Decizia nr. 6335/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 78/2017 a Curții de Apel Oradea

Obiectul acțiunii. Sentința primei instanțe. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 09.02.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei nr. 135/2016 și, pe cale de consecință, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/13.06.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/13.06.2016. Prin sentința civilă nr. 78 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Raportul de inspecție fiscala nr. x/13.06.2016, Decizia de impunere nr. x/13.06.2016 și Decizia privind soluționarea contestației nr. 135/09.09.2016 emise de către pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, în ceea ce privește penalitățile de întârziere calculate pentru perioada 01.01.2016-16.05.2016 și a respins ca nefondate restul pretențiilor.

Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. A susținut că a încheiat contracte prin care a încredințat toate deșeurile generate către agenți economici autorizați a efectua reciclarea acestora. Colaboratorii au confirmat faptul ca deșeurile preluate de la societate au fost reciclate. Acest lucru este de altfel reținut chiar si de către pârâtă în actele emise. Scopul principal al legii, acela de a asigura ca o cantitate cat mai mare de deșeuri este reciclată, a fost atins. Prin urmare, consideră că obligarea societății la plata contribuției la fondul de mediu este o măsura disproporționată față de situația de fapt. În conformitate cu prevederile art. 16 din H.G. nr. 621/2005, operatorii economici pot opta între a-și îndeplini responsabilitățile privind deșeurile din ambalaje fie individual, fie prin intermediul unui operator autorizat în acest sens. Art. 16 alin. (8) din H.G. nr. 621/2005 prevede ca operatorii economici care dețin deșeuri din ambalaje (cod 15.01) au obligația valorificării/încredințării acestora către un operator economic autorizat pentru valorificarea sau incinerarea acestor deșeuri. Și-a îndeplinit aceasta obligație, nici echipa de control nu a avut obiecțiuni cu privire la calitatea de operator economic autorizat a societăților către care a predat deșeurile sau cu privire la faptul că aceste deșeuri nu ar fi fost efectiv reciclate. Se mai susține că, într-adevăr, conform art. 17 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005 societatea ar fi fost obligată să înscrie în toate documentele de însoțire a deșeurilor că încredințarea spre reciclare se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale. Însă, conform acestui act normativ, nerespectarea obligației este sancționată doar cu amenda contravențională (art. 27 alin. (1) lit. a) si nu poate constitui temei pentru obligarea la plata contribuției la fondul pentru mediu. Mai mult, susține că recurenta a încheiat cu S.C. B. S.A. contractul nr. x/27.01.2010 având ca obiect colectarea si transportul deșeurilor din ambalaje generate. Prin acest contract, B. și-a asumat obligația "de a le valorifica prin reciclare în vederea realizării obiectivelor anuale ale beneficiarului operator economic care introduce pe piața bunuri (materii prime) ambalate sau ambalaje." Prin urmare, a făcut demersurile în vederea respectării dispozițiilor legale. Faptul că ulterior B. a valorificat deșeurile din ambalaje generate în vederea respectării parteneriatului sau cu C. (societate de transfer de responsabilități) nu îi poate fi imputat, recurenta nemaiavând control asupra acestor deșeuri din momentul predării lor către societățile colectoare (în cazul său B.). Instanța de fond a respins motivul de nelegalitate invocat, pentru simplul considerent că, potrivit martorilor, ar fi a predat angajaților proprii deșeurile din paleți pentru a fi utilizate ca lemne de foc, fără, însă, a corela această probă cu restul actelor de la dosarul cauzei, mai exact raportul de inspecție fiscala în care sunt descrise toate cantitățile de deșeuri reținute de pârâtă ca fiind predate către B. și fără a observa că obligațiile fiscale impuse au fost generate nu doar de deșeurile din paleți, ci inclusiv de deșeuri de alte ambalaje (carton, plastic etc.) si despre care nu s-a susținut în vreun moment că ar fi fost predate angajaților pentru foc. Cat privește cuantumul contribuției, echipa de control a calculat contribuția datorată de societate la valoarea de 2 RON/kilogram pentru diferența dintre cantitățile prevăzute pentru obiectivele minime de valorificare sau incinerare și cantitățile efectiv valorificate sau incinerate, însă acest cuantum al contribuției a fost introdus abia prin O.U.G. nr. 115/15.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 22.12.2010. Până la acea dată, operatorii economici datorau o taxa de 1 leu din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională. A mai arătat recurenta că forma în vigoare la data de 12.11.2009, invocată de instanța de fond, reglementată de Ordonanța nr. 25/2008, nu poate fi reținută întrucât aceasta Ordonanță a fost respinsă prin Legea nr. 179/14.10.2010. Având în vedere principiul neretroactivității legii, contribuția pentru anul 2010 trebuia calculata la valoarea de 1 leu pe kilogram, conform prevederilor art. 9 alin 1 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 în vigoare în cursul anului 2010. Cu privire la obligarea societății recurente de a plăti contribuția pentru paleții achiziționați de pe piața interna și destinați a fi utilizați pentru depozitare sau pentru mișcarea mărfii între punctele de lucru ale societății, instanța de fond s-a rezumat la a analiza strict dacă paleții achiziționați au sau nu calitatea de ambalaj în sensul H.G. nr. 621/2005 și a echivalat situația paleților achiziționați cu cea a paleților primiți de la furnizorii de materie primă. Cât privește calitatea de ambalaj a paleților achiziționați, a arătat recurenta că analiza lor din perspectiva H.G. nr. 621/2005 a fost făcuta incorect. Raportat la legislația în vigoare, O.U.G. nr. 196/2005 instituie această contribuție ca fiind datorată de "operatorii economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate, care distribuie pentru prima data pe piața națională ambalaje de desfacere și de operatorii economici care închiriază sub orice forma, cu titlu profesional, ambalaje pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime (...) și cantitățile de deșeuri de ambalaje efectiv valorificate sau incinerate (...)." Așadar, raportat la expresia "introduc pe piața națională bunuri ambalate" pârâta a reținut în sarcina sa obligația de a declara strict paleții achiziționați ca atare, nu și paleții primiți de la furnizorii săi (aceștia fiind introduși pe piață de către furnizori prin vânzarea produselor lor către recurentă). Prin urmare, organul de control a considerat că societatea a introdus pe piață aceste ambalaje prin simplul fapt al achiziției lor, stabilind astfel în sarcina sa obligația de plată a contribuției aferente. Însă, analizând definițiile date de legislație, societatea, în calitate de cumpărător a paleților de pe piața internă și utilizator al paleților strict pentru activitatea proprie, nu se încadrează prevederilor legale. În cazul său, posesorul paleților este o singura persoană de la achiziție până în momentul în care devine deșeu, deci acești paleți nu reprezintă ambalaj sau ambalaj reutilizabil în sensul H.G. nr. 621/2005 și nu poate genera, obligația de plată a contribuției pentru introducerea de ambalaje pe piață. Deșeurile rezultate din acești paleți sunt deșeuri rezultate din activitatea industriala, supuse doar prevederilor Legii nr. 211/2011, iar, chiar dacă nu s-ar accepta această ipoteză și paleții în cauza ar fi considerați ambalaj, aceștia ar putea fi încadrați eventual ca deșeu din ambalaj, însă în niciun caz ambalaj introdus pe piață și supus obligației de plata a contribuției conform O.U.G. nr. 196/2005. Cu privire la introducerea pe piață a paleților achiziționați, ambalajul reutilizabil nu se consideră introdus pe piață atunci când este refolosit pentru ambalarea unui produs și făcut disponibil din nou. Or, paleții rămân în stoc de la an la an, încercând sa le prelungească durata de viață cat mai mult posibil, chiar si prin repararea lor. A obliga o societate ca, la final de an, să își trateze stocul de paleți ca deșeu este nu doar neconstituțional (încălcându-se grav dreptul de proprietate) ci și împotriva oricăror principii economice. Astfel, a susținut că nu se încadrează în situațiile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 de a plăti la Fondul pentru mediu contribuția de 2 RON/kg Cât privește calitatea de ambalaj a paleților primiți de la furnizorii de materie primă, nu poate fi confundată situația, întrucât aceștia sunt utilizați la înstrăinarea unor bunuri și intervine o schimbare în posesia lor. Pe de altă parte, faptul ca aceștia reprezintă ambalaje puse pe piață este incontestabil, cu singura mențiune că punerea pe piață este realizată de furnizorii de materie primă, astfel acești paleți fac obiectul obligației de valorificare născută în sarcina furnizorilor săi, nicidecum in sarcina recurentei. Cu privire la majorările calculate pentru perioada 25.01.2011-16.05.2016, conform O.U.G. nr. 92/2003, majorările de întârziere erau reglementate conform art. 120 din acest act normativ doar până la data de 30.06.2010. Prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 39/2010, legiuitorul a modificat prevederile art. 120 în sensul reglementarii dobânzilor și renunțării la majorări de întârziere. Astfel, pentru perioada 01.07.2010-30.12.2015 calcularea de majorări nu are bază legală. Penalitățile au fost calculate in mod greșit în sarcina sa, acestea putând fi percepute doar în cazul în care recurenta nu ar fi respectat termenul de plată indicat în decizia de impunere comunicată. Or, a fost de bună-credință în toată această perioadă, fiind convinsă că asigură reciclarea deșeurilor generate și că a achitat toate contribuțiile datorate.

Decizia instanței de recurs Prin Decizia nr. 6468 din 12 decembrie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu, și a respins recursul formulat de A. S.R.L., ca nefondat. Instanța de control judiciar a reținut că recurenta a optat să își îndeplinească obiectivul anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 prin încredințarea de către operatorii economici responsabili a deșeurilor de ambalaje generate și a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piață, în baza unui contract, unui operator economic valorificator. Alin. (4) al aceluiași text de lege stabilește că operatorii economici responsabili sunt obligați să menționeze în documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje dacă încredințarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje. Această obligație nu a fost îndeplinită în cauză, contractele încheiate de recurentă și depuse la dosar neavând inserată mențiunea de mai sus. Astfel, a apreciat Înalta Curte că prima instanță a reținut în mod legal că, deși a fost invocat, contractul nr. x/27.01.2010 încheiat cu S.C. B. S.A. nu a fost depus la dosar, așa încât nu poate fi luat în considerare, iar celelalte contracte invocate au ca obiect doar preluarea deșeurilor și depozitarea lor. Așadar, nu omisiunea de a indica în contract mențiunea de la art. 17 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005 a constituit motivul obligării reclamantei la plata contribuției, ci faptul că nu a fost în măsură să facă dovada prin documente emise de către cocontractanții săi că aceștia au valorificat deșeurile preluate, așa cum impun prevederile art. 33 din Ordinul 578/2006. A apreciat instanța de control judiciar că nu pot fi reținute apărările recurentei, potrivit cărora nu poate fi responsabilă pentru destinația deșeurilor din momentul predării lor către societățile colectoare, date fiind obligațiile legale, a căror respectare nu a fost dovedită în cauză. Referitor la argumentul recurentei-reclamante că prima instanță nu ar fi corelat declarațiile de martori cu restul actelor de la dosarul cauzei, Înalta Curte a reținut că o atare apărare nu poate conduce la concluzia pertinenței observațiilor, deoarece prima instanță a apreciat depozițiile de martori strict din perspectiva antamată chiar de parte, respectiv a statuat că modalitatea de reciclare a deșeurilor relevată de martori, prin predarea acestora angajaților în scopul de a le folosi ca lemne de foc, nu reprezintă o modalitate legală de reciclare. În legătură cu deșeurile predate către B. au fost verificate și analizate contractele încheiate cu această societate și au fost confirmate actele de control, reținându-se că nu s-a făcut dovada cu documente justificative a îndeplinirii obiectivului de valorificare. În ceea ce privește critica recurentei privind concluziile instanței de fond în legătură cu cuantumul contribuției, că s-ar fi încălcat principiul neretroactivității legii, Înalta Curte a constatat că, în forma în vigoare la data de 12.11.2009, data de referință pentru anul 2010, art. 9 alin. (1) lit. d) prevedea o contribuție de 2 RON/kg așa cum s-a stabilit în sarcina recurentei. Împrejurarea că Ordonanța nr. 25/2008 a fost respinsă prin Legea nr. 179/14.10.2010, nu poate avea consecința expusă de parte, în condițiile în care, conform art. II din acest act normativ, s-a statuat că "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: a) Ordonanța Guvernului nr. 25/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 29 august 2008, cu excepția lit. d) a alin. (1) al art. 9 din articolul unic, punctul 7, care produce efecte până la data de 31 decembrie 2010." Mai mult, prin O.U.G. nr. 115/15.10.2010, a fost reconfirmat de legiuitor cuantumul de 2 RON/kg. Așadar, cuantumul reținut în actul de control este cel prevăzut de legiuitor pentru obligațiile stabilite în sarcina recurentei și nu poate fi apreciat ca nelegal, sau ca fiind contrar principiului neretroactivității legii. Răspunzând criticilor recurentei referitoare la motivul de nelegalitate vizând obligarea sa de a plăti contribuția pentru paleții achiziționați de pe piața internă și destinați a fi utilizați pentru depozitare sau pentru mișcarea mărfii între punctele de lucru ale societății, Înalta Curte a constatat că paleții din lemn sunt încadrați la categoria ambalaj terțiar-ambalaj pentru transport, respectiv "ambalaj conceput pentru a ușura manipularea și transportul." Din documentele dosarului s-a constatat că recurenta-reclamantă a achiziționat în perioada 2010-2014 un număr de 44.774 paleți din lemn (3.600 buc. în anul 2010, 3.444 buc. în anul 2011, 2.800 buc. în anul 2012, 12.540 buc. în anul 2013 și 22.390 buc. în anul 2014), așa cum rezultă din facturile menționate în actul de control. Fără a contesta situația de fapt așa cum a fost descrisă de recurentă, respectiv că paleții au fost folosiți doar pentru activitatea proprie, Înalta Curte a observat că legiuitorul nu face distincție între modalitatea în care paleții sunt folosiți pentru ambalare a produselor finite sau pentru activitatea de producție internă a agentului economic. Ceea ce legiuitorul a considerat esențial a fost aceea ca respectivii paleți să fie introduși pe piața internă și să devină deșeu pe această piață, împrejurare care dă naștere obligației contestate de parte. Astfel, este evident că paleții achiziționați de recurentă și folosiți în procesul său de producție sfârșesc prin a deveni deșeuri de lemn pe piața națională, aspect confirmat și de faptul că la nivelul A. S.R.L. au fost identificate evidențe privind deșeurile de ambalaje din lemn încredințate angajaților ca și combustibil alternativ la lemnele pentru foc, aspect de altfel confirmat și de depozițiile de martori audiați la instanța de fond. În ceea ce privește argumentul recurentei referitor la noțiunea de introducere pe piață, în sensul că paleții în cauză nu au părăsit, vreodată, țara, nu au fost, vreodată înstrăinați și au rămas mereu în posesia și proprietatea sa, Înalta Curte a reținut că introducerea pe piața națională a unui produs este definită, în Anexa nr. 1 lit. a) 1 ), ca "acțiunea de a face disponibil pe piață, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii și/sau utilizării". Pe de altă parte, Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, prevede că introducerea pe piață reprezintă: "acțiunea de a face disponibil pe piața națională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii și/sau utilizării, inclusiv utilizării/consumului propriu". Astfel, acțiunea recurentei-reclamante de a achiziționa paleți de lemn pentru a fi utilizați în cadrul producției sale interne, respectiv mișcarea materiei prime și a produselor finite între punctele sale de lucru, reprezintă o introducere pe piață a unui ambalaj care se transformă în deșeu pe piața internă, fiind îndeplinite condițiile legale pentru obligarea sa la contribuția stabilită în actul de control. A mai apreciat instanța, reținând că recurenta a administrat în recurs o serie de înscrisuri noi din care rezultă că nu desface produsele sale pe piața internă, ci desfășoară doar activități de comerț intracomunitar, că această împrejurare nu vine să schimbe ipoteza verificabilă din perspectiva obligației sale legale, de vreme ce simpla utilizare a paleților în activitatea de producție proprie reprezintă o acțiune de introducere pe piața internă a unor ambalaje ce devin deșeuri și care naște obligația de valorificare. A mai constatat Înalta Curte, citând art. 3 pct. 1 din Directiva 94/62/CE privind noțiunea de "ambalaj", că definiția din dreptul comunitar nu contrazice cele statuate de legiuitorul român și nici concluziile inspecției din prezenta cauză, nefiind sustenabile argumentele recurentei reclamante, care apreciază doar trunchiat asupra opțiunilor legislative citate. Argumentul potrivit căruia deșeurile din lemn care provin din paleții de lemn utilizați de contribuabil intră în categoria deșeurilor tehnologice, nu poate fi reținute deoarece, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 2 a H.G. nr. 856/2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase - categoria 3 - reprezintă deșeuri industriale acele "deșeuri de la prelucrarea lemnului și producerea plăcilor și mobilei", iar paleții din lemn, conform declarațiilor împuternicitului societății și constatărilor organelor de control, nu sunt destinați să fie prelucrați de către societate, ci să servească în mod repetat drept suport pentru transportul și manipularea mărfurilor și materialelor între punctele de lucru ale societății. Argumentul recurentei, în sensul că paleții utilizați pentru consum propriu nu au calitatea de ambalaj reutilizabil, deoarece nu i-a returnat furnizorului, nu a fost primit de instanță, din perspectiva definiției oferite de lit. v) a Anexei nr. 1 la H.G. nr. 621/2005, potrivit căreia reutilizarea reprezintă "orice operație prin care un ambalaj care a fost conceput și creat pentru a putea îndeplini în cursul ciclului său de viață un număr minim de rotații este reutilizat într-un scop identic celui pentru care a fost conceput", situație în care se încadrează modul de utilizare repetată de către societatea A. S.R.L. a acelorași paleți în cursul ciclului lor de viață. Nici susținerea recurentei, că paleții din lemn sunt folosiți până la sfârșitul duratei lor de viață, fiind chiar și reparați, fiind nelegală stabilirea contribuției prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 pentru fiecare dintre utilizările paleților pe durata ciclului lor de viață, nu a fost reținută de Înalta Curte, întrucât organele de control au stabilit contribuția aferentă acestora doar o singură dată, aplicând prevederile H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, lit. g) din Anexa nr. 1. Afirmația recurentei, că acei paleți fac obiectul obligației de valorificare născută în sarcina furnizorilor și nicidecum a sa, nu a fost avută în vedere deoarece respectivii paleți din lemn reprezintă un produs, o marfă vândută de un operator economic, și devin ambalaj atunci când sunt utilizați pentru a reține, proteja, manipula, distribui, transporta produse, materiale etc., astfel încât responsabilitatea de a declara introducerea sau utilizarea lor pentru consum propriu pe piața națională și obligația de a valorifica deșeurile de ambalaje din lemn rezultate la sfârșitul ciclului de viață revine exclusiv recurentei. În ceea ce privește motivul de recurs privind calculul accesoriilor reprezentând "majorări" pentru perioada 25.01.2011-16.05.2016, care, în opinia recurentei nu au o bază legală potrivit actelor normative din acea perioadă, Înalta Curte a constatat că, indiferent de denumirea acestora, accesoriile se calculează pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată de către debitor, iar, în condițiile în care cuantumul stabilit nu a fost contestat, această critică nu poate avea finalitatea antamată în recurs.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 6468 din 12 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., solicitând anularea în parte a deciziei atacate cu consecința rejudecării cauzei și pronunțării unei soluții de admitere a cererii sale, de anulare a înscrisurilor emise de Administrația Fondului pentru Mediu, respectiv a Deciziei nr. 135/2016, a Deciziei de impunere nr. x/13.06.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/13.06.2016, și de restituire a sumelor a căror anulare o solicită, și a menținerii dispozițiilor deciziei privind respingerea nulității recursului invocată de Administrația Fondului pentru Mediu. Într-o primă critică, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., susține contestatoarea că instanța a omis a cerceta motivele invocate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv motivul privind inexistența unei baze legale de stabilire în anul 2016, în sarcina sa, de accesorii pentru perioada 01.07.2010-31.12.2015 de către Administrația Fondului pentru Mediu, întrucât doar în anul 2016 au fost stabilite debite suplimentare în sarcina sa, debite care nu erau exigibile și executorii decât la data scadenței stabilită în actul de control, conform art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 115/2010 coroborat cu art. 111 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal și cu prevederile art. 120 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003. De asemenea, instanța nu a analizat motivul privind încălcarea principiului proporționalității consacrat de jurisprudența CJUE, cu referire la cauzele C-90/02, C-444/00, principiul prevalenței substanței asupra fondului, nerespectarea Directivei 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, precum și art. 28 alin. (1) și art. 30 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Nu a fost cercetat nici motivul conform căruia pentru a fi în prezența unui ambalaj trebuie să fie realizat transferul bunurilor și ambalajului de la producător la utilizator, aspecte prevăzute în ambele definiții ale ambalajului cuprinse atât în H.G. nr. 621/2005, cât și în Directiva 94/62/CE, acte care precizează că ambalajul și produsele pe care le conține, protejează, manevrează, furnizează și prezintă trebuie să fie transferate de la producător la consumator. Nici motivul referitor la punerea pe piață pentru prima dată a ambalajelor de desfacere și motivul referitor la încălcarea principiului prevalenței dreptului european în raport cu validarea măsurii concrete impuse prin actele atacate. A mai susținut contestatoarea, motiv prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2, că dezlegarea dată recursului este rezultatul mai multor erori materiale. Astfel, instanța a făcut referire în mod greșit că produsele sale ar fi exportate în vrac, întrucât canapelele nu pot face obiectul unui transport în vrac, ci sunt ambalate în folie și cutii de carton, nefiind utilizați paleți de lemn sau de alt material. În mod eronat, instanța a apreciat că O.U.G. nr. 115/2010 a reconfirmat tariful de 2 RON/kg pentru operatorii economici care trebuie să achite la AFM sume rezultate din diferența dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare și cantitățile efectiv valorificate, pentru că Legea nr. 179/2010 a respins în integralitate O.G. nr. 25/2008 și au rămas a fi aplicabile pentru întreg anul 2010 dispozițiile actului normativ anterior, O.U.G. nr. 196/2005, care prevedeau, la art. 9 alin. (1) lit. d), o) contribuție de 1 leu/kg. A mai arătat contestatoarea că este eronat și motivul privind calculul realizat de AFM în sarcina sa a accesoriilor reprezentând majorări pentru perioada 25.01.2011-30.12.2015, deși aceste majorări de întârziere au fost reglementate legal doar până la 30.06.2010, conform art. 120 din O.U.G. nr. 92/2003 și reintroduse prin Legea nr. 207/2015 începând cu 01.01.2016. Instanța de recurs în mod eronat a interpretat că Ordinul 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor care face referire la definiția și introducerea pe piață care ar reprezenta acțiunea de a face disponibil pe piața națională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii și/sau utilizării, inclusiv utilizării consumului propriu, fără a indica vreun articol din actul normativ precizat. De asemenea, definiția ambalajului, prevăzută atât în H.G. nr. 621/2005, cât și în Directiva 94/62/CE, este distorsionată de către instanța de recurs, care a pus accent doar pe manipularea produsului, fără a ține cont că definiția din dreptul intern a distorsionat prevederea din dreptul european întrucât, dacă în dreptul european legiuitorul face referire la utilizarea ambalajelor pentru a proteja, manevra bunurile de la producător la utilizator, în dreptul românesc se face referire la ambalajul destinat a proteja, manevra bunul de la producător la consumator. În DEX, nu se găsește verbul a utilizat că ar fi sinonim cu verbul a fi destinat pentru, ceea ce întărește aspectul că este o eroare realizată de instanța de recurs. Ambele definiții ale ambalajului, prevăzute atât în H.G. nr. 621/2005, cât și în Directiva 94/62/CE, precizează că ambalajul și produsele pe care le conține protejează, manevrează, furnizează și prezintă trebuie să fie transferate de la producător la consumator. Or, instanța de recurs a atins tangențial acest aspect, fără a face referire la acest amănunt extrem de important. Dacă transferul nu se realizează de la producător la consumator nu se poate discuta despre noțiunea de ambalaj. Orice suport al unui produs dobândește calitatea de ambalaj conform legii doar dacă se realizează transferul de la producător la consumator, iar în situația sa nu s-a realizat acest aspect niciodată, întrucât nu vinde produsele pe paleți, ci doar în ambalaj de carton. Instanța de recurs în mod eronat a reținut că pentru paleții pe care îi primește cu produsele cumpărate de pe piața internă ar fi tot în sarcina sa să achite taxa aferentă AFM, întrucât după ce sunt vânduți de operatorul economic terț devin ambalaj. Această concluzie a instanței este eronată și contravine prevederilor art. 21 alin. (1) lit. a) și c) din Ordinul nr. 578/2006. A mai arătat contestatoarea că instanța de recurs în mod eronat a precizat că nu ar fi fost contestat cuantumul accesoriilor, aspect care rezultă din actele dosarului. În continuarea susținerilor sale, contestatoarea a reiterat istoricul derulării faptelor și a dezvoltat motivele anterior expuse pentru care consideră că instanța nu a cercetat motivele de nelegalitate invocate iar dezlegarea dată recursului a fost rezultatul erorilor materiale precizate.

Apărările formulate în cauză Intimata Administrația Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, apreciind, în esență, că susținerile contestatoarei nu se pot încadra în noțiunea de eroare materială, prevăzută de art. 503 C. proc. civ., și că prin această cale de atac nu poate fi analizată justețea soluției pronunțate, ci instanța este ținută să verifice dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată, apreciind că sunt nefondate susținerile contestatoarei. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente. 1. Preliminar, în ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata Administrația Fondului pentru Mediu, Înalta Curte constată că susținerile contestatoarei, din punct de vedere formal și procedural, se pot circumscrie motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu se poate reține inadmisibilitatea căii de atac. 2. Argumente de fapt și de drept relevante pe fondul căii de atac Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Contestatoarea a invocat art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială. Potrivit acestor dispoziții legale, "Art. 503 - (...) (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen." Contestatoarea a formulat critici atât cu privire la existența unor erori materiale, cât și cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susținute prin motivele de recurs. 2.1. Referitor la critica întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra apărărilor sale privind inexistența unei baze legale de stabilire în anul 2016 a accesoriilor pentru perioada 01.07.2010-31.12.2015, asupra motivului privind încălcarea principiului proporționalității, asupra criticilor sale referitoare la definițiile ambalajului, conform H.G. nr. 621/2005 și Directivei 94/62/CE, la noțiunea de punere pe piață pentru prima dată a ambalajelor de desfacere și asupra motivului privind încălcarea principiului prevalenței dreptului european în raport cu validarea măsurii concrete impuse prin actele atacate. Înalta Curte reține că, prin cercetarea motivelor de casare, se înțelege analiza motivelor de casare astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de recurs de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Neexaminarea tuturor argumentelor invocate în susținerea unui motiv de casare sau gruparea argumentelor pentru a răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun, nu poate fi considerată omisiune de a cerceta respectivul motiv de casare. Lecturând cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanța de control judiciar a răspuns criticilor recurentei, astfel cum au fost formulate prin cererea de recurs, unele dintre aspectele prezentate prin contestația în anulare ca nefiind analizate (încălcarea principiului proporționalității și a principiului prevalenței dreptului european în raport cu validarea măsurii impuse prin actele atacate) neregăsindu-se ca motive distincte în cuprinsul susținerilor din recurs. În ce privește calculul accesoriilor și definițiile ambalajului, în raport cu H.G. nr. 621/2005 și Directiva 94/62/CE, decizia de recurs a tratat distinct și punctual alegațiile recurentei astfel cum au fost formulate. Prin urmare, în cauză, fără a se relua considerentele instanței, expuse detaliat anterior, se reține că au fost analizate toate aspectele relevante invocate prin cererea de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2.2. Analizând și ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin eroare materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată. Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale și care să fie determinante pentru soluția din recurs. Contestatoarea, după cum s-a reținut la pct. I.4 al prezentei decizii, susține, în esență, a fi erori materiale reținerile instanței de recurs vizând •felul ambalajului produselor sale, •aprecierea eronată că O.U.G. nr. 115/2010 ar fi reconfirmat tariful de 2 RON/kg, deși ar fi rămas aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 196/2005, •calculul realizat de AFM a accesoriilor reprezentând majorări pentru perioada 25.01.2011-30.12.2015, majorări care au fost reglementate doar până la 30.06.2010, •interpretarea Ordinului 578/2006, •reținerea distorsionată a definiției ambalajului, prevăzută de H.G. nr. 621/2005 și de Directiva 94/62/CE, •a obligației sale de a achita taxa aferentă AFM, contrar art. 21 alin. (1) lit. a) și c) din Ordinul 578/2006, •reținerea eronată că nu ar fi contestat cuantumul accesoriilor. Or, toate aceste aspecte excedează noțiunii de eroare materială, în sensul avut în vedere de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., și reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a unor dispoziții legale, care nu pot fi analizate și remediate pe calea contestației în anulare. 2.3. Nu în ultimul rând, este demn de subliniat, în ceea ce privește contestația în anulare astfel cum a fost formulată și motivată de contestatoarea A. S.R.L., că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui apel-recurs deghizat, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la introducerea căilor de recurs extraordinare (Cauza Sebastian Taub împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006), a mai reținut că "(...) instanțele superioare nu trebuie să-și folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).". 3. Temeiul legal al soluției adoptate Față de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare și, reținând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.