reclamantă a achiziționat în perioada 2010-2014 un număr de 44.774 paleți din lemn (3.600 buc. în anul 2010, 3.444 buc. în anul 2011, 2.800 buc. în anul 2012, 12.540 buc. în anul 2013 și 22.390 buc. în anul 2014), așa cum rezultă din facturile menționate în actul de control.

Se susține de parte că acești paleți achiziționați nu pot fi definiți ca ambalaj întrucât nu sunt folosiți pentru a ambala produse finite care să fie puse pe piața internă, ci sunt folosiți doar pentru activitatea proprie, respectiv pentru a mișca materia prima sau diverse părți componente ale produselor finite intre punctele de lucru.

Fără a contesta situația de fapt așa cum a fost descrisă de recurentă, respectiv că paleții au fost folosiți doar pentru activitatea proprie, se observă că legiuitorul nu face distincție între modalitatea în care paleții sunt folosiți pentru ambalare a produselor finite sau pentru activitatea de producție internă a agentului economic. Ceea ce legiuitorul a considerat esențial a fost aceea ca respectivii paleți să fie introduși pe piața internă și să devină deșeu pe această piață, împrejurare care dă naștere obligației contestate de parte.

Astfel, în speță este evident că paleții achiziționați de recurentă și folosiți în procesul său de producție sfârșesc prin a deveni deșeuri de lemn pe piața națională, aspect confirmat și de faptul că la nivelul Societății A, au fost identificate evidențe privind deșeurile de ambalaje din lemn încredințate angajaților ca și combustibil alternativ la lemnele pentru foc, aspect de altfel confirmat și de depozițiile de martori audiați la instanța de fond.

Recurenta a mai contestat și noțiunea de introducere pe piață, subliniind faptul că paleții în cauza nu au părăsit vreodată, țara, nu au fost, vreodată înstrăinați și au rămas mereu in posesia, și proprietatea noastră.

Pentru a răspunde acestei critici, este de amintit că introducerea pe piața națională a unui produs este definită ca "acțiunea de a face disponibil pe piață, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii și/sau utilizării "(Anexa nr. 1 lit. a ind. 1).

Pe de altă parte, Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, prevede că introducerea pe piață reprezintă: "acțiunea de a face disponibil pe piața națională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii și/sau utilizării,

inclusiv utilizării/consumului propriu".

Este astfel evident că acțiunea recurentei reclamante de a achiziționa paleți de lemn pentru a fi utilizați în cadrul producției sale interne, respectiv mișcarea materiei prime și a produselor finite între punctele sale de lucru, reprezintă o introducere pe piață a unui ambalaj care se transformă în deșeu pe piața internă, fiind îndeplinite condițiile legale pentru obligarea sa la contribuția stabilită în actul de control.

Așadar, în mod legal organele de control au stabilit că paleții din lemn achiziționați de societatea A pentru consum sau utilizare proprie au fost introduși pe piața națională la data la care au fost dați în consum, respectiv la data la care au îndeplinit funcțiile ambalajului terțiar (utilizare pentru manipulare și transport) a materiilor prime, materialelor etc. între punctele de lucru din țară ale societății sau între societate și diverși terți de pe piața internă.

Recurenta a administrat în recurs o serie de înscrisuri noi din care rezultă că nu desface produse sale pe piața internă, ci desfășoară doar activități de comerț intracomunitar, însă această împrejurare nu vine să schimbe ipoteza verificabilă din perspectiva obligației sale legale, de vreme ce s-a stabilit mai sus că simpla utilizare a paleților în activitatea de producție proprie reprezintă o acțiune de introducere pe piața internă a unor ambalaje ce devin deșeuri și care naște obligația de valorificare.

Nici susținerea potrivit căreia definiția noțiunii de ambalaj cuprinsă în anexa nr. I pct. 1 lit. b din HG 349/2002 contravine definiției din dreptul comunitar, nu este întemeiată de vreme ce potrivit art. 3 pct. 1 din Directiva nr. 94/62/CE: „ambalaje” înseamnă toate produsele realizate din orice materiale, de orice natură, utilizate pentru a conține, proteja,

manevra

, furniza și prezenta bunurile,

de la materii prime la bunuri prelucrate

, de la producător la utilizator sau consumator.

Articolele „nereturnabile” utilizate în aceleași scopuri trebuie, de asemenea, considerate ambalaje.”

Așadar, definiția din dreptul comunitar nu contrazice cele statuate de legiuitorul român și nici concluziile inspecției din prezenta cauză, nefiind sustenabile argumentele recurentei reclamante, care apreciază doar trunchiat asupra opțiunilor legislative citate.

Argumentul potrivit căruia deșeurile din lemn care provin din paleții de lemn utilizați de contribuabil intră în categoria deșeurilor tehnologice, nu poate forma convingerea instanței, deoarece în conformitate cu prevederile Anexei nr. 2 a HG nr. 856/2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase -categoria 3 - reprezintă deșeuri industriale acele "deșeuri de la prelucrarea lemnului și producerea plăcilor și mobilei", iar paleții din lemn conform declarațiilor împuternicitului societății și constatărilor organelor de control nu sunt destinați să fie prelucrați de către societate, ci să servească în mod repetat drept suport pentru transportul și manipularea mărfurilor și materialelor între punctele de lucru ale societății.

A mai precizat recurenta că paleții utilizați pentru consum propriu nu au calitatea de ambalaj reutilizabil deoarece societatea A nu l-a returnat furnizorului. Nici această apărare nu poate fi primită din perspectiva definiției oferite de lit. v) a Anexei nr. 1 la H.G. nr. 621/2005, potrivit căreia reutilizarea reprezintă "orice operație prin care un ambalaj care a fost conceput și creat pentru a putea îndeplini în cursul ciclului său de viață un număr minim de rotații este reutilizat într-un scop identic celui pentru care a fost conceput", situație în care se încadrează modul de utilizare repetată de către societatea A a acelorași paleți în cursul ciclului lor de viață.

A mai susținut recurenta că paleții din lemn sunt folosiți până la sfârșitul duratei lor de viață, fiind chiar și reparați, motiv pentru care este nelegală stabilirea contribuției prevăzută la art. 9 alin. 1 lit. d) din OUG nr.196/2005 pentru fiecare dintre utilizările paleților pe durata ciclului lor de viață. Acest argument nu poate fi de asemenea reținut, întrucât organele de control au stabilit contribuția aferentă acestora doar o singură dată, aplicând prevederile H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, lit. g) din Anexa nr. 1.

Nu în ultimul rând, afirmația recurentei reclamante conform căreia acei paleți fac obiectul obligației de valorificare născută în sarcina furnizorilor și nicidecum a acesteia, nu poate fi avută în vedere deoarece respectivii paleți din lemn reprezintă un produs, o marfă vândută de un operator economic și devin ambalaj atunci când sunt utilizați pentru a reține, proteja, manipula, distribui, transporta produse, materiale etc., astfel încât responsabilitatea de a declara introducerea sau utilizarea lor pentru consum propriu pe piața națională și obligația de a valorifica deșeurile de ambalaje din lemn rezultate la sfârșitul ciclului de viață revine exclusiv recurentei reclamante.

Un ultim motiv de recurs invocat se circumscrie calculului accesoriilor reprezentând "majorări" pentru perioada 25.01.2011 - 16.05.2016, care în opinia recurentei sunt nelegale întrucât nu au o bază legală potrivit actelor normative din acea perioadă.

Este adevărat că în conformitate cu dispozițiile art. IV alin. (2) din Legea nr. 210/2005 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 20/2005 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, noțiunile de "dobânzi și/sau penalități de întârziere" au fost înlocuite cu noțiunea de "majorări de întârziere", iar conform art. I pct. 8 și art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 39/2010, începând cu data de 1 iulie 2010, denumirea Capitolului 3 din Titlul VIII al OG nr.92/2003 se modifică din " majorări de întârziere" în "dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere".

Așadar, în acord cu cele statuate de prima instanță, se constată că indiferent de denumirea acestora, accesoriile se calculează pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată de către debitor, iar în condițiile în care cuantumul stabilit nu a fost contestat, această critică nu poate avea finalitatea antamată în recurs.

În privința penalităților aferente perioadei 31.12.2015-16.05.2016, această critică a fost admisă de instanța de fond, astfel că susținerile din recurs nu sunt justificate și nu vor mai fi analizate.

2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. Civ. și art. 20 din Legea 554/2004 s-a dispus respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond, ca legală.